ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4306/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj reclamantul B.V.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A.L., desființarea în totalitate a Deciziei de restituire în natură nr. 3140 din 14 octombrie 2008, emisă de către prima pârâtă, în sensul constatării că imobilul reprezentând apartamentul nr. 6 situat în municipiul Cluj-Napoca, nu a reprezentat proprietatea numitei A.L. la momentul preluării imobilului înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, cu nr. top. x1, de către Statul Român în anul 1955, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât la acel moment corpul de clădire în care se găsește apartamentul în discuție nu exista, fiind edificat ulterior preluării de către Statul Român.

Prin Sentința civilă nr. 321 din data de 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamantul B.V.D. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond reținut, în esență, că potrivit raportului de expertiză, însușit inclusiv de către expertul asistent desemnat la propunerea reclamantului, conform căruia în anul 1961 existau 3 corpuri de clădire, dintre care corpul CI și corpul C2 (în care se găsește și apartamentul care face obiectul cauzei) s-au edificat deodată, prin anii 1930 - 1933, iar corpul C3 prin anii 1955 - 1959, concluzii susținute de ansamblul probelor depuse în cauză.

Recursul declarat împotriva acestei sentințe de către reclamantul B.V.D. a fost soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 4756 din 18 octombrie 2011, în sensul respingerii acestuia ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a constatat, că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 în ceea ce privește legalitatea deciziei nr. 3140 din 14 octombrie 2008 prin care s-a dispus, în cadrul procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 restituirea în natură a ap. nr. 6. S-a mai arătat în considerentele hotărârii atacate că decizia contestată este legal emisă deoarece, pe de o parte, autoritatea emitentă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor era competentă și obligată să verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură a imobilului care era notificat conform Legii nr. 10/2001, respectiv a legalității Dispoziției nr. 3990 din 25 noiembrie 2004, iar pe de altă parte, ap. nr. 6 din imobilul în litigiu, pentru care nu există contract de închiriere în derulare putea forma obiectul restituirii în natură conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, instanța de recurs a apreciat că sunt nefondate susținerile recurentului potrivit cărora corpul de clădire în care se află ap. nr. 6 în litigiu, nu a aparținut anterior intimatei-pârâte, fiind edificat de stat după anul 1955, fiind contrazise de probele administrate, respectiv de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. Conchizând, instanța de control judiciar a constatat că potrivit raportului de expertiză, nu se pune problema ca unul din aceste corpuri de clădire C1 și C2 să fie edificat ulterior preluării de către Statul Român, iar faptul că recurentul a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză nu atrage netemeinicia sentinței atacate. Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare B.V.D., invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 coroborat cu art. 320 alin. (3) C. proc.

civ. În motivarea contestației în anulare formulate, contestatorul a susținut un prim motiv de nelegalitate care se referă la faptul că în mod eronat instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială gravă, plecând de la premisa eronată că intimata A.L. ar fi formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu, cerere care ar fi fost respinsă, intimata de rând 2 ar fi fost chemată să verifice legalitatea acestei măsuri în privința imobilului în litigiu, pentru care nu ar fi existat contract de închiriere în derulare.

Un al doilea motiv invocat se referă la faptul că instanța de recurs nu a analizat în integralitate prin hotărârea atacată toate motivele de recurs formulate întrucât nu menționează nimic cu privire la efectele juridice produse de cele două dispoziții din anul 2009 emise de Primarul Municipiului Cluj-Napoca prin care pârâtei de rând 2 i-au fost acordate despăgubiri, dispoziții care nu au fost contestate conform prevederilor legale aplicabile în cauză. Prin întâmpinările depuse intimatele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A.L. au solicitat respingerea prezentei contestații în anulare, susținând în esență că, instanța de recurs a cercetat toate criticile formulate, examinând cauza sub toate aspectele.

Înalta Curte, analizând contestația în anulare formulată, în raport de motivele invocate, apreciază că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Verificând susținerile contestatorului în raport de dispozițiile legal mai sus menționate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanța de recurs pronunțându-se sub toate aspectele, reținând că în cauză Decizia nr. 3140 din 14 octombrie 2008 a fost emisă cu respectarea principiului restituirii în natură a imobilului, iar soluția pronunțată în recurs nu este rezultatul unei greșeli materiale, astfel cum este aceasta definită de dispozițiile procedurale incidente în cauză. În ceea ce privește primul motiv invocat de contestator referitor la faptul că decizia pronunțată în recurs ar fi rezultatul unei greșeli materiale, se constată că acesta este nefondat întrucât, astfel cum s-a statuat atât în doctrina cât și în practica judiciară, noțiunea de eroare materială vizează greșelile evidente legate de aspectele formale ale judecării căii de atac, erori de ordin procedural și nu pretinse erori de fond, de judecată în legătură cu aprecierea probelor.

În cauza dedusă judecății, motivul invocat de contestator ca fiind o greșeală materială, nu vizează aspectele formale ale judecății, în sensul art. 318 C. proc. civ., ci sunt motive care țin de judecata propriu-zisă a recursului, care odată examinate de instanța de recurs nu mai pot fi reiterate pe calea contestației în anulare. În ceea ce privește al doilea motiv al contestației în anulare invocat de contestator, referitor la neexaminarea unui motiv de recurs, se constată că și acesta este nefondat, din analiza deciziei atacate, rezultând că instanța de recurs a examinat hotărârea recurată, constatând pentru fiecare motiv în parte, legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de către instanța de fond.

În fapt, contestația în anulare formulată este nefondată reprezentând o reluare a motivelor de recurs, acestea fiind deja analizate de instanța care a soluționat recursul, astfel că Înalta Curte apreciază că prin formularea acesteia se dorește în realitate o rejudecare a recursului. De altfel, această soluție este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat" ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". Totodată, Curtea a subliniat faptul că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului "res judicata", iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105 din 03 Hotărârea din 29 iulie 2008). Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. și în consecință va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de B.V.D. împotriva Deciziei nr. 4756 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Obligă contestatorul la plata sumei de 771 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A.L.. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN