ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 624/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 624/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2287 din 15 iunie 2010,

pronunțată în Dosarul nr. 3888/207/2009, Judecătoria Caracal a respins excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârât și a admis acțiunea formulată de

reclamanții I.P. și I.C., în contradictoriu cu pârâtul N.I., astfel cum a fost precizată

și completată; a fost omologat raportul de expertiză; s-a dispus obligarea pârâtului

să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 43,47

mp, situată în Caracal, str. T.V., teren care se învecinează la N, N.I., E, rest

proprietate reclamanți, S, str. T.V. și V, N.I.; de asemenea, pârâtul a fost obligat

să-și retragă gardul ce desparte proprietatea sa de cea a reclamanților cu 0,27

m, în punctul cardinal S (str. T.V.) și 1,94 m, în punctul cardinal N (G.P.) pe

vechiul aliniament, stabilit prin sentința civilă nr. 4968/2002, urmând ca acest

aliniament să fie cel marcat pe schița anexă a raportului de expertiză, astfel încât,

la S, terenul proprietatea reclamanților să aibă lățimea de 8,12 m, iar la N, să

aibă lățimea de 7,94 m.

S-a mai dispus obligarea

pârâtului să își ridice fundația de ciment amplasată pe terenul revendicat de reclamanți,

precum și la plata către reclamanți a sumei de 943 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, pârâtul N.I. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 42 din 10 februarie 2011, Tribunalul Olt, secția civilă, a admis apelul și a

schimbat sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie suprafața de 19,73 mp teren și să-și retragă gardul, pe vechiul

amplasament stabilit prin sentința civilă nr. 4968/2002; a fost respins capătul

de cerere privind ridicarea fundației, iar intimații reclamanți au fost obligați

la 1.000 RON cheltuieli de judecată către apelantul pârât.

Decizia instanței de apel

a fost atacată cu recurs de către reclamanții I.C., I.P. și pârâtul N.I.

Prin decizia civilă

nr. 1015 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, a admis recursurile declarate

de reclamanți și pârât, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, Tribunalul Olt.

În consecință, cauza s-a

reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt, la data de 25 iulie 2011, sub nr. 3888/207/2009*.

Prin decizia civilă

nr. 155 din 28 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Olt, s-a admis apelul declarat

de apelantul pârât N.I. (decedat pe parcursul judecării cauzei, continuate de moștenitorii

N.M., N.C., N.S.T., N.A., N.M.A.), împotriva sentinței civile nr. 2287 din 15

iunie 2010, pronunțată de Judecătoria Caracal, în Dosar nr. 3888/207/2009, în contradictoriu

cu intimații reclamanți I.P. și I.C.; a fost schimbată în parte sentința, în sensul

că s-a înlăturat mențiunea privind obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie reclamanților suprafața de 43,47 mp; au fost păstrate celelalte

dispoziții ale sentinței; s-a dispus obligarea intimaților să plătească apelanților

suma de 2.259 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii,

au formulat cerere de revizuire pârâții N.M., N.C., N.S.T., N.A., N.M.A., prevalându-se

de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea cererii,

s-a arătat că există contradicție de hotărâri, anume între sentința civilă nr.

4968 din 22 octombrie 2002, pronunțată de Judecătoria Caracal în Dosarul nr. 5609/2004,

rămasă definitivă și irevocabilă (prin decizia nr. 3505/2003 a Curții de Apel Craiova)

și decizia nr. 155 din 28 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Olt, în Dosarul

nr. 3888/207/2009*.

S-a susținut că motivul

de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 7 alin. (1) C. proc. civ. sancționează

încălcarea principiului puterii lucrului judecat, atunci când instanțele au dat

soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și

aceleași părți, făcând astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri, întrucât

fiecare dintre părți se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea

din această situație nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei

hotărâri.

Revizuenții au mai învederat

că instanța competentă să se pronunțe asupra cererii de revizuire întemeiată pe

dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar care

să implice o verificare a legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii,

ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului

puterii de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri,

fără a putea realiza o judecată în fond a cererilor asupra cărora au existat hotărâri

contradictorii.

Față de cele menționate,

au apreciat că sunt întrunite condițiile privind admisibilitatea cererii de revizuire,

în sensul că hotărârile contradictorii sunt pronunțate în cauze (litigii) diferite,

care au avut același obiect, cauză și părți.

Prin decizia civilă

nr. 2573 din 19 martie

2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, cererea de revizuire a fost respinsă

ca tardiv formulată.

Pentru a decide în acest

sens, instanța de revizuire a reținut că potrivit art. 324 alin. (1) C. proc. civ.,

termenul de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazurile prevăzute de

art. 322 pct. 1, pct. 2 și pct. 7 alin. (1), de la comunicarea hotărârilor definitive,

iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de

la pronunțare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2), de la pronunțarea

ultimei hotărâri.

Totodată, s-a apreciat

că pentru determinarea hotărârilor care pot fi atacate cu revizuire, trebuie avute

în vedere hotărârile care s-au pronunțat asupra fondului în cadrul procesului respectiv,

iar nu hotărârile prin care soluția a rămas definitivă sau irevocabilă.

În cauză, a fost invocată

contradicția dintre sentința civilă 4968 din 22 octombrie 2002 a Judecătoriei Caracal,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 3505/2003 a Curții de Apel Craiova și decizia

155 din 28 iunie 2012 a Tribunalului Olt, irevocabilă prin decizia 11192 din 22

noiembrie 2012 a Curții de Apel Craiova.

Pe de altă parte, s-a

observat că atunci când instanța de recurs procedează la respingerea recursului

sau admite recursul, modificând decizia și menținând hotărârea primei instanțe,

nu se poate considera că a fost evocat fondul.

Având în vedere aceste

aspecte, curtea de apel a constatat că hotărârile definitive pretins potrivnice

invocate în cauză sunt sentința Judecătoriei Caracal nr. 4968 din 22 octombrie 2002

și decizia 155 din 28 iunie 2012 a Tribunalului Olt, acestea fiind cele prin care

s-a evocat fondul.

Astfel cum deja s-a arătat,

pentru motivul de revizuire invocat, dispozițiile art. 324 alin. (1) C. proc. civ.

prevăd că termenul de o lună curge în cazul de față (hotărârile pretins potrivnice,

nefiind pronunțate în recurs) de la comunicare.

Cum decizia definitivă

155 din 28 iunie 2012 a Tribunalului Olt, atacată în cauză, a fost comunicată revizuenților

la data de 19 iulie 2012, iar cererea de revizuire a fost formulată la data de 21

decembrie 2012 (data poștei), instanța a constatat că termenul legal de o lună a

fost depășit, astfel că, cererea de revizuire a fost respinsă ca tardiv declarată.

Împotriva acestei decizii,

revizuenții au promovat recurs, prevalându-se de ipoteza de nelegalitate prevăzută

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înainte de dezvoltarea

criticilor concepute de revizuenți pentru susținerea motivului de nelegalitate invocat,

aceștia au formulat cerere de repunere în termenul de declarare a recursului, întemeiată

pe dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.

În motivarea acestei cereri,

recurenții au susținut că au fost împiedicați să exercite calea de atac a recursului,

printr-o împrejurare mai presus de voința lor.

Astfel, se învederează

că în cuprinsul cererii de revizuire au solicitat ca actele de procedură să le fie

comunicate la reprezentantul lor convențional, SC G.A. SA, din Craiova, str. A.I.C.

Reprezentantul convențional,

deși a primit decizia recurată nu a procedat la exercitarea căii de atac a recursului

și nici nu i-a înștiințat în timp util pe revizuenți că le-a fost comunicată decizia

recurată, ci abia la data de 9 mai 2013, în prezența numitului I.C.L., reprezentantul

convențional le-a predat decizia pronunțată de instanța de revizuire.

Potrivit art. 103

alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui

alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea

dispune altfel sau când partea dovedește ca a fost împiedicată printr-o împrejurare

mai presus de voința ei.

În cel din urmă caz,

alin. (2) din același text, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile

de încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării.

Prin urmare, recurenții

susțin că sancțiunea decăderii nu operează în anumite situații prevăzute de lege,

respectiv dacă partea dovedește că a fost împiedicată să acționeze în termenul legal

printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Se mai arată de către

recurenți că prin sintagma „împrejurare mai presus de voința ei”, legiuitorul a

înțeles să reglementeze acele situații, de natură obiectivă, care au condus la o

imposibilitate de exercitare a dreptului în termenul prevăzut de lege, asimilabil

forței majore.

În speța dedusă judecații,

această împrejurare este cea privind necomunicarea deciziei pronunțate de instanța

de revizuire de către reprezentantul lor convențional, recurenții necunoscând efectuarea

comunicării de către instanță la acest reprezentant convențional, motiv pentru care

solicită repunerea în termenul de exercitare a căii de atac a recursului.

Totodată, recurenții,

prin memoriul de recurs, au procedat la dezvoltarea criticilor formulate împotriva

deciziei recurate, însă, dată fiind prioritatea soluționării cererii de repunere

în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune

redarea acestora.

Cererea de repunere în

termenul de exercitare a recursului este neîntemeiată, potrivit celor ce urmează.

Astfel cum rezultă din

înscrisurile și lucrările cauzei, Înalta Curte constată că recurenții revizuenți

în cuprinsul cererii de revizuire adresată Curții de Apel Craiova au indicat în

mod explicit și fără echivoc că pentru comunicarea actelor de procedură ale cauzei

înțeleg să recurgă la instituția procesuală a domiciliului ales, procedând, în deplină

concordanță cu prevederile art. 93 C. proc. civ., și la indicarea persoanei desemnate

cu recepționarea actelor de procedură; ca atare, comunicarea actelor de procedură

ale cauzei urma a se realiza la reprezentatul convențional al acestora, SC G.A.

SA, la adresa din Craiova, str. A.I.C., persoana însărcinată cu primirea actelor

de procedură, indicată în persoana avocatului A.M.G.

În ce privește comunicarea

deciziei recurate, se constată că la dosar se regăsesc dovezile de îndeplinire a

procedurii comunicării către revizuenți a deciziei civile nr. 2573 din 19

martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, actul de procedură fiind îndeplinit

în mod valabil la data de 2 aprilie 2013 față de toți revizuenții, cu deplina respectare

a dispozițiilor art. 100 C. proc. civ., comunicare ce s-a îndeplinit în acord cu

prevederile art. 93 C. proc. civ., la domiciliul ales indicat de revizuenții înșiși,

potrivit celor arătate.

Ca atare, procesul-verbal

de comunicare fiind legal întocmit și, în consecință, actul procedural al comunicării

pe deplin valabil, acesta are aptitudinea de a declanșa curgerea termenului legal

de recurs, de 15 zile de la comunicare, termen ce s-a împlinit la data de 18

aprilie 2013.

Recursul în cauza de față

a fost declarat însă la data de 23 mai 2013 (data poștei, conform art. 104 C. proc.

civ.).

Dată fiind depășirea termenului

de declarare a recursului, recurenții au formulat prezenta cerere de repunere în

termenul de exercitare a căii de atac, întemeiată pe dispozițiile art. 103

alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.

Textul invocat dispune

în sensul decăderii părții din dreptul de a mai efectua actul de procedură pe care

legea îl supune unui termen legal imperativ, precum este termenul de exercitare

a recursului. Totodată, pentru evitarea, în condițiile legii, a sancțiunii decăderii

este prevăzut remediul repunerii în termenul de exercitare a unei căi de atac ori

de îndeplinire a oricărui alt act de procedură pentru care este prevăzut un termen

imperativ, anume, în cazul în care partea împotriva căreia curge acel termen dovedește

că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să exercite calea

de atac ori să efectueze actul de procedură în termenul legal, cererea de repunere

în termen trebuind ea însăși să fie formulată în termen de 15 zile de la încetarea

împiedicării.

Prin cererea de repunere

în termen, recurenții au învederat că împrejurarea mai presus de voința lor ar fi

fost neînștiințarea de către propriul reprezentant convențional la care aceștia

au și avut domiciliul ales, cu privire la efectuarea comunicării deciziei recurate

de către instanța de revizuire, împrejurarea care a încetat la 9 mai 2013 când le-a

fost comunicată efectiv decizie recurată.

Ca atare, prin raportare

la data de 9 mai 2013, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termen formulată

la data da 23 mai 2013, chiar prin memoriul de recurs, a fost formulată în termenul

prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând însă această

cerere și motivele invocate de recurenți ca fiind împrejurări mai presus de voința

lor, Înalta Curte apreciază că cererea de repunere în termen este neîntemeiată.

Sintagma „împrejurări

mai presus de voința părții” din art. 103 C. proc. civ., vizează doar forța majoră,

ceea ce presupune indicarea și dovedirea de parte a unor piedici absolute, obiective

și fără culpa sa ori a unor împrejurări extraordinare și invincibile.

De aceea, invocarea unor

motive și împrejurări imprevizibile și relativ invincibile, care puteau fi depășite

sau evitate (piedici relative și subiective, dar care exclud culpa debitorului)

nu pot fi asimilate noțiunii de forță majoră, ci se circumscriu noțiunii de caz

fortuit, ceea ce nu se încadrează în dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și, ca

atare, nu permit reținerea caracterului întemeiat al cererii de repunere în termen.

Astfel, recurenții revizuenți

se află în situația de a invoca o împrejurarea imprevizibilă (neaducerea la cunoștința

lor de către reprezentantul convențional a comunicării de către instanță a deciziei

recurate), însă aceasta nu este decât o piedică relativ invincibilă și subiectivă,

pentru că aceasta putea fi evitată sau depășită de către recurenți fie optând pentru

comunicarea actelor de procedură la propriul lor domiciliu, fie procedând la alegerea

mai diligentă a reprezentantului convențional ori a celui la al cărui domiciliu

optează a-i fi comunicate actele de procedură, în aplicarea dispozițiilor art. 93

C. proc. civ. (alegerea de domiciliu putând opera și în absența calității de mandatar

al părții a celui la care se efectuează comunicarea acetelor de procedură, la solicitarea

expresă a părții).

Cum cererea de repunere

în termenul de exercitare a recursului nu este întemeiată, Înalta Curte va respinge

recursul ca tardiv formulat, în aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., coroborate cu art. 328 alin. (2) raportat la art. 301 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere

în termenul de declarare a recursului.

Respinge ca tardiv recursul

formulat de revizuenții N.A., N.M.A., N.M., N.C. și N.S.T. împotriva deciziei

nr. 2573 din 19 martie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 21 februarie 2014.