ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3572/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 24 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. și OO. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Cluj și Ministerul Justiției, ca prin hotărârea pronunțată să se dispună următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1286 din 18 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin Sentința civilă nr. 2883 din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția necompetenței materiale, ca neîntemeiată, și a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanți ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanții invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea sentinței, admiterea excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul Cluj, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

În motivarea recursului arată, în esență, că deși au înțeles să formuleze o acțiune ce intră în competența jurisdicției de litigii de muncă, vizând raporturile de serviciu ale reclamanților, în contradictoriu cu pârâții angajatori, asimilate raporturilor de muncă, deoarece se referă la neplata unor drepturi salariale, Tribunalul Cluj a admis în mod nelegal excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București.

Mai arată că, deși prin notele de ședință din data de 20 septembrie 2016 au invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, aceasta a fost respinsă, instanța admițând excepția inadmisibilității acțiunii pentru neurmarea procedurii prealabile specifice jurisdicției de contencios administrativ.

Recurenții-reclamanți arată că nu au înțeles să formuleze o contestație întemeiată pe prevederile art. 30 alin. (4) raportat la art. 7 alin. (2), Cap. VII al Anexei nr. VI din Legea nr. 284/2010, îndreptată împotriva ordinelor de încadrare emise de Ministerul Justiției, acțiune ce ar fi fost de competența instanțelor de drept administrativ, ci o acțiune de drept comun având ca obiect calcularea și plata unor drepturi de natură salarială, supusă jurisdicției de dreptul muncii, în speță, Tribunalul Cluj, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

De asemenea, apreciază că motivele reținute de instanță, în sensul că ar fi trebuit să conteste ordinele de încadrare emise de Ministerul Justiției, reprezintă aspecte ce țin de temeinicia acțiunii, astfel că instanța nu putea ab initio, pe calea excepției, să constate de fapt că pretențiile reclamanților nu sunt întemeiate, iar impunerea unei proceduri prealabile administrative, care potrivit art. 21 alin. (4) din Constituție are un caracter facultativ, are semnificația îngrădirii dreptului fundamental de acces la o instanță.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că întrucât recurenții-reclamanți au solicitat obligarea pârâților să calculeze diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită într-un anumit cuantum prin Ordin al Ministrului Justiției și indemnizația altor colegi, instanța de fond a reținut în mod corect că obligația de recalculare a drepturilor salariale și a eventualelor diferențe nu se poate realiza decât prin emiterea unui alt act administrativ de către Ministrul Justiției, ceea ce face ca o asemenea solicitare să intre în competența exclusivă a Curții de Apel București.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, față de următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Ca urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 1286 din 18 aprilie 2016 de către Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, de declinare a competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, cu motivarea că demersul judiciar vizează, în esență, constatarea nelegalității ordinelor de încadrare prin care s-a stabilit indemnizația de bază brută, fiind incidente disp. art. 7 cap. VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010, la data de 20 septembrie 2016, reclamanții au invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a, afirmând că nu au formulat o contestație specială întemeiată pe art. 30, alin. (4) raportat la art. 7, alin. (2), cap. VIII al anexei nr. VI din Legea nr. 284/2010 îndreptată împotriva ordinelor de încadrare emise de Ministerul Justiției, acțiune ce ar fi fost de competența instanțelor de contencios administrativ, ci o acțiune de drept comun ce are ca obiect calcularea și plata unor drepturi de natură salarială, acțiune ce este de competența instanțelor de litigii de muncă, în speță a Tribunalului Cluj, secția de litigii de muncă și asigurări sociale.

Referitor la această excepție, instanța de fond a reținut că acțiunea introductivă cuprinde, în esență, două capete de cerere, unul vizând obligarea pârâților la calcularea unor diferențe salariale și altul vizând obligarea pârâților la plata diferențelor salariale rezultate.

Cum capătul de cerere privind plata diferențelor salariale are caracter accesoriu față de capătul de cerere privind calcularea diferențelor, judecarea acestuia va fi, potrivit art. 123 noul C. proc. civ., de competența instanței competente să judece capătul principal privind calcularea diferențelor.

În ceea ce privește calcularea drepturilor salariale (sau a diferențelor de drepturi salariale), reclamanții nu au indicat modalitatea concretă în care doresc să se realizeze această operațiune.

Ca atare, cererea trebuie interpretată ca vizând calcularea potrivit dispozițiilor legale.

Or, această operațiune se realizează, potrivit Legii nr. 284/2010, anexa nr. VI, cap. VIII, art. 8, alin. (2), de către ministrul justiției.

Din prevederile Legii nr. 284/2010, anexa nr. VI, cap. VIII, art. 7, alin. (1) rezultă că ministrul justiției stabilește drepturile salariale printr-un act administrativ.

Rezultă deci, că obligația de calculare a drepturilor salariale (sau a diferențelor de drepturi salariale) nu poate fi adusă la îndeplinire de către ministrul justiției decât prin emiterea unui act administrativ.

Ca atare, capătul principal de cerere având ca obiect obligarea pârâților la calcularea diferențelor salariale trebuie calificat ca având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui act administrativ de stabilire a diferențelor salariale pretinse de reclamanți (sau a drepturilor salariale corecte, urmând ca diferențele să rezulte de la sine).

Or, o astfel de solicitare este, potrivit Legii nr. 284/2010, anexa nr. VI, cap. VIII, art. 7, alin. (2), de competența Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

În consecință, instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale.

Înalta Curte reține că în mod greșit a fost respinsă această excepție, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, obiectul cererii de chemare în judecată constă în:

Se constată că reclamanții au precizat în mod expres în motivarea excepției de necompetență materială că nu au formulat o contestație specială întemeiată pe art. 30, alin. (4) raportat la art. 7, alin. (2), cap. VIII al anexei nr. VI din Legea nr. 284/2010 îndreptată împotriva ordinelor de încadrare emise de Ministerul Justiției, ci o acțiune de drept comun ce are ca obiect calcularea și plata unor drepturi de natură salarială.

Potrivit art. 22 C. proc. civ., intitulat "Rolul judecătorului în aflarea adevărului", (...) (4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (...).

Rezultă din aceste prevederi legale că, spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul ei juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părților în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată.

Conform art. 152 C. proc. civ., intitulat "Cererea greșit denumită", cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.

Aceasta înseamnă că judecătorul dă calificarea exactă cererii, în raport de conținutul ei, și nu după denumirea dată de parte.

Se constată însă că în prezenta cauză, soluția de respingere a excepției necompetenței materiale nu s-a întemeiat pe calificarea juridică exactă a acțiunii, alta decât cea dată prin cererea de chemare în judecată, ci a avut în vedere o schimbare a obiectului acțiunii, ceea ce legea nu permite, întrucât judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

De altfel, acest fapt rezultă cu claritate din considerentele sentinței recurate conform cărora capătul principal de cerere având ca obiect obligarea pârâților la calcularea diferențelor salariale trebuie calificat ca având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui act administrativ de stabilire a diferențelor salariale pretinse de reclamanți (sau a drepturilor salariale corecte, urmând ca diferențele să rezulte de la sine).

În condițiile în care competența materială de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de obiectul litigiului, astfel cum a fost menționat de reclamant în cererea de chemare în judecată, nu se poate considera că aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ competența de soluționare a cauzei, din moment ce nu are ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui act administrativ de stabilire a diferențelor salariale pretinse de reclamanți (sau a drepturilor salariale corecte, urmând ca diferențele să rezulte de la sine), cum în mod eronat a apreciat instanța de fond.

Obiectul acțiunii vizează plata unor drepturi salariale și se circumscrie sferei litigiilor de dreptul muncii, astfel că soluția de respingere a excepției necompetenței materiale nu este legală.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 2883 din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. și OO., toți prin mandatar A. și de PP. (moștenitor al lui H.) - prin reprezentant legal, împotriva Sentinței civile nr. 2883 din 5 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2018.

Procesat de GGC - CL