ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1398/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta SC C. SA Sibiu a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, anularea Deciziei

nr. 200 din 12 noiembrie 2010 și a procesului verbal din 27 septembrie 2010 cu privire

la suma de 521.820 RON reprezentând 332.429 RON sumă suplimentară cu titlu de redevență

minieră și 189.391 RON cu titlu dobânzi aferente sumei suplimentare.

În motivarea acțiunii,

societatea reclamantă a arătat că, potrivit Licenței de concesiune pentru exploatare

din 11 mai 2001, avea obligația de plată a unei redevențe miniere în cota de 2%

din valoarea producției realizate anual conform prevederilor art. 46 din Legea

nr. 61/1998, însă, în opinia organului de control, redevență ce trebuia achitată

era de 10% din valoarea producției miniere, cuantum introdus prin O.U.G. nr. 101/

08.10.2007.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece starea

de fapt nu a fost contestată.

Prin sentința nr. 70/2011

din 15 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și

fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC

C. SA Sibiu împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Sibiu, a anulat Decizia nr. 200 din 12 noiembrie 2010 și procesul verbal de control

din 27 septembrie 2010, a exonerat reclamanta de plata sumei de 521.820 RON reprezentând

redevență minieră și dobânzi și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de

6.800 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia reclamanta

este titulara Licenței de concesiune pentru exploatare din 11 mai 2001 încheiată

cu Agenția Națională pentru Resurse Minerale București pentru o perioadă de 20 ani,

cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani, licența fiind emisă

sub imperiul Legii nr. 61/1998, act normativ în vigoare până la 27 martie 2003,

când a fost abrogat prin Legea minelor nr. 85/2003. Conform licenței, reclamanta

avea obligația de plată a unei redevențe miniere în cotă de 2% din valoarea producției

realizată anual, conform prevederilor art. 46 din Legea nr. 61/1998.

Prima instanță a mai reținut

că, prin actul de control, instituția pârâtă a considerat că reclamanta trebuia

să achite o redevență de 10% din valoarea producției miniere, cuantum introdus de

O.U.G. nr. 101/2007, astfel că se pune problema aplicării în timp a legii, respectiv

dacă licenței eliberate reclamantei pe o perioadă de 20 ani i se aplică sau nu prevederile

O.U.G. nr. 101/2007, începând cu data de 08 octombrie 2007.

Examinând dispozițiile

legale incidente din Legea nr. 85/2003, modificate prin O.U.G. nr. 101/2007 și constatând

faptul că părțile nu au convenit asupra vreunei modificări sau completări a licenței,

Curtea a apreciat că prevederile acesteia au rămas nemodificate până în prezent

și ca urmare trebuie să-și producă efectele în limitele conținutului lor, sub imperiul

legii sub care au fost emise.

Instanța de fond a înlăturat

susținerea pârâtei conform căreia reclamanta era obligată să inițieze acțiunea de

renegociere a licenței în temeiul dispozițiilor art. IV din O.U.G. nr. 101/2007,

reținând faptul că, în lipsa unei renegocieri finalizate printr-un act adițional

la licență, sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2007, potrivit căruia prevederile

licențelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata inițială a acestora, cu

excepția apariției unor dispoziții legale mai favorabile sau în cazul în care părțile

convin modificarea/ completarea licenței.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu,

care a invocat în mod generic, prevederile art. 299 și următoarele C. proc.

civ. și a susținut critici care, în esență, se circumscriu motivului prevăzut la

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată

atunci când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Astfel, argumentează autoritatea

recurentă, instanța de fond a încălcat prevederile art. IV din O.U.G. nr. 101/2007

care obliga societatea comercială titulară a licenței de concesiune să renegocieze

redevența în raport cu noile limite stabilite.

În concluzie, recurenta

a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii și menținerii

actelor administrative fiscale emise.

2.2. Societatea comercială

reclamantă a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursului, susținând

în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică.

2.3. Societatea comercială

a depus și note de ședință prin care a susținut că, în cauză, rămân aplicabile prevederile

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 101/2007, potrivit cărora „prevederile licențelor în vigoare rămân nemodificate

pe toată durata inițială a acestora”, din moment ce părțile nu au convenit altfel.

recurs

Recursul este întemeiat

pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În cauză, este necontestat

că în Licența nr. 2409 din 11 mai 2001 la art. XI pct. 11.1.1. a fost stabilită

o redevență în cotă de 2% din valoarea producției realizate anual, în condițiile

Legii minelor nr. 61/1998, care a fost abrogată prin art. 69 din Legea nr. 85/2003.

De asemenea, este necontestat

că potrivit art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 85/2003, redevența a fost stabilită la cota de 10% din valoarea producției

miniere anuale.

Instanța de fond, împărtășind

punctul de vedere al societății comerciale, a reținut că în lipsa unei renegocieri

a cotei redevenței, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. nr. 85/2003, prevederile

licențelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata inițială a acestora, astfel

încât obligațiile bugetare suplimentare stabilite de organele fiscale în sarcina

societății comerciale sunt lipsite de temei legal.

Soluția instanței de fond

este nelegală, fiind pronunțată ca urmare a interpretării eronate a dispozițiilor

legale incidente în cauză, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003,

modificată prin O.U.G. nr. 101/2007 urmând să fie interpretate sistematic, prin

coroborare cu dispozițiile art. IV din O.U.G. nr. 107/2007.

Într-adevăr, potrivit

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, modificată și completată, prin O.U.G.

nr. 101/2007 „Prevederile licențelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata

inițială a acestora, cu excepția cazurilor în care părțile convin modificarea/ completarea

acestora”.

Dar, la art. IV alin.

(1) din O.U.G. nr. 101/2007 s-a stabilit în mod expres că „Licențele de concesiune/

administrare și acordurile petroliere încheiate și neintrate în vigoare, precum

și licențele de concesiune/ administrare și acordurile petroliere intrate în vigoare

se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență”.

Or, din prevederile clauzei

de la art. XI pct. 11.1. – Stabilirea redevenței miniere, din Licența de concesiune

pentru exploatare nr. 2409/2001 a cărei beneficiară este societatea comercială,

precum și din conținutul reglementărilor succesive privind domeniul exploatărilor

miniere, petroliere, etc., rezultă că stabilirea redevenței miniere reprezintă o

problemă de reglementare legală, astfel încât prevederile art. IV din O.U.G.

nr. 101/2007 reprezintă norme de imediată aplicare.

Astfel fiind, rezultă

că organele fiscale au avut temei legal atunci când au stabilit în sarcina societății

comerciale obligații bugetare suplimentare, urmând ca recursul să fie admis, iar

cauza rejudecată.

Având în vedere considerentele

de mai sus, rejudecând cauza, instanța constată că sumele stabilite de organele

fiscale nu au fost contestate în ceea ce privește cuantumul lor, nici în ceea ce

privește debitul și nici în ceea ce privește dobânzile aferente, astfel că acțiunea

va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu împotriva sentinței

nr. 70/2011 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința

recurată și respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Cu opinia

separată a doamnei judecător C.I., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 martie 2012.