ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 423/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta F.L. a

contestat în fapt Hotărârea nr. 21507 din 27 iunie 2007 emisă de Casa Județeană

de Pensii Cluj, considerând că a fost nedreptățită prin neacordarea drepturilor

ce decurg din aplicarea Legii nr. 189/2000, deoarece a fost refugiată din cauza

persecuțiilor etnice, iar aceasta situație este probată cu acte de stare civilă

și declarații de martori, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr.

189/2000.

Prin Sentința civilă

nr. 51/2011 din 28 ianuarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta

F.L., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a apreciat, în raport de dispozițiile art. 1

și art. 7 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 189/2000 și având în vedere data

comunicării hotărârii și data formulării contestației, că este întemeiată

excepția tardivității, astfel că a respins ca tardivă acțiunea formulată de

reclamanta F.L., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta F.L., solicitând admiterea recursului și

trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea rejudecării, pentru a face

dovada calității de refugiat cu martori, în lipsa înscrisurilor de la Arhivele

Naționale, pentru a obliga pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj - Comisia să-i

recunoască calitatea de refugiat conform Legii nr. 189/2000, așa cum rezultă

din actele depuse la dosar pentru perioada 1940 - 1945.

În motivarea

recursului declarat, recurenta arată că în fapt soțul său a fost refugiat în

perioada anilor 1940 - 1945 din localitatea de domiciliu aflată la granița cu

teritoriul ocupat de autoritățile horthyste; că din cauză că întreaga zonă de

locuințe unde domicilia era asaltată de ocupația horthystă, membrii familiei

sale s-au refugiat în satele vecine, iar în cursul lunii septembrie 1940 a

părăsit localitatea Diviciorii Mari împreună cu părinții lui, în prezent

decedați și s-a refugiat în satul Cătina, jud. Cluj, de unde s-a întors în

satul natal în 1945.

Arată recurenta că

datorită faptului că la Arhivele Naționale nu există dovezi în acest sens, pe

motiv că au fost distruse, a depus în probațiune în susținerea cererii sale și declarațiile

martorilor care au fost de asemenea refugiați în aceeași localitate, precum și

faptul că în data de 25 februarie 2010 a depus la Casa Județeană de Pensii o

nouă cerere cu nr. 81282 de acordare a pensiei de refugiat, anexând

declarațiile autentificate ale altor doi martori F.M. și D.I., care au fost

refugiați în aceeași localitate, iar Casa Județeană de Pensii a respins cererea

potrivit art. 10 alin. (2) din Ordonanța nr. 27/2002, neluând în calcul

declarațiile noilor martori care confirmă calitatea soțului său de refugiat.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Potrivit art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile

acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată,

a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată

sau strămutată în altă localitate.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Din conținutul

textului de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se acordă

tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada

precizată, fără a se face nicio diferențiere de tratament între persoanele care

au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au

fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de

aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de

suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 21507 din 27 iunie

2007 i s-a respins reclamantei cererea privind recunoașterea calității de

beneficiar al Legii nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data de 8

noiembrie 2010 reclamanta a contestat hotărârea și a solicitat obligarea

pârâtei la recunoașterea calității de refugiat conform Legii nr. 189/2000.

În conformitate cu

dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise

în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestație la curtea de

apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii

contenciosului administrativ.

Analizând actele

dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 21507 din 27 iunie 2007, de

respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă de

pârâtă, a fost comunicată reclamantei la data de 26 iulie 2007, iar acesta din

urmă a formulat contestație împotriva acestei hotărâri la data de 8 noiembrie

2010, depășind cu mult termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

Înalta Curte reține

că dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus-menționate au

caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are

ca efect decăderea din drepturi.

De altfel, prin

Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea

Ordonanței Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanța de contencios administrativ

competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile

procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanța de fond în mod

corect procedând la admiterea excepției tardivității formulării acțiunii și

respingerea acesteia în consecință.

Prin urmare, se

constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepției

tardivității introducerii acțiunii reclamantei, invocată din oficiu și la

admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv introdusă,

nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor referitoare la

nelegalitatea actului atacat.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de F.L. împotriva Sentinței civile nr. 51/2011 din 28 ianuarie 2011 a Curții de

Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.

Procesat

de GGC - NN