ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1263/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond 1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalul Vâlcea, secția I civilă și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței soluționării cauzei în favoarea acestei instanțe, prin sentința nr. 1112 din 22 iunie 2012, reclamantele M.R., G.I. și S.M.C.

au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea acestora la plata: - indemnizațiilor rezultate ca urmare a atingerii vechimii în funcția de magistrat, de 5 de ani, începând cu data de 1 iunie 2011 până la data pronunțării și pe viitor, concretizate în indemnizațiile calculate prin ordinele Procurorului General din data de 31 mai 2011, și diferența până la indemnizația efectiv acordată colegilor lor care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeași condiție de vechime, prin emiterea a noi ordine de salarizare, precum și actualizarea sumelor datorate din urmă cu indicele de inflație până la data plății efective, inclusiv dobânda legală în materie civilă; - unui cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, confidențialitate și condiții deosebite de muncă, începând cu data de 1 iunie 2011 până la data pronunțării și pe viitor, în același cuantum cu cel mai mare cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică,

confidențialitate și condiții deosebite de muncă plătit în prezent procurorilor cu grad de parchet de pe lângă judecătorie (pentru reclamanta S.M.C.), cu grad de parchet de pe lângă tribunal (pentru reclamanta M.R.) și cu grad de parchet de pe lângă curtea de apel (pentru reclamanta G.I.) având o vechime în funcție de 5-10 ani și o vechime în muncă de 10-15, prin emiterea a noi ordine de salarizare, precum și actualizarea sumelor datorate din urmă cu indicele de inflație până la data plății efective, inclusiv dobânda legală în materie civilă. Totodată, au solicitat și obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea și a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, să aloce sumele necesare plății drepturilor salariale stabilite.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că ordinele prin care li s-au stabilit drepturile salariale începând cu 1 iunie 2011 sunt discriminatorii, având în vedere că alți colegi, cu aceeași funcție și vechime, respectiv 10-15 ani vechime în muncă și 5-10 ani vechime în funcție, dar dobândite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, au o indemnizație de încadrare brută mai mare și implicit un cuantum al sporurilor de risc și confidențialitate și al sporului de condiții deosebite mai mare, întrucât se raportează la o indemnizație de încadrare brută lunară mai mare. În opinia acestora, modalitatea de calcul a indemnizațiilor ce li se cuvin, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație, reprezentat de Procurorul General al României, procedează în mod discriminatoriu, cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Scopul legii fiind acela de a acorda cuantumul indemnizației brute lunare aflate în plată la 31 decembrie 2009, pentru vechimea în funcție și vechimea în muncă ce a atins maximul legal. 1.2. Prin întâmpinări, pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație, Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, iar pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat un punct de vedere privind liniile directoare de care ar putea să țină cont instanța de judecată. Pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat prin întâmpinare excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Vâlcea, secția civilă și excepția inadmisibilității acțiunii.

1.3. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 5820 din 16 octombrie 2012, a respins excepția inadmisibilității și acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată. 1.4. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția inadmisibilității, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, dispoziții legale care au un caracter special față de cele reglementate de legea contenciosului administrativ, iar motivele de inadmisibilitate raportate la ordonanța privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, vor fi avute în vedere la analiza cauzei pe fond.

În speță, prima instanță a reținut că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 285/2010, actele administrative contestate fiind emise cu aplicarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, în condițiile trecerii reclamantelor la o treaptă superioară de vechime în muncă și în funcția de judecător, fiind majorat salariul de bază avut anterior trecerii la o treaptă superioară de vechime, iar ulterior, corespunzător acestei majorări, procedându-se și la majorarea cuantumului sporurilor aferente acestui salariu de bază, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. În ce privește principiul nediscriminării invocat de reclamante, prima instanță a avut în vedere jurisprudența Curții Constituționale reprezentată de Decizia nr. 560/2004, Decizia nr. 561/2004, nr. 186/2005 și nr. 820/2006.

A apreciat astfel că cele două categorii de personal la care se face referire prin acțiune sunt supuse unor reglementări legale diferite, aflându-se în situații juridice diferite. Prima instanță a avut în vedere și faptul că prin Decizia nr. 669/2012 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în M.Of. partea I nr. 559/8.08.2012 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, apreciindu-se, în esență, că acestea nu încalcă prevederile art. 4, art. 16 și art. 41 din Constituția României, decizie general obligatorie de la data publicării în M. Of. Cu privire la celelalte capete de cerere, prima instanță a reținut caracterul accesoriu al acestora.

2 . Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 5820 din 16 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamantele, invocând nelegalitatea și netemeinicia sentinței recurate. În motivarea căii de atac s-a susținut că: - hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ; În esență, se arată că instanța de fond trebuia să-și verifice competența pentru că litigiul este de dreptul muncii, având ca obiect drepturi salariale, fapt care atrage competența Tribunalului Vâlcea, în temeiul dispozițiilor C. muncii și ale art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc.

civ. - Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 7-art. 23 din Declarația universală a drepturilor omului, a dispozițiilor art. 1 pct. 1 lit. a)-lit. b) din Convenția nr. 111/1958 privind discriminarea, dispozițiilor art. 54 C. muncii, art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006, dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 1/2010, ale Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010. Se susține, în esență, că aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, art. 2, art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 283/2011, au generat discriminări între reclamante și alți procurori cu același grad profesional, aceeași vechime în funcție și în muncă, pentru care sunt plătite salarii diferite, discriminarea în materie de salarizare fiind evidentă.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând legalitatea și temeinicia sentinței recurate și combătând criticile recurentei. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat. În ceea ce privește critica referitoare la necompetența curții de apel de a soluționa cauza, se arată că aceasta, în raport de prevederile art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi invocată pentru prima dată în recurs. Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs se susține legalitatea și temeinicia sentinței recurate, arătând, în esență, că salarizarea recurentelor a fost corect stabilită în raport de dispozițiile legale incidente care au fost constatate a fi constituționale.

Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este fondat. Potrivit art. 159 1 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ.: „(4) La prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. (5) Verificarea competenței conform alin. (4) nu împiedică formularea excepțiilor de necompetența în cazurile și condițiile prevăzute la alin. (1)-alin.

(3), asupra cărora judecătorul se va pronunța în condițiile legii”. Deci, conform acestor dispoziții, verificarea competenței conform alin. (4) se efectuează în mod obligatoriu, din oficiu, de instanța investită cu soluționarea cauzei. Se reține din analiza cuprinsului dosarului, că la Curtea de Apel București cauza a fost soluționată la primul termen de judecată, fără a se respecta dispozițiile art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ. În altă ordine, după cum se constată, potrivit acțiunii formulate, cât și a celor expuse în calea de atac, reclamantele au dorit investirea instanței cu o acțiune având ca obiect drepturi salariale, adresându-se instanței specializate pentru soluționarea unor astfel de litigii.

Potrivit principiului disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. Astfel, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Față de cele reținute anterior, în contextul în care obiectul litigiului a fost clar exprimat de reclamante ca fiind drepturi salariale, urmare a raporturilor juridice stabilite cu autoritățile pârâte unde acestea își desfășoară activitatea, nu a fost pusă în discuția părților schimbarea calificării juridice a cererilor, cât și în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc.

civ., coroborate cu dispozițiile art. 266, art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii, competența materială de soluționare a cererii formate de reclamante revine Tribunalului Vâlcea, secția de conflicte de muncă și asigurări sociale și nu instanței de contencios administrativ. Prin urmare, fiind vorba de necompetența de ordine publică, în cazul încălcării competenței materiale a altei instanțe, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3), alin. (6), art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vâlcea, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, care va analiza și celelalte critici ca apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.R., G.I. și S.M.C. împotriva sentinței nr. 5820 din 16 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vâlcea, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2014.