ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3421/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

instanțe:

Prin sentința nr. 235

din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta R.C.H., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D., având ca obiect

modificarea Deciziei nr. 4277 din 23 aprilie 2009 emisă de autoritatea pârâtă,

în ceea ce privește cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubire.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut că reclamanta, în motivarea acțiunii sale, a

susținut că suma de 319.441 lei de la data evaluării, respectiv 13 noiembrie

2008, este cu mult mai mică la data acordării despăgubirii, ca efect al

devalorizării monedei naționale, și că autoritatea pârâtă a emis decizia de

despăgubire fără a stabili distinct valoarea terenului și a construcției și

cotele celor îndreptățiți să primească despăgubirea.

Instanța a constatat

că în cauză s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005,

în sensul respectării interpretării date acestor dispoziții de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 52/2007, pronunțată în soluționarea

recursului în interesul legii, și prin care s-a stabilit faptul că dispozițiile

art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor și

dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În acest sens,

instanța a constatat că dosarul de despăgubire a urmat parcursul stabilit de lege,

în sensul evaluării pe calea expertizei printr-o procedură administrativă

finalizată prin emiterea deciziei de despăgubire.

Împrejurarea că la

paritatea leu/euro, datorită devalorizării monedei naționale, suma stabilită

inițial nu mai este aceeași, nu a fost considerată un motiv temeinic pentru

refacerea expertizei de evaluare, atâta vreme cât plățile în România se fac în

lei, iar nu alte monede care ar putea da acestei plăți un caracter speculativ;

împărțirea între comoștenitori a despăgubirii nu constituie o obligație a

autorității pârâte, partajul despăgubirii putând fi făcut fie pe cale amiabilă,

fie în fața instanței judecătorești.

de reclamantă

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

În opinia

recurentei-reclamante, motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 cod - pronunțarea

sentinței cu interpretarea greșită a actului dedus judecății constă în

validarea deciziei emise de autoritatea administrativă fără a fi fost

verificată temeinicia acesteia.

Procedând în acest

mod, instanța s-a substituit în mod nelegal autorității administrative și a

încălcat prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, recurenta-reclamantă a arătat

că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 18 alin. (3) din

Legea nr. 247/2005, care nu interzice, ci, dimpotrivă, prevede că atunci când

în titlul de despăgubire a fost stabilită contravaloarea despăgubirilor

cuvenite fiecăreia dintre persoanele îndreptățite, individualizate în cuprinsul

acesteia, despăgubirile în numerar urmează a fi acordate fiecăreia dintre

persoanele îndreptățite, în cotele indicate în titlul de despăgubire.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, Statul Român, prin C.C.S.D., a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, arătând, în esență, că raportul de evaluare a fost

întocmit în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, așa cum se

prevede în art. 3 lit. d) și e) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că suma

stabilită cu titlu de despăgubiri reprezintă valoarea construcției demolate și

a terenului, din care s-a scăzut cuantumul despăgubirilor încasate pentru

construcție la data de 24 mai 1990, actualizate cu indicele de inflație, și că

evaluatorul a răspuns motivat obiecțiunilor formulate de recurenta-reclamantă

în cadrul procedurii administrative.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.1. Argumente de

fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă

a supus controlului instanței de contencios administrativ, în condițiile art. 19-20

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Decizia nr. 4277 din 23 aprilie 2009,

reprezentând titlul de despăgubire emis de C.C.S.D. în favoarea persoanelor

îndreptățite B.V., Ș.

g.

și R.C.H.,

pentru suma totală de 301.140,96 lei, act a cărui natură juridică a fost corect

interpretată de instanța de fond.

Despăgubirile au fost

acordate pentru imobilul situat în municipiul Brăila, compus din teren în

suprafață de 287 mp și construcții în suprafață de 134,13 mp, în prezent

demolate.

În esență, reclamanta

a contestat cuantumul total al despăgubirilor, faptul că acestea nu au fost

stabilite defalcat pentru construcție și teren și faptul că nu a fost

individualizată suma cuvenită fiecăreia dintre persoanele îndreptățite, conform

cotelor stabilite prin sentința nr. 1668 din 11 mai 1990 a Judecătoriei Brăila.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, Înalta Curte constată că în motivarea deciziei

contestate s-a reținut că suma acordată reprezintă valoarea stabilită prin

raportul de evaluare întocmit în Dosarele anexate nr. 15671/ CC și nr. 21910/ CC

din care s-au dedus despăgubirile în cuantum de 56.716 lei, încasate la data de

24 mai 1990, actualizate cu indicele de inflație.

Din raportul sintetic

de evaluare și răspunsul întocmit de evaluator la obiecțiunile formulate de

recurenta-reclamantă - înscrisuri depuse, în copie, la dosarul de fond -

rezultă că evaluarea s-a făcut conform criteriilor cuprinse în ediția a 8-a a

Standardelor Internaționale de Evaluare, valoarea de 319.441 lei reprezentând

totalul valorii construcției demolate și a terenului.

Raportarea la standardele

internaționale de evaluare rezultă din prevederile art. 3 lit. d) din Titlul

VII al Legii nr. 247/204 care, stabilind condițiile pe care trebuie să le

îndeplinească evaluatorul, se referă la punerea în aplicare, în mod corect, a

metodelor și tehnicilor recunoscute și necesare pentru efectuarea unei evaluări

credibile, în conformitate cu Standardele Internaționale de evaluare editate de

Comitetul pentru Standarde Internaționale de Evaluare.

Credibilitatea

evaluării astfel efectuate nu a fost combătută cu argumente rezonabile și

consistente de către recurenta-reclamantă, care, în motivele de recurs, a

exprimat numai „aprecierea personală că valoarea stabilită în decizie nu este

reală, fiind mai mică decât în realitate” și a făcut referire la sumele

vehiculate în unele oferte de vânzare publicate în presă.

Împrejurarea că suma

încasată cu titlu de despăgubiri în anul 1990 a fost dedusă din valoarea totală a imobilului (teren +construcție), iar nu doar din valoarea construcției, nu

alterează rezultatul matematic final.

Hotărârea primei

instanțe nu este criticabilă nici din perspectiva încălcării prevederilor art. 6

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

pentru că instanța a efectuat un control adecvat al legalității deciziei și al

modului în care autoritatea emitentă și-a exercitat dreptul de apreciere. În

situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largă de persoane, așa cum

sunt cele rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 și a Titlului VII din Legea

nr. 247/2005 autorităților naționale trebuie să li se recunoască o largă marjă

de apreciere în alegerea măsurilor reparatorii pentru privarea de proprietate

și a nivelului indemnizațiilor acordate, fiind ținute doar să asigure un raport

rezonabil cu valoarea bunurilor în discuție.

În cea ce privește

stabilirea sumei cuvenite fiecărui moștenitor, curtea de apel a reținut corect,

în acord cu prevederile art. 18 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/205,

că autoritatea emitentă nu avea o obligație în acest sens, întinderea

drepturilor cuvenite fiecăreia dintre persoanele îndreptățite urmând a fi

stabilită pe calea dreptului comun. În lipsa unei manifestări de voință a

tuturor celor îndreptățiți, sentința civilă nr. 1668 din 11 mai 1990 a Judecătoriei Brăila nu putea constitui, în mod singular, fundamentul individualizării sumelor

cuvenite fiecăreia dintre persoanele îndreptățite, de către C.C.S.D., prin

decizia contestată, pentru că prin hotărârea judecătorească respectivă a fost

consfințită numai o tranzacție cu un obiect strict determinat, constând în

partajarea sumei de 56.716 lei reprezentând despăgubirea acordată în anul 1990

pentru imobilul expropriat.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu există motive pentru

reformarea hotărârii atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

și al art. 304 pct. 8, 9 și 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.C.H. împotriva sentinței nr. 235 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 iunie 2010.