ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5029/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin sentința civilă nr. 283/F-C din

15 decembrie 2010, Curtea de Apel Pitești – secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de

reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor

(denumită în

continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Comisia”).

Pentru a

hotărî astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 20 septembrie 2010, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 12257/FF

din 18 mai 2010, emisă de pârâtă, sub aspectul cuantumului despăgubirilor

stabilite.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că, prin actul contestat, a fost stabilit în favoarea sa dreptul la

despăgubiri pentru un teren de 550 mp, întinderea acestora fiind determinată la

nivelul sumei de 37.081 lei, fără să se țină seama de valoarea de piață a

imobilului. Evaluarea a fost făcută la valoarea de 16 euro/mp, deși, în aceeași

zonă, pentru un alt teren preluat abuziv, despăgubirea a fost stabilită în

raport de un preț de 120 euro/mp.

Astfel, reclamantul a susținut că au

fost încălcate dispozițiile art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

și estimează valoarea corectă a despăgubirilor la suma de 279.000 lei.

Prin decizia contestată, Comisia a

emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantului, pentru suma de 37.081

lei, sumă stabilită prin raportul de evaluare, iar, împotriva deciziei,

reclamantul a formulat plângere prealabilă, primind răspuns la data de 29 iulie

2010.

Raportul de evaluare a fost

comunicat reclamantului la data de 18 iulie 2009, acesta formulând obiecțiuni

la data de 22 iulie 2009, comunicate efectiv numai evaluatorului la data de 7 decembrie

atât reclamantului, cât și pârâtei la data de 28 iulie 2010.

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin.

(5) și (9) din Legea nr. 247/2005 și ale pct. 16.13 alin. (4) din Normele de

aplicare ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G nr. 1095/2005,

persoanele nemulțumite de raportul de evaluare sunt datoare să formuleze

obiecțiuni, obiecțiuni ce se comunică în mod obligatoriu Comisiei, rațiunea

dispozițiilor respectiv fiind aceea de a permite Comisiei să se pronunțe asupra

temeiniciei obiecțiunilor, pronunțare ce poate determina reevaluarea la care se

referă art. 16 alin. (7) din lege.

Astfel fiind, în măsura în care

persoanele îndreptățite nu formulează obiecțiuni sau nu comunică aceste

obiecțiuni Comisiei, nu există nicio rațiune pentru care Comisia să nu emită

decizia ce constituie titlu de despăgubiri.

În cauză, reclamantul a formulat

obiecțiuni în luna iulie 2009 și le-a comunicat numai evaluatorului, astfel că

pârâta a emis decizia cu respectarea dispozițiilor legale, la data de 18 mai

2010, neavând cunoștință de obiecțiunile formulate, întrucât răspunsul la

aceste obiecțiuni i-a fost comunicat de către evaluator ulterior, respectiv la

data de 28 iulie 2010.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamantul M.G., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că hotărârea primei

instanțe a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În esență, recurentul-reclamant

susține că instanța a aplicat greșit prevederile art. 3 lit. d) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 și ale pct. 16.13 alin. (4) din Normele de aplicare ale

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005,

întrucât, din interpretarea acestor dispoziții, obligația de a comunica

obiecțiunile Comisiei revine evaluatorului, iar nu persoanei îndreptățite.

Totodată, recurentul-reclamant

susține că dreptul de a obține măsuri reparatorii este un drept substanțial,

care nu poate fi golit printr-un act normativ cu forță juridică inferioară,

întrucât Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede vreo obligație în sarcina

persoanei îndreptățite, astfel că asemenea obligații nu pot fi prevăzute

printr-un act normativ inferior legii, cum este H.G. nr. 1095/2005.

II. Considerentele instanței de

recurs

În raport cu circumstanțele cauzei

și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Prin criticile formulate, recurentul-reclamant

susține, în esență, că nu avea obligația de a comunica și Comisiei obiecțiunile

la raportul de evaluare întocmit de evaluatorul desemnat în procedura

reglementată de Titlul VII –

„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv

”din Legea nr. 247/2005.

Circumstanțele cauzei relevă faptul,

necontestat de către recurent, că raportul de evaluare a fost comunicat la data

de 18 iulie 2009, reclamantul a formulat obiecțiuni la data de 22 iulie 2009,

comunicate numai evaluatorului la data de 7 decembrie 2009, iar evaluatorul a

răspuns la obiecțiuni, comunicând Comisiei răspunsul la data de 28 iulie 2010.

Conform dispozițiilor pct. 16.13

alin. (4) din Normele metodologice

de aplicare a

titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente,

aprobate prin H.G. nr. 1095/2005: „

Raportul de

evaluare al evaluatorului desemnat va fi comunicat de către acesta atât Comisiei

Centrale, cât și persoanelor îndreptățite solicitante. În măsura în care

acestea din urmă formulează obiecțiuni, evaluatorul este dator să răspundă la

acestea. Obiecțiunile formulate și răspunsul la aceste obiecțiuni al

evaluatorului desemnat vor fi comunicate în mod obligatoriu și Comisiei

Centrale

”.

Este adevărat că obligația persoanei

îndreptățite de a comunica obiecțiunile și Comisiei nu este prevăzută expres în

cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, însă prevederea acestei

obligații în cuprinsul Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 nu

reprezintă o atingere adusă dreptului substanțial la acordarea măsurilor

reparatorii, drept care se exercită cu respectarea procedurii administrative

stabilite de lege și de reglementarea secundară (H.G. nr. 1095/2005) adoptată

de Guvern în temeiul și în executarea dispozițiilor art. 31 din Titlul VII al

Legii, conform cărora „

În termen de 30 de zile de la

publicarea în M. Of. al României, Guvernul va emite norme metodologice de

aplicarea legii, la propunerea Cancelariei Primului Ministru și a Ministerului

Finanțelor Publice

”.

Astfel dreptul la acordarea

măsurilor reparatorii nu este golit de conținut prin dispozițiile criticate de recurentul-reclamant

cuprinse în Normele metodologice.

Atâta timp cât dispozițiile alin. (4)

al pct. 16.13 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 sunt în

vigoare, este validă obligația ce revine persoanei îndreptățite la acordarea

măsurilor reparatorii de a comunica atât evaluatorului, cât și Comisiei obiecțiunile

la raportul de evaluare, obligație pe care reclamantul nu și-a îndeplinit-o,

atâta timp cât a comunicat obiecțiunile la raportul de evaluare numai

evaluatorului, iar nu și Comisiei.

În aceste condiții, neavând

cunoștință de obiecțiunile formulate de către reclamant cu privire la raportul

de evaluare, Comisia, cu respectarea dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, a emis la data de 18 mai 2010 decizia reprezentând

titlu de despăgubire (Decizia nr. 12257/FF din 18 mai 2010).

adoptate în recurs

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de M.G. împotriva

sentinței civile nr. 283/F-C din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Pitești – secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 octombrie 2011.