ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1905/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Sentința nr. 2604 din data de 28 iunie 2011 a Tribunalului Dolj, secția comercială, pronunțată după casare cu reținere, s-a respins ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D.A. și D.M.; a fost omologat raportul de expertiză din 30 mai 2011, întocmit de expert G.M.; s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții C.C.V., C.E., C.I., C.C. și I.A. în contradictoriu cu pârâții D.A., D.M., SC D.T. SRL și SC D. SRL. S-a dispus obligarea pârâtei SC D. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 3.747 mp situat în satul B., comuna P., jud. Dolj, parte din T22, P5, determinată de conturul punctelor 20-8-12-25-24-22-20 pe planul de situație din anexa 4 la raport.

S-a stabilit hotarul despărțitor dintre proprietățile părților ca fiind linia dreaptă ce unește punctele 15-18 pe planul de situație din Anexa 2 a raportului. Pârâta SC D. SRL a fost obligată să ridice gardul despărțitor construit pe terenul proprietatea reclamanților pe aliniamentul punctelor 8 la N -12 la S, evidențiat în Anexa 4 la raport. S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei SC D. SRL să ridice platforma betonată și construcțiile edificate pe terenul proprietatea reclamanților. A fost respinsă acțiunea față de pârâții D.A. și D.M. ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă. S-a luat act că reclamanții au renunțat la acțiune față de pârâta SC D.T.

SRL. Pârâta SC D. SRL a fost obligată la plata către reclamanți a sumei de 5.278 RON reprezentând cheltuieli de judecată, precum și la plata sumei de 2.813 RON către statul român reprezentând taxă judiciară de timbru în cota parte aferentă reducerii acordate cu titlu de ajutor public judiciar; s-a dispus comunicarea unui exemplar al sentinței către DGFP Dolj, după rămânerea irevocabilă a acesteia. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: În calitate de moștenitori ai defunctei C.E., reclamanții sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului extravilan în suprafață de 5.000 mp, situat în comuna P., sat B., T22, P5, înscris în TDP 2866-45304 din 02 noiembrie 1999, drept dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate conform legilor fondului funciar.

Din raportul de expertiză tehnico-judiciară refăcut la data de 30 mai 2011, întocmit de către expert G.M., instanța a reținut că terenul reclamanților se învecinează pe latura de vest cu terenul din T22, P 4/1 deținut de pârâta SC D. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2226 din 25 iulie 2007 și a contractului de schimb autentificat sub nr. 4457 din 18 decembrie 2007, teren pentru care, de asemenea, a fost emis titlul de proprietate nr. 1848-59001 din 21 noiembrie 1995. Din același raport, instanța a reținut că atât reclamanții cât și autorul pârâtei SC D. SRL au întocmit lucrări de cadastru pentru terenurile pentru care dețin titluri de proprietate, dar lucrarea de cadastru a pârâtei nu respectă planul parcelar în sensul că este amplasată mai către est, ocupând din terenul reclamanților suprafața de 3.747 mp determinată de conturul punctelor 20-8-12-25-24-22-20 pe planul de situație anexa 4 la raport, astfel: N - pe distanța de 14,46 m, punctele 20-8; E - pe distanța de 275,29 m punctele 8-12; S - pe distanța 12,81 mp, punctele 12-25; V - pe distanța de 274,61 mp punctele 25-24-22-20.

Expertul a constatat că și lucrarea de cadastru întocmită de reclamanți este eronată, deoarece nici aceasta nu respectă planul parcelar, adică distanța față de marginea tarlalei și prezintă o anumită rotire, dar eroarea este irelevantă în raport de obiectul cauzei, cererea urmând a fi analizată prin luarea în considerație a amplasamentului real, adică cel stabilit prin planul parcelar inițial. Susținerile pârâtei SC D. SRL în sensul că expertul nu a luat în considerare și nu a repoziționat rezerva Primăriei comunei P. în suprafață de 1.675 mp au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât expertiza întocmită în cauză a luat în considerare planul parcelar inițial, așa cum rezultă din adresa Primăriei P. nr. 2548 din 10 iunie 2011, plan care nu a fost modificat în condițiile legilor fondului funciar, deși pârâta a depus la dosar și un alt plan parcelar cu privire la care susține că ar fi fost preferabil în zonă.

De asemenea, au fost considerate neîntemeiate susținerile aceleiași pârâte în sensul că părțile dețin titluri provenind de la același autor, iar cel al pârâtei ar avea o vechime mai mare, întrucât titlurile provin de la autori diferiți, iar emiterea lor s-a făcut în cadrul procedurii administrative prevăzută de legile fondului funciar, pârâta făcând confuzie între autor și emitent. Din răspunsul la interogatoriu al reclamantei I.A., coroborat cu declarațiile martorilor B.I. și S.S., instanța a reținut că reclamanții au lucrat terenul până în anul 2007 când nu s-a mai putut intra din cauza unor lucrări ale pârâtei SC D. SRL. Martorii nu au putut preciza reperele actuale ale terenului reclamanților, din cauza faptului că acestea au dispărut în timp, dar aceasta nu echivalează cu lipsa reperelor inițiale și nu pot determina o locație diferită de cea a planului parcelar inițial, adică a posesiilor inițiale.

Din raportul de expertiză și declarațiile martorilor audiați, instanța a reținut că pe terenul ocupat, pârâta SC D. SRL a edificat o construcție cu suprafața de 287 mp evidențiată în anexa 4 și a amplasat un gard metalic pe aliniamentul punctelor 8 la N - 12 la S, adică pe terenul proprietatea reclamanților. Instanța a apreciat că pârâta este constructor de bună credință, deținând terenul în baza unui just titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 2226/2007 și contractul de schimb nr. 4457/2007 pe care l-a ocupat în baza unei documentații cadastrale greșite, întocmite de către vânzător. Faptul că pârâta a construit fără autorizație de construcție, așa cum susțin reclamanții, s-a apreciat a fi lipsit de relevanță, el vizând un eventual raport de drept administrativ ce excede obiectului cauzei.

Conform măsurătorilor, hotarul despărțitor dintre proprietățile părților este linia dreaptă ce unește punctele 15-18 pe planul de situație Anexa 2 din Raport, dispuse astfel: punctul 15 - la distanța de 108,50 m E față de pct. 2 colț tarla la N; punctul 18 la distanța de 109 m E față de pct. 14 colț tarla la SV. În consecință, în temeiul art. 480 și 584 C. civ., instanța a admis cererea în parte, în sensul celor anterior redate ce constituie dispozitivul sentinței. Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanții ca și pârâta SC D. SRL P., prin administrator judiciar provizoriu A.L.I. și B.C. SPRL, fiecare aducând soluției tribunalului critici proprii de nelegalitate și netemeinicie.

În apel, s-a încuviințat și administrat proba cu o nouă expertiză, raportul fiind întocmit de expert tehnic C.A. care, urmare a obiecțiunilor, a depus 3 suplimente la raport, fiind și audiat de instanță în ședința din 30 mai 2013 pentru lămuriri. Prin Decizia civilă nr. 59 din 17 iulie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți, a fost admis apelul formulat de pârâta SC D. SRL P. prin administrator judiciar provizoriu lichidator A.L.I. și B.C.

SPRL, sentința apelată a fost schimbată în sensul că s-a admis în parte acțiunea precizată și s-a dispus obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2.729 mp conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200 conform anexei 3 și suplimentului 3 la raportul de expertiză; a fost stabilită linia de hotar între proprietatea reclamanților și proprietatea pârâtei pe aliniamentul dintre punctele 200 - 202 - 203 conform anexei 3 și suplimentului 3 la raportul de expertiză; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; s-a dispus obligarea apelanților reclamanți la 3.919 RON cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă (1719 RON - taxă judiciară de timbru și 2.200 RON onorariu expert).

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanții sunt proprietarii suprafeței de 5000 mp - T22 P5, conform titlului de proprietate nr. 2866-45304 din 02 noiembrie 1999, având documentația de cadastru nr. 30337/2006 și număr cadastral provizoriu 1446. Pârâta SC D. SRL este proprietar al suprafeței de 5.000 mp - T22 P4/1, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2226 din 25 iulie 2007, suprafață ce face parte din suprafața totală de 10.000 mp - T22 P4 înscrisă în titlul de proprietate nr. 1848-59001 din 21 noiembrie 1995. Pentru suprafața de 5.000 mp din T22, P 4/1 s-a întocmit documentația de cadastru nr. 39132/2007, având număr cadastral provizoriu 1644. Tarlaua 22, în care sunt situate parcelele reclamanților și pârâtei SC D. SRL, se învecinează la nord - intravilan M.A.; la est - De - 313; la sud - Dc - 305; la vest - DN-56.

Conform planului cadastral de la punerea în posesie și tabelului întocmit cu ocazia punerii în posesie pentru parcelele din T 22 P. au fost puși în posesie 17 proprietari însumând o suprafață de 9,16 ha. Expertul a constatat la măsurătorile efectuate în tarlaua 22 o suprafață în plus de 2.586 mp și a explicat această diferență prin forma geometrică neregulată a tarlalei 22, precum și prin calitatea tehnică a instrumentelor utilizate pentru măsurătorile de la punerea în posesie, cu performanțe mai reduse în raport de actualele instrumente de măsurare. Pe planul parcelar de la punerea în posesie nu este materializat la limita de nord a tarlalei 22 drumul de exploatare existent, drumul ce este lăsat cu retragerea limitei de nord de către o parte dintre proprietarii care au întocmit documentații de cadastru (o parte dintre proprietăți are limita retrasă lăsând drum de exploatare, o parte nu are limita retrasă).

Pe planul parcelar, nu s-a menționat scriptic care este limita de vest a tarlalei, respectiv distanța de la drumul național și până la prima parcelă cu care s-a început punerea în posesie; astfel, deși punerea în posesie s-a făcut începând cu limita de vest, această limită nu este identificabilă ca reper fix. La data punerii în posesie, pe limita de nord-vest a tarlalei 22, existau proprietăți împrejmuite cu garduri a căror limită a fost stabilită față de drumul național, astfel încât în opinia expertului acest aliniament ar putea fi luat în considerare pentru limita de vest a tarlalei 22. De asemenea, la limita de vest a tarlalei 22 a existat un canal, în prezent secat, ce a fost avut în vedere la punerea în posesie.

La poziționarea parcelelor din tarlaua 22, începând cu limita de vest, cu respectarea lățimilor corespunzătoare suprafețelor pentru fiecare parcelă trecute atât pe planul cadastral de la punerea în posesie, cât și în tabelul cu proprietarii de la punerea în posesie, expertul a constatat că între parcela 17 (cu documentație cadastrală întocmită și corect poziționată) și parcela 16 rămâne o distanță de 7,32 mp, în total o suprafață liberă de 1.314 mp. Cu ocazia audierii la termenul din 30 mai 2013, expertul a dat următoarele lămuriri: există o suprafață hașurată cu portocaliu, anexa 3 primul supliment la raportul de expertiză, de 1.346 mp (față de suprafața din acte) și de 1.296 mp (față de suprafața din documentația de cadastru) din care, o parte este ocupată în fapt de apelanta pârâtă.

Aceasta nu a fost cuprinsă în documentația cadastrală a pârâtei. Cea mai mare parte din această suprafață hașurată cu portocaliu nu face obiectul litigiului și nu a fost prinsă în documentația cadastrală la care s-a referit raportul de expertiză, dar a fost avută în vedere inițial la punerea în posesie și la întocmirea planului parcelar, regăsindu-se în parcelele 1 și 2. Greșeala la întocmirea documentației cadastrale de către părți pornește de la inexistența unor repere fixe și de la faptul că s-a luat ca reper prima documentație cadastrală întocmită în 2005 înregistrată sub nr. 28952 din parcela 2, precum și de la faptul că documentația cadastrală întocmită pentru parcela 1 nu are continuitate de la nord la sud, conform planului parcelar de la punerea în posesie, documentația lăsând un spațiu liber (suplimentul 1 la raportul de expertiză).

Față de cele expuse, instanța de apel a constatat că documentațiile cadastrale întocmite, inclusiv cele ale reclamanților și pârâtei, sunt greșit poziționate în raport de planul parcelar și situația avută în vedere la punerea în posesie, aspect confirmat de expert (raportul de expertiză și lămuririle din 30 mai 2013), de OCPI prin adresele nr. 19142 din 09 noiembrie 2007 și nr. 300 din 05 ianuarie 2012 și de Consiliul Local P. prin adresa nr. 1898 din 28 aprilie 2011. Conform art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 7/1996 la nivelul unităților administrativ-teritoriale - comună, oraș și municipiu - lucrările tehnice de cadastru constau în identificarea amplasamentelor imobilelor pe baza actelor de proprietate sau, în lipsa acestora, pe baza posesiei exercitate sub nume de proprietar și determinarea formei și dimensiunilor tuturor imobilelor din cuprinsul fiecărei unități administrativ-teritoriale.

Ca urmare, s-a apreciat că lucrarea de cadastru presupune identificarea amplasamentului imobilului, definit ca fiind una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcții, aparținând aceluiași proprietar, pe baza actelor de proprietate. În concluzie, în cazul titlului de proprietate eliberat în temeiul legii fondului funciar lucrarea de cadastru presupune identificarea amplasamentului pe baza actelor premergătoare emiterii titlului, ținând cont de situația de la punerea în posesie. Drept urmare, s-a apreciat că în speță nu se pune problema comparării titlurilor de proprietate, care provin de la autori diferiți, și deci, a determinării titlului mai bine caracterizat, pentru că titlurile părților sunt la fel de bine caracterizate, dreptul reclamanților și dreptul autorului pârâtei fiind stabilite în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzute de legea fondului funciar.

Litigiul de față a rezultat din greșita poziționare a suprafețelor identificate în titlurile de proprietate la întocmirea lucrărilor de cadastru, care nu au respectat titlurile și actele premergătoare eliberării titlurilor de la punerea în posesie (documentația de cadastru întocmită pentru terenul reclamanților tarlaua 22 parcela 5 este deplasată spre est cu 3.34 m față de aliniamentului parcelei 5 așa cum a fost poziționată pornind de la limita de vest a tarlalei conform lățimilor de la punerea în posesie; documentațiile de cadastrul întocmite pentru terenurile pârâtei tarlaua 22 parcela 4 sunt deplasate spre vest cu distanța de 8,73 m față de aliniamentul parcelei 5 așa cum a fost poziționat pornind de la limita de vest a tarlalei conform lățimilor de la punerea în posesie).

Astfel, expertul a procedat la identificarea parcelelor în conformitate cu planul cadastral de la punerea în posesie și, în raport de poziționarea corectă a parcelelor și de situația de fapt creată prin ocuparea terenului conform documentațiilor cadastrale, a determinat suprafața de teren ocupată de pârâtă din terenul reclamanților în 3 variante. Raportat la aceste poziționări, expertul a stabilit că în varianta în care se începe măsurătoarea de la limita de vest a tarlalei pârâta ocupă din terenul reclamanților o suprafață de 2.471 mp - conturul punctelor 406-109-136-52-45-407-601-406, anexa 1 la suplimentul 3 la raportul de expertiză. În varianța în care se începe măsurătoarea de la limita de est pârâta ocupă din terenul reclamanților o suprafață de 554 mp - conturul punctelor 509-52-45-510-509, anexa 2 la suplimentul 3 la raportul de expertiză.

În varianta în care măsurătoarea ar începe de la limite de vest, avându-se în vedere și prevederile Ordonanței nr. 43/1997 privind zona de siguranță a drumului (distanța de 8 m prevăzută de lege de la axul drumului), pârâta ocupă din terenul reclamanților o suprafață de 2.729 mp - conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200, anexa 3 la suplimentul 3 la raportul de expertiză. Cum acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar pentru recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului și cum amplasamentul proprietăților în conformitate cu titlurile de proprietate este cel de la punerea în posesie, determinat de expert, instanța de apel a constatat că s-a probat ocuparea unei suprafețe din terenul proprietatea apelanților reclamanți de către apelanta pârâtă.

Având în vedere faptul că punerea în posesie s-a început de la limita de vest și faptul că se impune respectarea dispozițiilor legale privind zona de siguranță a drumului, s-a apreciat ca justă varianta a treia din suplimentul 3 la raportul de expertiză, astfel încât, pentru aceste motive sentința apelată a fost schimbată și, în consecință, s-a admis cererea în revendicare și s-a dispus obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2.729 mp - conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200, anexa 3 la suplimentul 3 la raportul de expertiză. În ce privește cererea de grănițuire, instanța de apel a apreciat că aceasta se impune a fi soluționată corelativ cu cererea de revendicare, luându-se în considerare varianta a treia din suplimentul 3 la raportul de expertiză, astfel că linia de hotar este cea indicată între punctele 200-202-203, conform anexei 3 la raportul de expertiză.

Curtea de apel a constatat că cererea vizând ridicarea construcțiilor a fost corect soluționată de instanța de fond. Buna-credință a constructorului la edificarea unei construcții reprezintă convingerea acestuia că terenul pe care ridică acea construcție îi aparține. Or, în speță, pârâta a procedat la identificarea suprafeței deținute și a ocupat terenul pe baza limitelor stabilite în lucrarea de cadastru efectuată de o persoană de specialitate, având convingerea că aceasta a fost corect întocmită. Pârâta nu a avut reprezentarea edificării halei metalice și aleii betonate pe terenul altei persoane, ci dimpotrivă a avut convingerea că atât hala metalică, cât și aleea betonată sunt construite pe terenul proprietatea sa.

Faptul că lucrarea de cadastru nu a respectat titlul de proprietate și documentația premergătoare titlului de la punerea în posesie nu este imputabil pârâtei și nu conduce la concluzia relei-credințe a acesteia. Lipsa autorizației de construire însă constituie o problemă de respectare a prevederilor legale, în raport cu autoritatea administrativă, la momentul edificării și nu vizează buna sau reaua-credință.

Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, instanța de apel a constatat că este imposibilă exercitarea controlului judecătoresc, întrucât, conform dovezilor de la dosar, tribunalul a acordat cheltuieli de judecată într-un cuantum superior (5.278 RON) celor efectuate de reclamanți (500, 900, 2810, 400, 100). În consecință, în lipsa unor critici concrete care să indice sumele dovedite și neacordate, simpla solicitare de obligare a pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în fața Judecătoriei Craiova, a fost înlăturată ca nefondată. La data de 8 august 2013, apelanții reclamanți C.C.V., C.E., C.I., C.C. și I.A., în temeiul art. 281 2 C. proc.

civ. au formulat cerere de completare a deciziei pronunțate de instanța de apel, în sensul de a se insera în cuprinsul dispozitivului hotărârii respingerea apelului nu numai în contradictoriu cu intimații-pârâți D.A. și D.M., ci și în contradictoriu cu intimata pârâtă SC D. SRL P.. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 26 septembrie 2013, instanța de apel, recalificând cererea ca fiind una de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul dispozitivului deciziei, în temeiul art. 281 C. proc. civ. a dispus admiterea acesteia, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 59 din 17 iulie 2013 a Curții de Apel Craiova, în sensul că se va menționa corect: "respinge apelul declarat de reclamanții C.C.V., C.E., C.I., C.C.

și I.A., în contradictoriu cu intimații-pârâți D.A., D.M. și SC D. SRL P."; s-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei. Pentru a pronunța această încheiere, instanța de apel a constatat că la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 59/2013, s-a omis a se trece în dispozitivul acesteia respingerea apelului reclamanților în contradictoriu și cu intimata-pârâtă SC D. SRL P., fiind menționați în calitate de intimați-pârâți doar D.M. și D.A. În consecință, în temeiul art. 281 C. proc. civ., s-a dispus îndreptarea acestei omisiuni, admițându-se cererea formulată de apelanții reclamanți în sensul arătat. Împotriva acestei încheieri de îndreptare a erorii materiale, pârâții D.A. și D.M.

au promovat recurs, prin care au învederat, în esență, următoarele: Prin încheierea recurată, instanța a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelanții reclamanți prin care au solicitat înlăturarea omisiunii de a fi menționat în dispozitivul deciziei unul dintre pârâți, anume, SC D. SRL P. Recurenții au învederat că înțeleg să invoce lipsa calității lor procesuale pasive, sens în care solicită admiterea recursului, cu consecința modificării încheierii, în sensul eliminării menționării lor dintre pârâții cauzei. Temeinicia acestei excepții rezultă din înscrisurile depuse la dosar; pe de altă parte, niciuna dintre expertizele întocmite în prezenta cauză nu a indicat ocuparea de către recurenți a vreunei porțiuni din terenul proprietatea reclamanților, astfel ca menținerea lor în cauză este lipsită de temei.

De asemenea, recurenții menționează că prima instanță a admis excepția lipsei calității lor procesuale pasive și a respins acțiunea față de acești pârâți pe calea excepției arătate (sentința civ. nr. 2604 din 28 06 2011), astfel încât menținerea lor în cauză de instanța de apel este lipsită de temei. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au promovat recurs atât reclamanții C.C.V., C.E., C.I., C.C., I.A., cât și pârâta SC D. SRL. 1. Recurenții reclamanți, care s-au prevalat de motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., au invocat în cuprinsul memoriului de recurs greșita soluționare de către instanța de apel a petitului având ca obiect obligarea de ridicare a construcțiilor - hala metalică și platforma betonată.

Solicitarea de ridicare a acestor construcții are în vedere împrejurarea că acestea au fost edificate de către pârâtă pe terenul proprietatea lor, cu încălcarea normelor legale de conviețuire socială și de bună vecinătate. Soluționând această cerere, instanța de apel a reținut că pârâta a procedat la edificarea acestor construcții cu convingerea ca acest teren îi aparține, având în vedere limitele stabilite prin documentația cadastrală întocmită pentru proprietatea sa, neluând în considerare că această documentație a fost greșit întocmită și că ea nici nu ar fi trebuit recepționată, câtă vreme se suprapunea parțial documentației cadastrale a terenului recurenților reclamanți. Recurenții contestă atare concluzie a instanței de apel prin prisma dovezilor existente la dosarul cauzei, ceea ce demonstrează greșita aplicare a normelor de drept substanțial în materie.

Astfel, recurenții arată că dovada relei-credințe a pârâtei - constructor decurge din următoarele elemente: Din depozițiile martorilor audiați în cauză a rezultat că terenul ce a aparținut reclamantei C.E. - autoarea lor a fost delimitat prin semne vizibile, pârâta modificând dimensiunile terenului prin extinderea și amplasarea gardului, ca și prin ridicarea unei hale metalice pe suprafața acaparată; aceste probe au fost înlăturate nemotivat de instanța de apel. În opinia recurenților, este lipsit de relevanță dacă martorii audiați în cauză cunoșteau sau putea preciza cu exactitate care ar fi fost amplasamentul corect al terenurilor învecinate, esențial fiind faptul că au arătat că semnele de hotar existente de la punerea în posesie nu au mai fost respectate de pârâtă care, de altfel, nu a respectat nici propria documentație cadastrală (aspect probat încă de la prima instanță și confirmat și în expertiza efectuată de expert C.A.).

În aceste condiții, este imposibil de concluzionat că pârâta SC D. SRL a edificat cu bună-credință platforma betonată și hala metalică. Pe de altă parte, construcțiile au fost începute și, ulterior, finalizate de pârâtă după ce aceasta fusese notificată de autoarea recurenților-reclamanți, C.E., cu privire la nerespectarea limitelor proprietății; în luna august 2007, C.E. a sesizat chiar Inspectoratul Județean de Construcții Dolj cu privire la edificarea de către pârâtă a platformei betonate pe terenul proprietatea sa. Or, toate aceste demersuri erau de natură a o determina cel puțin să efectueze minime verificări cu privire la realitatea susținerilor autoarei recurenților; pe de altă parte, în ceea ce privește documentația cadastrală este imposibil de afirmat ca pârâta nu putea avea cunoștință de faptul că este greșit întocmită, întrucât OCPI Dolj era în măsură să îi ofere date și informații publice referitoare la suprapunere.

Nu în ultimul rând, în calificarea pârâtei ca fiind constructor de bună sau de rea-credință, recurenții consideră esențială modalitatea în care s-au realizat aceste lucrări, anume, cu sau fără autorizație legală. Or, lucrările de construire atât a halei metalice, cât și a platformei betonate sunt realizate fără nicio autorizație legală, aspect ce determină, în opinia recurenților, calificarea pârâtei ca fiind constructor de rea-credință. A considera că o lucrare efectuată de către o persoană fără autorizație de construire este una legală și nu se impune demolarea acelei lucrări, reprezintă o încălcare flagrantă a dispozițiilor Legii nr. 50/1991, sens în care recurenții citează dispozițiile art. 1 și 28 din acest act normativ; în susținerea celor invocate de recurenți, se indică și jurisprudența Înaltei Curți - Decizia civilă nr. 5499 din 22 iunie 2005 a Secției civile și de proprietatea intelectuală.

Simpla afirmație a constructorului că s-a aflat în eroare cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra terenului unde a edificat construcția nu este de natură a susține prezumția bunei credințe în lipsa unei autorizații de construire emise în mod legal; or, instanța de apel a considerat că inexistența unei autorizații de construire nu poate determina decât eventuale sancțiuni de ordin administrativ. Recurenții consideră că menținerea unor lucrări în detrimentul proprietarului vecin (ceea ce creează și premisa de a fi obligat chiar la plata acestora) care nu are nicio culpă din acest punct de vedere, reprezintă o soluție profund nelegală și care consfințește nerespectarea legislației în domeniul disciplinei în construcții.

Printr-o altă critică, recurenții invocă greșita soluționare a petitului având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată. Sub acest aspect, s-a învederat că instanța de apel a apreciat că suma de 5.278 RON acordată de tribunal reprezintă un cuantum superior sumei rezultate din adunarea cheltuielilor efectuate de reclamanți la Judecătoria Craiova; în plus, a apreciat că nu au fost indicate în concret sumele dovedite și neacordate. În condițiile în care sentința pronunță de Tribunalul Dolj, finalizată cu acordarea sumei de 5.278 RON nu oferă o motivare precisă asupra cheltuielilor efectiv reținute de instanță, recurenții învederează că nici ei nu sunt în măsură să indice în concret ce anume sume nu au fost luate în calcul.

Pe de altă parte, instanța de apel trebuia să ia în considerare atât cheltuielile efectuate în fața Judecătoriei Craiova, dar și cele efectuate în față Tribunalului Dolj - ambele instanțe soluționând cauza în primă instanță; drept urmare, totalizând cheltuielile efectuate și dovedite cu înscrisurile existente în dosar, se poate constata că acestea depășesc suma de 5.278 RON. În plus, cheltuielile de judecată au fost acordate doar în parte, ca o consecință a admiterii în parte a acțiunii precizate și fără a se justifica procentul de acordare; or, dacă se consideră că acțiunea ar fi trebuit să fie admisă în totalitate, există un al doilea motiv pentru care cuantumul acordat apare ca fiind inferior cheltuielilor efectuate.

2. Recurenta pârâtă SC D. SRL, se prevalează de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Se învederează de către recurentă că instanța de apel, analizând apelurile formulate de către părți, a dispus efectuarea unei noi expertize în cauză, concluzionând, în baza acestei noi lucrări, că documentațiile cadastrale (atât ale reclamanților, cât și ale recurentei-pârâte) sunt greșit poziționate, prin raportare la planul parcelar inițial și la situația avută în vedere la punerea în posesie. În opinia expertului, așa cum reiese din cele trei variante prezentate în suplimentul nr. 3 la raportul de expertiza, recurenta pârâtă ocupă o suprafață din terenul reclamanților, fie că este vorba despre 2.471 mp, 554 mp sau 2.729 mp, instanța de apel dând eficiență celei de-a treia variante în care măsurătoarea începe de la limita de vest, cu respectarea distanței de 8 m de la axul drumului, prevăzută de O.G.

nr. 43/1997, dispunând astfel obligarea pârâtei să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de 2.729 mp, pe conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200. Se arată de către recurentă că soluția instanței de apel, deși aparent favorabilă pârâtei, suportă critici de nelegalitate și netemeinicie. Astfel, în ceea ce privește varianta aleasă de instanță, aceasta prezintă lacune majore atât raportat la conținut, dar și având în vedere temeiul invocat în alegerea ei.

Așa cum se poate observa, din schițele anexate la suplimentul 3 al raportul de expertiză, punctele 203-202-200, care se presupune ca ar fi trebuit sa constituie linia de hotar dintre cele două proprietăți, lipsesc, ele nefiind individualizate grafic de către expertul desemnat; în lipsa menționării acestor repere pe schițele anexate la raportul de expertiză, face imposibil de stabilit limita de hotar a celor două suprafețe de teren, ca și controlul de legalitate a deciziei de către instanța de recurs. O altă critică a variantei din raportul de expertiză aleasă de instanță este legată de indicarea prevederilor O.G.

nr. 43/1997 care, în opinia expertului, (preluată întocmai de către instanță), ar fi esențiale în stabilirea limitei de la care se impune a se realiza măsurătorile cadastrale, și anume: distanta de 8 m de la axul drumului; de altfel, de la această distanță (care nu se regăsește niciunde în cuprinsul actului normativ), expertul a procedat la efectuarea măsurătorilor. Recurenții susțin că O.G. nr. 43/1997 nu reglementează o asemenea distanță ca fiind zona de siguranță a drumului, adică limita măsurată de la axul drumului și de la care ar trebui să înceapă măsurătorile în vederea stabilirii fiecărui amplasament; pe de altă parte, chiar dacă ar exista o atare reglementare, ea ar reprezenta doar limita minimă de la care ar putea porni măsurătorile.

Invocarea greșită a acestei norme juridice, pe lângă faptul că dă naștere unei situații de fapt în totală contradicție cu realitatea, reprezintă și o eroare de aplicare a legii, întrucât punerea în posesie asupra acestor terenuri și, deci, stabilirea amplasamentelor, s-a făcut cu mult înaintea datei existenței acestei ordonanțe, astfel ca nu se poate vorbi despre aplicabilitatea O.G. nr. 43/1997 în această cauză.

Pentru justa soluționarea a pricinii, instanța trebuia să țină cont de realitatea situației și, astfel, să dea importanță informațiilor din adresa emisă de Primăria Comunei P., depusă la dosarul cauzei la termenul din data 06 decembrie 2012; or, în această adresă se precizează clar că la punerea în posesie în T 22 s-a început din partea de vest a tarlalei, începând de la parcela 1 către parcela 17, prima parcela fiind pusă în posesie de la distanta de 12,50 metri față de marginea DN 56 în partea de sud, iar în partea de nord, punerea în posesie a început de la distanta de 5 metri față de marginea DN56. Motivația pentru care punerea în posesie a fost făcută începând de la o distanță de 12,50 m de la marginea drumului la partea de sud a tarlalei, este explicată prin existența unui canal menționat de către Primăria P. în numeroasele adrese emise de-a lungul prezentului litigiu.

Suprafața acelui canal nu a fost pusă în posesie către niciunul din proprietarii care dețineau titluri de proprietate în Tarlaua 22 și, implicit, nu trebuia să fie luată în calcul de către expert atunci când o stabilit așa zisele suprapuneri. Prin urmare, instanța ar fi trebuit să indice expertului desemnat să înceapă măsurătorile de la distanța de 12,50 m față de marginea DN 56, întrucât, pe lângă o respectarea riguroasă a legislației în materie de drumuri, nu ar mai fi apărut nicio suprapunere între cele două suprafețe de teren, astfel că litigiul ar fi fost stins fără prejudicierea vreuneia dintre părți.

Recurenta mai susține că este important de menționat că expertul a stabilit că, deși există unele suprapuneri de documentații cadastrale, suprafața totală a terenurilor pentru care au fost emise titluri de proprietate în T22, este mai mică decât suprafața efectivă a acesteia; însă, curtea de apel nu a ținut cont de aceste aspect, pronunțând altfel o hotărâre netemeinică și nelegală. Pe de altă parte, deși au fost efectuate mai multe expertize în soluționarea cauzei de față, diferențele între expertize în privința "suprapunerilor" suprafețelor stabilite de experți sunt foarte mari în raport cu suprafața totală a tarlalei.

Motivul acestor erori repetate este dat de faptul că experții au luat, de fiecare dată, alte puncte de reper în efectuarea măsurătorilor, fără să se raporteze la situația avută în vedere de către autoritățile locale la momentul efectuării punerii în posesie și fără să țină cont de limitele de proprietate existente la acel moment, în ceea ce privește celelalte parcele existente în Tarlaua 22. Recurenta susține că un alt motiv de netemeinicie a deciziei recurate este reprezentat de situația injustă care s-ar crea prin punerea ei în executare.

Astfel, deși se constată ca fiecare parte ocupă o suprafață de teren egală cu cea existentă în înscrisurile doveditoare ale proprietății (eroarea fiind generată de documentațiile cadastrale), instanța de apel a dispus obligarea sa să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2.729 mp, adică mai mult de jumătate din suprafața totală a proprietății sale, fapt care, pe de o parte, diminuează major dreptul său de proprietate, iar pe de altă parte, creează un plus de proprietate nejustificat în patrimoniul reclamanților care, pe lângă cei 5.000 mp, primesc încă 2.729 mp.

Mai mult decât atât, mai arată recurenta, prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat obligarea sa să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de aproximativ 1.690 mp (atât cât rezultă din compararea celor două documentații cadastrale, respectiv suprafața suprapusă a celor două documentații), în vreme ce instanțele de judecată, omologând rapoartele de expertiză defectuos executate, au dat mai mult decât s-a cerut, fie ca a fost vorba despre 3.747 mp (în fond), fie de 2.729 mp (în apel). În opinia recurentei-pârâte, atât timp cât ambele părți au fost de bună credință și "amplasamentul proprietăților în discuție este în conformitate cu titlurile de proprietate, fiind același de la momentul punerii în posesie", astfel cum s-a reținut prin decizia recurată, instanța de apel ar fi trebuit să constate lipsa de obiect a cererii introductive și, eventual, să dispună refacerea documentațiilor cadastrale.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de pârâtă, solicitând, în mod argumentat, respingerea recursului acesteia ca nefondat. În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe. În ce privește recursul formulat de pârâții D.M. și D.A. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei pronunțate de instanța de apel, Înalta Curte, din oficiu, la termenul de azi, a invocat excepția lipsei de interes a recurenților în promovarea căii de atac. Interesul procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul și/sau recursul sunt forme de manifestare a acțiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege prin care se urmărește protecția unui drept subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare recurgerea la instanță este obligatorie.

Ca atare, interesul procesual actual, legitim și personal este o condiție de exercițiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, așadar, și în recurs. Astfel, se observă că obiectul cererii de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamanți și adresate instanței de apel după pronunțarea deciziei a privit înlăturarea omisiunii menționării între părțile în contradictoriu cu care a fost respins apelul lor, și a intimatei-pârâte SC D. SRL P. (alături de intimații-pârâți D.), cerere care a fost admisă. Înalta Curte constată că nici cererea astfel cum a fost formulată și nici soluționarea ei nu sunt de natură a antrena vreo vătămare pentru recurenții-pârâți D.A.

și M., întrucât nu s-a solicitat îndreptarea vreunei erori cu privire la aceștia, iar pe de altă parte, instanța de apel nu a dispus dincolo de limitele învestirii sale; ca atare, în promovarea recursului împotriva acestei încheieri nu se poate identifica vreun interes personal al recurenților pârâți. Nemulțumirea recurenților (formală, de altfel) privește însă menținerea acestora în cadrul procesual în care cauza a fost soluționată în apel, dată fiind admiterea excepției lipsei calității lor procesuale prin Sentința civilă nr. 2604 din 28 iunie 2011 a Tribunalului Dolj, măsură procesuală care nu este însă generată de încheierea atacată cu prezentul recurs; recurenții-pârâți D. au formulat critici identice și au avut aceeași poziție procesuală, astfel încât, Înalta Curte se va considera învestită cu un singur recurs al celor doi titulari.

Această necorelare a dispozițiilor sentinței apelate cu criticile formulate prin motivele de apel - concepute atât de reclamanți, cât și de pârâta SC D. SRL P. (în condițiile în care niciunul dintre apelanți nu a criticat admiterea de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și soluția de respingerea a acțiunii reclamanților împotriva acestor pârâți pe calea excepției menționate), reprezintă o neregularitate pe care intimații-pârâți, citați fiind de instanța de apel, o puteau invoca în condițiile și termenele prevăzute de art. 108 alin. (2) și 3 C. proc. civ., astfel că aceasta putea fi îndreptată de instanță în condițiile art. 106 alin. (2) C. proc. civ. Concluzia anterioară decurge din interpretarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. - limitele devoluțiunii în apel, cu referire la regula tantum devolutum quantum apellatum, astfel încât instanța de apel avea posibilitatea să înlăture această neregularitate procesuală dacă îi era semnalată în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., după cum s-a arătat, dispunând eliminarea acestora din citativ. Dată fiind nulitatea de ordin privat generată prin menținerea pârâților D. în cadrul procesual din apel, se impune a se preciza că aceștia nu ar fi avut niciun folos practic nici în cazul în care ar fi formulat recurs împotriva deciziei pronunțate asupra apelurilor, câtă vreme aceștia nu au invocat această neregularitate în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., întrucât numai soluția dispusă de instanța de apel asupra acestei nulități era susceptibilă de verificare de instanța de recurs; de asemenea, și în acest caz era necesară justificarea interesului procesual.

Față de cele arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) rap. la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca lipsit de interes recursul formulat de pârâții D.A. și D.M. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 26 septembrie 2013. Recursurile formulate de pârâta SC D. SRL și reclamanți vor fi admise, în considerarea celor ce urmează. Ordinea de evaluare a criticilor formulate prin motivele de recurs este determinată de efectele pe care acestea le pot genera, prioritare fiind cele care pot conduce la casarea deciziei față de cele care pot determina modificarea ei, indiferent de partea care a invocat acele critici, regulă ce se desprinde și din interpretarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza finală C. proc.

civ. Litigiul de față are ca obiect cererea în revendicarea terenului pretins ocupat de pârâta SC D. SRL P. din terenul proprietatea reclamanților (art. 480 C. civ.); grănițuirea proprietăților învecinate ale părților după verificarea și stabilirea întinderii dreptului fiecăreia, potrivit propriului titlu de proprietate (art. 584 C. civ.) și cererea în obligarea pârâtei la desființarea gardului despărțitor plasat pe terenul proprietatea reclamanților, a halei și platformei betonate edificate de aceeași pârâtă pe o parte din terenul proprietatea reclamanților (art. 494 C. civ.), reclamanții susținând că pârâta a fost de rea-credință la edificarea acestor construcții.

În ce privește suprafața de teren revendicată, se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie o suprafață de teren de 1.690 mp, în timp ce prin expertiza efectuată la instanța inițial învestită (Judecătoria Craiova) s-a concluzionat că pârâta SC D. SRL ocupă o suprafață de teren de 2.455 mp din terenul proprietatea reclamanților, în aceste limite fiind admis acest capăt principal de cerere prin Sentința civilă nr. 11863 din 8 iulie 2009. Ulterior, după casarea acestei sentințe prin Decizia civilă nr. 287 din 12 iulie 2010 a Tribunalului Dolj, secția Comercială și reținerea cauzei de către tribunal pentru evocarea fondului, în aplicarea dispozițiilor privind competența materială de la art. 2 lit. a) C. proc.

civ. (în vigoare la acea dată), tribunalul a pronunțat o soluție în primă instanță prin care a admis cererea în revendicare pentru o suprafață de teren de 3.747 mp pe care pârâta a fost obligată să o lase reclamanților în deplină proprietate și posesie. Prin decizia recurată însă, instanța de apel, în ce privește acest capăt principal de cerere, a decis obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate o suprafață de teren de 2.729 mp teren. Recurenta pârâtă, deși nu a indicat expres ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., formulează critici prin care a susținut că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut (2.729 mp față de 1.690 mp). Critica formulată este însă nefondată.

În principiu, o astfel de neregularitate procedurală putea fi invocată la momentul pretinsei săvârșiri de instanța învestită cu soluționarea cauzei, așadar, prin motivele de recurs formulate de pârâtă împotriva Sentinței civile nr. 11863 din 8 iulie 2009, pronunțată de Judecătoria Craiova și prin care pârâta a fost obligată la a le lăsa reclamanților o suprafață de teren de 2.445 mp (în loc de 1.690 mp), ceea ce nu s-a întâmplat, pârâta nesusținând astfel de critici. În consecință, posibilitatea admiterea cererii în revendicare pentru o suprafață mai mare decât cea cunoscută și invocată de reclamanți pe baza informațiilor ce le erau accesibile la data formulării acțiunii (suprapunerile documentațiilor cadastrale) era o chestiune care, ca regulă, nu ar mai fi putut fi reluată în căile de atac.

Cu toate acestea, trebuie a se avea în vedere că Tribunalului Dolj, secția comercială, a soluționat pricina în primă instanță prin Sentința civilă nr. 2604 din 28 iunie 2011, dată fiind casarea cu reținere dispusă prin Decizia civilă nr. 287 din 12 iulie 2010, această instanță de fond reeditând admiterea cererii în revendicare într-o suprafață mai mare decât cea pretinsă prin acțiune (3.747 mp față de 1.690 mp).

Se constată că în fața acestei instanțe s-a administrat proba cu o nouă expertiză, iar după efectuarea lucrării, recurenții-reclamanți, în ședința publică din 21 iunie 2011, au menționat în mod explicit și neechivoc, astfel cum se poate constata din consemnările făcute în practicaua încheierii de la acel termen, că își precizează oral cererea în revendicare, în sensul că solicită obligarea pârâtei SC D. SRL P. să le lase în deplină proprietate și posesie 3.747 mp teren, conform celor stabilite prin raportul de expertiză, cererea care a fost admisă în aceste limite. Această manifestare de voință a reclamanților reprezintă o precizare a cererii de chemare în judecată, astfel cum corect s-a indicat de către aceștia și a fost calificată și de instanță, întrucât prin intermediul acesteia s-a majorat câtimea pretențiilor deduse judecății prin cererea introductivă de instanță, ceea ce se circumscrie dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ.; în consecință, cererea reclamanților nu reprezintă o cerere modificatoare, astfel cum nelegal susține recurenta-pârâtă și, ca atare, nu era necesar acordul său în acest sens, conform art. 135 C. proc. civ. Pe de altă parte, cererile precizatoare pot fi formulate oricând în cursul judecății în fața primei instanțe, până la intrarea în dezbateri asupra fondului, iar potrivit celor dispuse în mod derogatoriu prin art. 132 alin. (2) C. proc. civ. acestea pot fi trecute în încheierea de ședință pe baza declarațiilor verbale ale părții, după cum pot fi formulate și în scris [în aplicarea regulii prevăzute de art. 82 alin. (1) C. proc. civ.].

În consecință, Înalta Curte constată că în ce privește capătul principal de cerere, recurenții reclamanți l-au precizat în mod legal în limita suprafeței de 3.747 mp, astfel că soluția instanței de apel dispusă prin decizia recurată în sensul admiterii revendicării pentru suprafața de 2.729 mp se încadrează în limitele învestirii instanței, fiind astfel respectate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., motiv pentru care critica încadrată prin prezentele considerente în ipoteza de nelegalitate de la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., va fi înlăturată ca nefondată.

În ce privește criticile formulate de pârâtă pe fondul cererii în revendicare, capăt de cerere principal de care depinde soluționarea cererilor accesorii privind grănițuirea și obligația de a face (recurenții-reclamanți formulând critici în legătură cu soluția pronunțată asupra celei din urmă cereri), Înalta Curte reține următoarele: Dat fiind caracterul constitutiv al titlului de proprietate emis în procedura legilor fondului funciar, în mod corect instanța de apel a procedat la soluționarea cererii în revendicare prin raportare la planurile parcelare avute în vedere de autoritatea locală la momentul eliberării titlurilor de proprietate, TP nr. 2866/45304/2 noiembrie 1999 emis în favoarea autoarei reclamanților, C.E.

(decedată pe parcursul procesului și succedată de recurenții reclamanți) pentru 5.000 mp teren extravilan, situat în satul B., T22, P5, precum și cel al autorilor cu titlu particular ai pârâtei - Titlul de proprietate 3227 din 28 mai 2003 emis pentru o suprafață de 5.000 mp (T22, P4/1) în favoarea numitei B.F.; astfel, pentru acest teren, moștenitorii acesteia au încheiat contract de vânzare-cumpărare cu D.A. (dosar Judecătoria Craiova), cumpărătoare care, ulterior, a procedat la încheierea unui contract de schimb cu recurenta pârâtă din cauză (același dosar).

Fiecare dintre părțile cauzei a procedat la întocmirea documentației cadastrale în vederea intabulării dreptului lor de proprietate, astfel: recurenții-reclamanți la 28 iulie 2006 (fiindu-le atribuit nr. cadastral 1446), documentația cadastrală fiind înregistrată la OCPI Dolj sub nr. 30667 și urmată de deschiderea cărții funciare și intabularea dreptului de proprietate în CF nr. 1053, prin încheierea nr. 34158/6 septembrie 2006; autorii recurentei-pârâte (fam. B.) au procedat la întocmirea propriei documentații cadastrale în anul 2007 (primind nr. cadastral 1644) și la deschiderea CF nr. 1339 prin încheierea nr. 39132 din 11 iulie 2007, intabulându-și, la rândul lor, dreptul de proprietate (dosar judecătorie).

Potrivit adresei emise de Consiliul Local P. sub nr. 5714 din 31 octombrie 2007 "în perioada iunie 2006 - iulie 2007 nu s-a făcut reparcelare în T22 din comuna P., sat B." Pe de altă parte, OCPI Dolj, Serviciul Cadastru prin adresa nr. 19142 din 9 noiembrie 2007 comunicată autoarei recurenților reclamanți (dosar judecătorie) a confirmat că documentațiile cadastrale pentru T22, P5 și pentru T22, P4/1 se suprapun parțial; instanța de apel, pentru verificarea celor menționate în această adresă și obținerea unor informații suplimentare, în mod legal a procedat la formularea unei solicitări către OCPI care a răspuns instanței prin adresa nr. 300 din 25 ianuarie 2012 (dosar apel).

În cuprinsul acestei adrese, OCPI Dolj precizează: documentațiile cadastrale executate pentru imobilele situate în T22 P. și datele despre acestea, identificate în baza de date a OCPI, sunt cele menționate în "lista documentațiilor cadastrale executate în T22 - P. - anexa nr. 300 din 8 ianuarie 2012, atașată adresei instanței; iar pe de altă parte, o analiză asupra poziționării imobilelor ce au făcut obiectul documentațiilor nu este elocventă întrucât nu pot fi analizate comparativ coordonatele unor imobile pentru care au fost executate măsurători în sisteme de proiecție diferite, respectiv în sistem "Local" și sistem "Stereografic 1970". Înalta Curte constată că, astfel cum dispune art. 1 alin. (1) din Legea nr. 7/1996: "Cadastrul și cartea funciară formează un sistem unitar și obligatoriu de evidență tehnică, economică și juridică, de importanță națională, a tuturor imobilelor de pe întregul teritoriu al țării.