ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4306/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj reclamantul B.V.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și A.L., desființarea în totalitate a Deciziei

de restituire în natură nr. 3140 din 14 octombrie 2008, emisă de către prima

pârâtă, în sensul constatării că imobilul reprezentând apartamentul nr. 6

situat în municipiul Cluj-Napoca, nu a reprezentat proprietatea numitei A.L. la

momentul preluării imobilului înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, cu nr. top. x1,

de către Statul Român în anul 1955, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât la

acel moment corpul de clădire în care se găsește apartamentul în discuție nu

exista, fiind edificat ulterior preluării de către Statul Român.

Prin Sentința civilă

nr. 321 din data de 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea

formulată de către reclamantul B.V.D.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond reținut, în esență, că potrivit raportului

de expertiză, însușit inclusiv de către expertul asistent desemnat la

propunerea reclamantului, conform căruia în anul 1961 existau 3 corpuri de

clădire, dintre care corpul CI și corpul C2 (în care se găsește și apartamentul

care face obiectul cauzei) s-au edificat deodată, prin anii 1930 - 1933, iar

corpul C3 prin anii 1955 - 1959, concluzii susținute de ansamblul probelor

depuse în cauză.

Recursul declarat

împotriva acestei sentințe de către reclamantul B.V.D. a fost soluționat de

către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 4756 din 18

octombrie 2011, în sensul respingerii acestuia ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs a constatat, că nu se poate reține încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 în ceea ce privește

legalitatea deciziei nr. 3140 din 14 octombrie 2008 prin care s-a dispus, în

cadrul procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 restituirea în

natură a ap. nr. 6.

S-a mai arătat în

considerentele hotărârii atacate că decizia contestată este legal emisă

deoarece, pe de o parte, autoritatea emitentă - Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor era competentă și obligată să verifice legalitatea

respingerii cererii de restituire în natură a imobilului care era notificat

conform Legii nr. 10/2001, respectiv a legalității Dispoziției nr. 3990 din 25

noiembrie 2004, iar pe de altă parte, ap. nr. 6 din imobilul în litigiu, pentru

care nu există contract de închiriere în derulare putea forma obiectul

restituirii în natură conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, instanța

de recurs a apreciat că sunt nefondate susținerile recurentului potrivit cărora

corpul de clădire în care se află ap. nr. 6 în litigiu, nu a aparținut anterior

intimatei-pârâte, fiind edificat de stat după anul 1955, fiind contrazise de

probele administrate, respectiv de concluziile raportului de expertiză efectuat

în cauză.

Conchizând, instanța

de control judiciar a constatat că potrivit raportului de expertiză, nu se pune

problema ca unul din aceste corpuri de clădire C1 și C2 să fie edificat

ulterior preluării de către Statul Român, iar faptul că recurentul a formulat

obiecțiuni la raportul de expertiză nu atrage netemeinicia sentinței atacate.

Împotriva acestei

decizii, a formulat contestație în anulare B.V.D., invocând ca temei legal

dispozițiile art. 318 coroborat cu art. 320 alin. (3) C. proc. civ.

În motivarea

contestației în anulare formulate, contestatorul a susținut un prim motiv de

nelegalitate care se referă la faptul că în mod eronat instanța de recurs a

săvârșit o greșeală materială gravă, plecând de la premisa eronată că intimata

A.L. ar fi formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu,

cerere care ar fi fost respinsă, intimata de rând 2 ar fi fost chemată să

verifice legalitatea acestei măsuri în privința imobilului în litigiu, pentru

care nu ar fi existat contract de închiriere în derulare.

Un al doilea motiv

invocat se referă la faptul că instanța de recurs nu a analizat în

integralitate prin hotărârea atacată toate motivele de recurs formulate

întrucât nu menționează nimic cu privire la efectele juridice produse de cele

două dispoziții din anul 2009 emise de Primarul Municipiului Cluj-Napoca prin

care pârâtei de rând 2 i-au fost acordate despăgubiri, dispoziții care nu au

fost contestate conform prevederilor legale aplicabile în cauză.

Prin întâmpinările

depuse intimatele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A.L. au

solicitat respingerea prezentei contestații în anulare, susținând în esență că,

instanța de recurs a cercetat toate criticile formulate, examinând cauza sub

toate aspectele.

Înalta Curte,

analizând contestația în anulare formulată, în raport de motivele invocate,

apreciază că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează a fi

expuse în continuare.

Potrivit art. 318

alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Verificând

susținerile contestatorului în raport de dispozițiile legal mai sus menționate,

Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanța de recurs

pronunțându-se sub toate aspectele, reținând că în cauză Decizia nr. 3140 din

14 octombrie 2008 a fost emisă cu respectarea principiului restituirii în natură

a imobilului, iar soluția pronunțată în recurs nu este rezultatul unei greșeli

materiale, astfel cum este aceasta definită de dispozițiile procedurale

incidente în cauză.

În ceea ce privește

primul motiv invocat de contestator referitor la faptul că decizia pronunțată

în recurs ar fi rezultatul unei greșeli materiale, se constată că acesta este

nefondat întrucât, astfel cum s-a statuat atât în doctrina cât și în practica

judiciară, noțiunea de eroare materială vizează greșelile evidente legate de aspectele

formale ale judecării căii de atac, erori de ordin procedural și nu pretinse

erori de fond, de judecată în legătură cu aprecierea probelor.

În cauza dedusă

judecății, motivul invocat de contestator ca fiind o greșeală materială, nu

vizează aspectele formale ale judecății, în sensul art. 318 C. proc. civ., ci

sunt motive care țin de judecata propriu-zisă a recursului, care odată

examinate de instanța de recurs nu mai pot fi reiterate pe calea contestației

în anulare.

În ceea ce privește

al doilea motiv al contestației în anulare invocat de contestator, referitor la

neexaminarea unui motiv de recurs, se constată că și acesta este nefondat, din

analiza deciziei atacate, rezultând că instanța de recurs a examinat hotărârea

recurată, constatând pentru fiecare motiv în parte, legalitatea și temeinicia

hotărârii pronunțate de către instanța de fond.

În fapt, contestația

în anulare formulată este nefondată reprezentând o reluare a motivelor de

recurs, acestea fiind deja analizate de instanța care a soluționat recursul,

astfel că Înalta Curte apreciază că prin formularea acesteia se dorește în

realitate o rejudecare a recursului.

De altfel, această

soluție este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, potrivit căreia, nicio parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui "recurs deghizat" ci trebuie să fie justificată

numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu

poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată

a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui

"defect fundamental".

Totodată, Curtea a

subliniat faptul că principiul securității raporturilor juridice implică

respectarea principiului "res judicata", iar posibilitatea de

desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile afectează dreptul la un

proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs.

România, 26105 din 03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. și în consecință va respinge

contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de B.V.D. împotriva Deciziei nr. 4756 din 18 octombrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 771 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata

A.L..

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN