ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 423/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta F.L. a contestat în fapt Hotărârea nr. 21507 din 27 iunie 2007 emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj, considerând că a fost nedreptățită prin neacordarea drepturilor ce decurg din aplicarea Legii nr. 189/2000, deoarece a fost refugiată din cauza persecuțiilor etnice, iar aceasta situație este probată cu acte de stare civilă și declarații de martori, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 189/2000. Prin Sentința civilă nr. 51/2011 din 28 ianuarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta F.L., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a apreciat, în raport de dispozițiile art. 1 și art. 7 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 189/2000 și având în vedere data comunicării hotărârii și data formulării contestației, că este întemeiată excepția tardivității, astfel că a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamanta F.L., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta F.L., solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea rejudecării, pentru a face dovada calității de refugiat cu martori, în lipsa înscrisurilor de la Arhivele Naționale, pentru a obliga pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj - Comisia să-i recunoască calitatea de refugiat conform Legii nr. 189/2000, așa cum rezultă din actele depuse la dosar pentru perioada 1940 - 1945. În motivarea recursului declarat, recurenta arată că în fapt soțul său a fost refugiat în perioada anilor 1940 - 1945 din localitatea de domiciliu aflată la granița cu teritoriul ocupat de autoritățile horthyste; că din cauză că întreaga zonă de locuințe unde domicilia era asaltată de ocupația horthystă, membrii familiei sale s-au refugiat în satele vecine, iar în cursul lunii septembrie 1940 a părăsit localitatea Diviciorii Mari împreună cu părinții lui, în prezent decedați și s-a refugiat în satul Cătina, jud. Cluj, de unde s-a întors în satul natal în 1945. Arată recurenta că datorită faptului că la Arhivele Naționale nu există dovezi în acest sens, pe motiv că au fost distruse, a depus în probațiune în susținerea cererii sale și declarațiile martorilor care au fost de asemenea refugiați în aceeași localitate,

precum și faptul că în data de 25 februarie 2010 a depus la Casa Județeană de Pensii o nouă cerere cu nr. 81282 de acordare a pensiei de refugiat, anexând declarațiile autentificate ale altor doi martori F.M. și D.I., care au fost refugiați în aceeași localitate, iar Casa Județeană de Pensii a respins cererea potrivit art. 10 alin. (2) din Ordonanța nr. 27/2002, neluând în calcul declarațiile noilor martori care confirmă calitatea soțului său de refugiat. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Din conținutul textului de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nicio diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 21507 din 27 iunie 2007 i s-a respins reclamantei cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data de 8 noiembrie 2010 reclamanta a contestat hotărârea și a solicitat obligarea pârâtei la recunoașterea calității de refugiat conform Legii nr. 189/2000. În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestație la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 21507 din 27 iunie 2007, de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă de pârâtă, a fost comunicată reclamantei la data de 26 iulie 2007, iar acesta din urmă a formulat contestație împotriva acestei hotărâri la data de 8 noiembrie 2010, depășind cu mult termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus-menționate au caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are ca efect decăderea din drepturi. De altfel, prin Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Așa fiind, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanța de fond în mod corect procedând la admiterea excepției tardivității formulării acțiunii și respingerea acesteia în consecință. Prin urmare, se constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepției tardivității introducerii acțiunii reclamantei, invocată din oficiu și la admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.L. împotriva Sentinței civile nr. 51/2011 din 28 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2013. Procesat de GGC - NN