ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1905/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1905/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin

Sentința nr. 2604 din data de 28 iunie 2011 a Tribunalului Dolj, secția

comercială, pronunțată după casare cu reținere, s-a respins ca neîntemeiată

excepția de inadmisibilitate; s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților D.A. și D.M.; a fost omologat raportul de expertiză din 30

mai 2011, întocmit de expert G.M.; s-a admis în parte acțiunea precizată

formulată de reclamanții C.C.V., C.E., C.I., C.C. și I.A. în contradictoriu cu

pârâții D.A., D.M., SC D.T. SRL și SC D. SRL.

S-a

dispus obligarea pârâtei SC D. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul în suprafață de 3.747 mp situat în satul B.,

comuna P., jud. Dolj, parte din T22, P5, determinată de conturul punctelor

20-8-12-25-24-22-20 pe planul de situație din anexa 4 la raport.

S-a

stabilit hotarul despărțitor dintre proprietățile părților ca fiind linia

dreaptă ce unește punctele 15-18 pe planul de situație din Anexa 2 a

raportului.

Pârâta

SC D. SRL a fost obligată să ridice gardul despărțitor construit pe terenul

proprietatea reclamanților pe aliniamentul punctelor 8 la N -12 la S,

evidențiat în Anexa 4 la raport.

S-a

respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei SC D. SRL să ridice

platforma betonată și construcțiile edificate pe terenul proprietatea

reclamanților.

A

fost respinsă acțiunea față de pârâții D.A. și D.M. ca fiind formulată

împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

S-a

luat act că reclamanții au renunțat la acțiune față de pârâta SC D.T. SRL.

Pârâta

SC D. SRL a fost obligată la plata către reclamanți a sumei de 5.278 RON

reprezentând cheltuieli de judecată, precum și la plata sumei de 2.813 RON

către statul român reprezentând taxă judiciară de timbru în cota parte aferentă

reducerii acordate cu titlu de ajutor public judiciar; s-a dispus comunicarea

unui exemplar al sentinței către DGFP Dolj, după rămânerea irevocabilă a

acesteia.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În

calitate de moștenitori ai defunctei C.E., reclamanții sunt titulari ai

dreptului de proprietate asupra terenului extravilan în suprafață de 5.000 mp,

situat în comuna P., sat B., T22, P5, înscris în TDP 2866-45304 din 02

noiembrie 1999, drept dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate

conform legilor fondului funciar.

Din

raportul de expertiză tehnico-judiciară refăcut la data de 30 mai 2011,

întocmit de către expert G.M., instanța a reținut că terenul reclamanților se

învecinează pe latura de vest cu terenul din T22, P 4/1 deținut de pârâta SC D.

SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2226 din 25

iulie 2007 și a contractului de schimb autentificat sub nr. 4457 din 18

decembrie 2007, teren pentru care, de asemenea, a fost emis titlul de

proprietate nr. 1848-59001 din 21 noiembrie 1995.

Din

același raport, instanța a reținut că atât reclamanții cât și autorul pârâtei

SC D. SRL au întocmit lucrări de cadastru pentru terenurile pentru care dețin

titluri de proprietate, dar lucrarea de cadastru a pârâtei nu respectă planul

parcelar în sensul că este amplasată mai către est, ocupând din terenul reclamanților

suprafața de 3.747 mp determinată de conturul punctelor 20-8-12-25-24-22-20 pe

planul de situație anexa 4 la raport, astfel: N - pe distanța de 14,46 m,

punctele 20-8; E - pe distanța de 275,29 m punctele 8-12; S - pe distanța 12,81

mp, punctele 12-25; V - pe distanța de 274,61 mp punctele 25-24-22-20. Expertul

a constatat că și lucrarea de cadastru întocmită de reclamanți este eronată,

deoarece nici aceasta nu respectă planul parcelar, adică distanța față de

marginea tarlalei și prezintă o anumită rotire, dar eroarea este irelevantă în

raport de obiectul cauzei, cererea urmând a fi analizată prin luarea în

considerație a amplasamentului real, adică cel stabilit prin planul parcelar

inițial.

Susținerile

pârâtei SC D. SRL în sensul că expertul nu a luat în considerare și nu a

repoziționat rezerva Primăriei comunei P. în suprafață de 1.675 mp au fost

apreciate ca neîntemeiate, întrucât expertiza întocmită în cauză a luat în

considerare planul parcelar inițial, așa cum rezultă din adresa Primăriei P.

nr. 2548 din 10 iunie 2011, plan care nu a fost modificat în condițiile legilor

fondului funciar, deși pârâta a depus la dosar și un alt plan parcelar cu

privire la care susține că ar fi fost preferabil în zonă. De asemenea, au fost

considerate neîntemeiate susținerile aceleiași pârâte în sensul că părțile

dețin titluri provenind de la același autor, iar cel al pârâtei ar avea o

vechime mai mare, întrucât titlurile provin de la autori diferiți, iar emiterea

lor s-a făcut în cadrul procedurii administrative prevăzută de legile fondului

funciar, pârâta făcând confuzie între autor și emitent.

Din

răspunsul la interogatoriu al reclamantei I.A., coroborat cu declarațiile

martorilor B.I. și S.S., instanța a reținut că reclamanții au lucrat terenul

până în anul 2007 când nu s-a mai putut intra din cauza unor lucrări ale

pârâtei SC D. SRL. Martorii nu au putut preciza reperele actuale ale terenului

reclamanților, din cauza faptului că acestea au dispărut în timp, dar aceasta

nu echivalează cu lipsa reperelor inițiale și nu pot determina o locație

diferită de cea a planului parcelar inițial, adică a posesiilor inițiale.

Din

raportul de expertiză și declarațiile martorilor audiați, instanța a reținut că

pe terenul ocupat, pârâta SC D. SRL a edificat o construcție cu suprafața de

287 mp evidențiată în anexa 4 și a amplasat un gard metalic pe aliniamentul

punctelor 8 la N - 12 la S, adică pe terenul proprietatea reclamanților.

Instanța

a apreciat că pârâta este constructor de bună credință, deținând terenul în

baza unui just titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 2226/2007

și contractul de schimb nr. 4457/2007 pe care l-a ocupat în baza unei

documentații cadastrale greșite, întocmite de către vânzător. Faptul că pârâta

a construit fără autorizație de construcție, așa cum susțin reclamanții, s-a

apreciat a fi lipsit de relevanță, el vizând un eventual raport de drept

administrativ ce excede obiectului cauzei.

Conform

măsurătorilor, hotarul despărțitor dintre proprietățile părților este linia

dreaptă ce unește punctele 15-18 pe planul de situație Anexa 2 din Raport,

dispuse astfel: punctul 15 - la distanța de 108,50 m E față de pct. 2 colț

tarla la N; punctul 18 la distanța de 109 m E față de pct. 14 colț tarla la SV.

În

consecință, în temeiul art. 480 și 584 C. civ., instanța a admis cererea în

parte, în sensul celor anterior redate ce constituie dispozitivul sentinței.

Împotriva

acestei sentințe, au formulat apel reclamanții ca și pârâta SC D. SRL P., prin

administrator judiciar provizoriu A.L.I. și B.C. SPRL, fiecare aducând soluției

tribunalului critici proprii de nelegalitate și netemeinicie.

În

apel, s-a încuviințat și administrat proba cu o nouă expertiză, raportul fiind

întocmit de expert tehnic C.A. care, urmare a obiecțiunilor, a depus 3

suplimente la raport, fiind și audiat de instanță în ședința din 30 mai 2013

pentru lămuriri.

Prin

Decizia civilă nr. 59 din 17 iulie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a

civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți, a fost admis

apelul formulat de pârâta SC D. SRL P. prin administrator judiciar provizoriu

lichidator A.L.I. și B.C. SPRL, sentința apelată a fost schimbată în sensul că

s-a admis în parte acțiunea precizată și s-a dispus obligarea pârâtei să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2.729 mp

conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200 conform anexei 3 și

suplimentului 3 la raportul de expertiză; a fost stabilită linia de hotar între

proprietatea reclamanților și proprietatea pârâtei pe aliniamentul dintre

punctele 200 - 202 - 203 conform anexei 3 și suplimentului 3 la raportul de

expertiză; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; s-a dispus

obligarea apelanților reclamanți la 3.919 RON cheltuieli de judecată către

apelanta pârâtă (1719 RON - taxă judiciară de timbru și 2.200 RON onorariu

expert).

Pentru

a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanții sunt

proprietarii suprafeței de 5000 mp - T22 P5, conform titlului de proprietate

nr. 2866-45304 din 02 noiembrie 1999, având documentația de cadastru nr.

30337/2006 și număr cadastral provizoriu 1446.

Pârâta

SC D. SRL este proprietar al suprafeței de 5.000 mp - T22 P4/1, conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 2226 din 25 iulie 2007, suprafață ce face

parte din suprafața totală de 10.000 mp - T22 P4 înscrisă în titlul de

proprietate nr. 1848-59001 din 21 noiembrie 1995.

Pentru

suprafața de 5.000 mp din T22, P 4/1 s-a întocmit documentația de cadastru nr.

39132/2007, având număr cadastral provizoriu 1644.

Tarlaua

22, în care sunt situate parcelele reclamanților și pârâtei SC D. SRL, se

învecinează la nord - intravilan M.A.; la est - De - 313; la sud - Dc - 305; la

vest - DN-56.

Conform

planului cadastral de la punerea în posesie și tabelului întocmit cu ocazia

punerii în posesie pentru parcelele din T 22 P. au fost puși în posesie 17

proprietari însumând o suprafață de 9,16 ha.

Expertul

a constatat la măsurătorile efectuate în tarlaua 22 o suprafață în plus de

2.586 mp și a explicat această diferență prin forma geometrică neregulată a

tarlalei 22, precum și prin calitatea tehnică a instrumentelor utilizate pentru

măsurătorile de la punerea în posesie, cu performanțe mai reduse în raport de

actualele instrumente de măsurare.

Pe

planul parcelar de la punerea în posesie nu este materializat la limita de nord

a tarlalei 22 drumul de exploatare existent, drumul ce este lăsat cu retragerea

limitei de nord de către o parte dintre proprietarii care au întocmit

documentații de cadastru (o parte dintre proprietăți are limita retrasă lăsând

drum de exploatare, o parte nu are limita retrasă).

Pe

planul parcelar, nu s-a menționat scriptic care este limita de vest a tarlalei,

respectiv distanța de la drumul național și până la prima parcelă cu care s-a

început punerea în posesie; astfel, deși punerea în posesie s-a făcut începând

cu limita de vest, această limită nu este identificabilă ca reper fix.

La

data punerii în posesie, pe limita de nord-vest a tarlalei 22, existau

proprietăți împrejmuite cu garduri a căror limită a fost stabilită față de

drumul național, astfel încât în opinia expertului acest aliniament ar putea fi

luat în considerare pentru limita de vest a tarlalei 22.

De

asemenea, la limita de vest a tarlalei 22 a existat un canal, în prezent secat,

ce a fost avut în vedere la punerea în posesie.

La

poziționarea parcelelor din tarlaua 22, începând cu limita de vest, cu

respectarea lățimilor corespunzătoare suprafețelor pentru fiecare parcelă

trecute atât pe planul cadastral de la punerea în posesie, cât și în tabelul cu

proprietarii de la punerea în posesie, expertul a constatat că între parcela 17

(cu documentație cadastrală întocmită și corect poziționată) și parcela 16

rămâne o distanță de 7,32 mp, în total o suprafață liberă de 1.314 mp.

Cu

ocazia audierii la termenul din 30 mai 2013, expertul a dat următoarele

lămuriri: există o suprafață hașurată cu portocaliu, anexa 3 primul supliment

la raportul de expertiză, de 1.346 mp (față de suprafața din acte) și de 1.296

mp (față de suprafața din documentația de cadastru) din care, o parte este

ocupată în fapt de apelanta pârâtă. Aceasta nu a fost cuprinsă în documentația

cadastrală a pârâtei.

Cea

mai mare parte din această suprafață hașurată cu portocaliu nu face obiectul

litigiului și nu a fost prinsă în documentația cadastrală la care s-a referit

raportul de expertiză, dar a fost avută în vedere inițial la punerea în posesie

și la întocmirea planului parcelar, regăsindu-se în parcelele 1 și 2.

Greșeala

la întocmirea documentației cadastrale de către părți pornește de la inexistența

unor repere fixe și de la faptul că s-a luat ca reper prima documentație

cadastrală întocmită în 2005 înregistrată sub nr. 28952 din parcela 2, precum

și de la faptul că documentația cadastrală întocmită pentru parcela 1 nu are

continuitate de la nord la sud, conform planului parcelar de la punerea în

posesie, documentația lăsând un spațiu liber (suplimentul 1 la raportul de

expertiză).

Față

de cele expuse, instanța de apel a constatat că documentațiile cadastrale

întocmite, inclusiv cele ale reclamanților și pârâtei, sunt greșit poziționate

în raport de planul parcelar și situația avută în vedere la punerea în posesie,

aspect confirmat de expert (raportul de expertiză și lămuririle din 30 mai

2013), de OCPI prin adresele nr. 19142 din 09 noiembrie 2007 și nr. 300 din 05

ianuarie 2012 și de Consiliul Local P. prin adresa nr. 1898 din 28 aprilie

2011.

Conform

art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 7/1996 la nivelul unităților

administrativ-teritoriale - comună, oraș și municipiu - lucrările tehnice de

cadastru constau în identificarea amplasamentelor imobilelor pe baza actelor de

proprietate sau, în lipsa acestora, pe baza posesiei exercitate sub nume de

proprietar și determinarea formei și dimensiunilor tuturor imobilelor din

cuprinsul fiecărei unități administrativ-teritoriale.

Ca

urmare, s-a apreciat că lucrarea de cadastru presupune identificarea

amplasamentului imobilului, definit ca fiind una sau mai multe parcele

alăturate, cu sau fără construcții, aparținând aceluiași proprietar, pe baza

actelor de proprietate.

În

concluzie, în cazul titlului de proprietate eliberat în temeiul legii fondului

funciar lucrarea de cadastru presupune identificarea amplasamentului pe baza

actelor premergătoare emiterii titlului, ținând cont de situația de la punerea

în posesie.

Drept

urmare, s-a apreciat că în speță nu se pune problema comparării titlurilor de

proprietate, care provin de la autori diferiți, și deci, a determinării

titlului mai bine caracterizat, pentru că titlurile părților sunt la fel de

bine caracterizate, dreptul reclamanților și dreptul autorului pârâtei fiind

stabilite în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate

prevăzute de legea fondului funciar.

Litigiul

de față a rezultat din greșita poziționare a suprafețelor identificate în titlurile

de proprietate la întocmirea lucrărilor de cadastru, care nu au respectat

titlurile și actele premergătoare eliberării titlurilor de la punerea în

posesie (documentația de cadastru întocmită pentru terenul reclamanților

tarlaua 22 parcela 5 este deplasată spre est cu 3.34 m față de aliniamentului

parcelei 5 așa cum a fost poziționată pornind de la limita de vest a tarlalei

conform lățimilor de la punerea în posesie; documentațiile de cadastrul

întocmite pentru terenurile pârâtei tarlaua 22 parcela 4 sunt deplasate spre

vest cu distanța de 8,73 m față de aliniamentul parcelei 5 așa cum a fost

poziționat pornind de la limita de vest a tarlalei conform lățimilor de la

punerea în posesie).

Astfel,

expertul a procedat la identificarea parcelelor în conformitate cu planul

cadastral de la punerea în posesie și, în raport de poziționarea corectă a

parcelelor și de situația de fapt creată prin ocuparea terenului conform

documentațiilor cadastrale, a determinat suprafața de teren ocupată de pârâtă

din terenul reclamanților în 3 variante.

Raportat

la aceste poziționări, expertul a stabilit că în varianta în care se începe

măsurătoarea de la limita de vest a tarlalei pârâta ocupă din terenul

reclamanților o suprafață de 2.471 mp - conturul punctelor 406-109-136-52-45-407-601-406,

anexa 1 la suplimentul 3 la raportul de expertiză.

În

varianța în care se începe măsurătoarea de la limita de est pârâta ocupă din

terenul reclamanților o suprafață de 554 mp - conturul punctelor

509-52-45-510-509, anexa 2 la suplimentul 3 la raportul de expertiză.

În

varianta în care măsurătoarea ar începe de la limite de vest, avându-se în

vedere și prevederile Ordonanței nr. 43/1997 privind zona de siguranță a

drumului (distanța de 8 m prevăzută de lege de la axul drumului), pârâta ocupă din

terenul reclamanților o suprafață de 2.729 mp - conturul punctelor

200-109-136-52-45-203-202-200, anexa 3 la suplimentul 3 la raportul de

expertiză.

Cum

acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar pentru recunoașterea dreptului său de proprietate și

restituirea lucrului și cum amplasamentul proprietăților în conformitate cu

titlurile de proprietate este cel de la punerea în posesie, determinat de

expert, instanța de apel a constatat că s-a probat ocuparea unei suprafețe din

terenul proprietatea apelanților reclamanți de către apelanta pârâtă.

Având

în vedere faptul că punerea în posesie s-a început de la limita de vest și

faptul că se impune respectarea dispozițiilor legale privind zona de siguranță

a drumului, s-a apreciat ca justă varianta a treia din suplimentul 3 la

raportul de expertiză, astfel încât, pentru aceste motive sentința apelată a

fost schimbată și, în consecință, s-a admis cererea în revendicare și s-a

dispus obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și

liniștită posesie suprafața de 2.729 mp - conturul punctelor

200-109-136-52-45-203-202-200, anexa 3 la suplimentul 3 la raportul de

expertiză.

În

ce privește cererea de grănițuire, instanța de apel a apreciat că aceasta se

impune a fi soluționată corelativ cu cererea de revendicare, luându-se în

considerare varianta a treia din suplimentul 3 la raportul de expertiză, astfel

că linia de hotar este cea indicată între punctele 200-202-203, conform anexei

3 la raportul de expertiză.

Curtea

de apel a constatat că cererea vizând ridicarea construcțiilor a fost corect

soluționată de instanța de fond.

Buna-credință

a constructorului la edificarea unei construcții reprezintă convingerea

acestuia că terenul pe care ridică acea construcție îi aparține.

Or,

în speță, pârâta a procedat la identificarea suprafeței deținute și a ocupat

terenul pe baza limitelor stabilite în lucrarea de cadastru efectuată de o

persoană de specialitate, având convingerea că aceasta a fost corect întocmită.

Pârâta

nu a avut reprezentarea edificării halei metalice și aleii betonate pe terenul

altei persoane, ci dimpotrivă a avut convingerea că atât hala metalică, cât și

aleea betonată sunt construite pe terenul proprietatea sa.

Faptul

că lucrarea de cadastru nu a respectat titlul de proprietate și documentația

premergătoare titlului de la punerea în posesie nu este imputabil pârâtei și nu

conduce la concluzia relei-credințe a acesteia.

Lipsa

autorizației de construire însă constituie o problemă de respectare a

prevederilor legale, în raport cu autoritatea administrativă, la momentul

edificării și nu vizează buna sau reaua-credință.

Referitor

la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, instanța de apel a

constatat că este imposibilă exercitarea controlului judecătoresc, întrucât,

conform dovezilor de la dosar, tribunalul a acordat cheltuieli de judecată

într-un cuantum superior (5.278 RON) celor efectuate de reclamanți (500, 900,

2810, 400, 100).

În

consecință, în lipsa unor critici concrete care să indice sumele dovedite și

neacordate, simpla solicitare de obligare a pârâtei la plata integrală a

cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în fața Judecătoriei

Craiova, a fost înlăturată ca nefondată.

La

data de 8 august 2013, apelanții reclamanți C.C.V., C.E., C.I., C.C. și I.A.,

în temeiul art. 281

2

C. proc. civ. au formulat cerere de completare

a deciziei pronunțate de instanța de apel, în sensul de a se insera în

cuprinsul dispozitivului hotărârii respingerea apelului nu numai în contradictoriu

cu intimații-pârâți D.A. și D.M., ci și în contradictoriu cu intimata pârâtă SC

D. SRL P..

Prin

încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 26 septembrie 2013,

instanța de apel, recalificând cererea ca fiind una de îndreptare a erorilor

materiale din cuprinsul dispozitivului deciziei, în temeiul art. 281 C. proc.

civ. a dispus admiterea acesteia, dispunând îndreptarea erorii materiale

strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 59 din 17 iulie 2013 a Curții de

Apel Craiova, în sensul că se va menționa corect: "respinge apelul

declarat de reclamanții C.C.V., C.E., C.I., C.C. și I.A., în contradictoriu cu

intimații-pârâți D.A., D.M. și SC D. SRL P."; s-au menținut celelalte

dispoziții ale deciziei.

Pentru

a pronunța această încheiere, instanța de apel a constatat că la momentul

pronunțării Deciziei civile nr. 59/2013, s-a omis a se trece în dispozitivul

acesteia respingerea apelului reclamanților în contradictoriu și cu

intimata-pârâtă SC D. SRL P., fiind menționați în calitate de intimați-pârâți

doar D.M. și D.A.

În

consecință, în temeiul art. 281 C. proc. civ., s-a dispus îndreptarea acestei

omisiuni, admițându-se cererea formulată de apelanții reclamanți în sensul

arătat.

Împotriva

acestei încheieri de îndreptare a erorii materiale, pârâții D.A. și D.M. au

promovat recurs, prin care au învederat, în esență, următoarele:

Prin

încheierea recurată, instanța a admis cererea de îndreptare a erorii materiale

formulată de apelanții reclamanți prin care au solicitat înlăturarea omisiunii

de a fi menționat în dispozitivul deciziei unul dintre pârâți, anume, SC D. SRL

P.

Recurenții

au învederat că înțeleg să invoce lipsa calității lor procesuale pasive, sens

în care solicită admiterea recursului, cu consecința modificării încheierii, în

sensul eliminării menționării lor dintre pârâții cauzei.

Temeinicia

acestei excepții rezultă din înscrisurile depuse la dosar; pe de altă parte,

niciuna dintre expertizele întocmite în prezenta cauză nu a indicat ocuparea de

către recurenți a vreunei porțiuni din terenul proprietatea reclamanților,

astfel ca menținerea lor în cauză este lipsită de temei.

De

asemenea, recurenții menționează că prima instanță a admis excepția lipsei

calității lor procesuale pasive și a respins acțiunea față de acești pârâți pe

calea excepției arătate (sentința civ. nr. 2604 din 28 06 2011), astfel încât

menținerea lor în cauză de instanța de apel este lipsită de temei.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel au promovat recurs atât reclamanții

C.C.V., C.E., C.I., C.C., I.A., cât și pârâta SC D. SRL.

1.

Recurenții reclamanți, care s-au prevalat de motivele de recurs reglementate de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., au invocat în cuprinsul memoriului de

recurs greșita soluționare de către instanța de apel a petitului având ca

obiect obligarea de ridicare a construcțiilor - hala metalică și platforma

betonată.

Solicitarea

de ridicare a acestor construcții are în vedere împrejurarea că acestea au fost

edificate de către pârâtă pe terenul proprietatea lor, cu încălcarea normelor legale

de conviețuire socială și de bună vecinătate.

Soluționând

această cerere, instanța de apel a reținut că pârâta a procedat la edificarea

acestor construcții cu convingerea ca acest teren îi aparține, având în vedere

limitele stabilite prin documentația cadastrală întocmită pentru proprietatea

sa, neluând în considerare că această documentație a fost greșit întocmită și

că ea nici nu ar fi trebuit recepționată, câtă vreme se suprapunea parțial

documentației cadastrale a terenului recurenților reclamanți.

Recurenții

contestă atare concluzie a instanței de apel prin prisma dovezilor existente la

dosarul cauzei, ceea ce demonstrează greșita aplicare a normelor de drept

substanțial în materie.

Astfel,

recurenții arată că dovada relei-credințe a pârâtei - constructor decurge din

următoarele elemente:

Din

depozițiile martorilor audiați în cauză a rezultat că terenul ce a aparținut

reclamantei C.E. - autoarea lor a fost delimitat prin semne vizibile, pârâta

modificând dimensiunile terenului prin extinderea și amplasarea gardului, ca și

prin ridicarea unei hale metalice pe suprafața acaparată; aceste probe au fost

înlăturate nemotivat de instanța de apel.

În

opinia recurenților, este lipsit de relevanță dacă martorii audiați în cauză

cunoșteau sau putea preciza cu exactitate care ar fi fost amplasamentul corect

al terenurilor învecinate, esențial fiind faptul că au arătat că semnele de

hotar existente de la punerea în posesie nu au mai fost respectate de pârâtă

care, de altfel, nu a respectat nici propria documentație cadastrală (aspect

probat încă de la prima instanță și confirmat și în expertiza efectuată de

expert C.A.).

În

aceste condiții, este imposibil de concluzionat că pârâta SC D. SRL a edificat

cu bună-credință platforma betonată și hala metalică.

Pe

de altă parte, construcțiile au fost începute și, ulterior, finalizate de

pârâtă după ce aceasta fusese notificată de autoarea recurenților-reclamanți,

C.E., cu privire la nerespectarea limitelor proprietății; în luna august 2007,

C.E. a sesizat chiar Inspectoratul Județean de Construcții Dolj cu privire la

edificarea de către pârâtă a platformei betonate pe terenul proprietatea sa.

Or,

toate aceste demersuri erau de natură a o determina cel puțin să efectueze

minime verificări cu privire la realitatea susținerilor autoarei recurenților;

pe de altă parte, în ceea ce privește documentația cadastrală este imposibil de

afirmat ca pârâta nu putea avea cunoștință de faptul că este greșit întocmită,

întrucât OCPI Dolj era în măsură să îi ofere date și informații publice

referitoare la suprapunere.

Nu

în ultimul rând, în calificarea pârâtei ca fiind constructor de bună sau de

rea-credință, recurenții consideră esențială modalitatea în care s-au realizat

aceste lucrări, anume, cu sau fără autorizație legală.

Or,

lucrările de construire atât a halei metalice, cât și a platformei betonate

sunt realizate fără nicio autorizație legală, aspect ce determină, în opinia

recurenților, calificarea pârâtei ca fiind constructor de rea-credință.

A

considera că o lucrare efectuată de către o persoană fără autorizație de

construire este una legală și nu se impune demolarea acelei lucrări, reprezintă

o încălcare flagrantă a dispozițiilor Legii nr. 50/1991, sens în care

recurenții citează dispozițiile art. 1 și 28 din acest act normativ; în

susținerea celor invocate de recurenți, se indică și jurisprudența Înaltei

Curți - Decizia civilă nr. 5499 din 22 iunie 2005 a Secției civile și de

proprietatea intelectuală.

Simpla

afirmație a constructorului că s-a aflat în eroare cu privire la titularul

dreptului de proprietate asupra terenului unde a edificat construcția nu este

de natură a susține prezumția bunei credințe în lipsa unei autorizații de

construire emise în mod legal; or, instanța de apel a considerat că inexistența

unei autorizații de construire nu poate determina decât eventuale sancțiuni de

ordin administrativ.

Recurenții

consideră că menținerea unor lucrări în detrimentul proprietarului vecin (ceea

ce creează și premisa de a fi obligat chiar la plata acestora) care nu are

nicio culpă din acest punct de vedere, reprezintă o soluție profund nelegală și

care consfințește nerespectarea legislației în domeniul disciplinei în

construcții.

Printr-o

altă critică, recurenții invocă greșita soluționare a petitului având ca obiect

acordarea cheltuielilor de judecată.

Sub

acest aspect, s-a învederat că instanța de apel a apreciat că suma de 5.278 RON

acordată de tribunal reprezintă un cuantum superior sumei rezultate din

adunarea cheltuielilor efectuate de reclamanți la Judecătoria Craiova; în plus,

a apreciat că nu au fost indicate în concret sumele dovedite și neacordate.

În

condițiile în care sentința pronunță de Tribunalul Dolj, finalizată cu

acordarea sumei de 5.278 RON nu oferă o motivare precisă asupra cheltuielilor

efectiv reținute de instanță, recurenții învederează că nici ei nu sunt în

măsură să indice în concret ce anume sume nu au fost luate în calcul.

Pe

de altă parte, instanța de apel trebuia să ia în considerare atât cheltuielile

efectuate în fața Judecătoriei Craiova, dar și cele efectuate în față

Tribunalului Dolj - ambele instanțe soluționând cauza în primă instanță; drept

urmare, totalizând cheltuielile efectuate și dovedite cu înscrisurile existente

în dosar, se poate constata că acestea depășesc suma de 5.278 RON.

În

plus, cheltuielile de judecată au fost acordate doar în parte, ca o consecință

a admiterii în parte a acțiunii precizate și fără a se justifica procentul de

acordare; or, dacă se consideră că acțiunea ar fi trebuit să fie admisă în

totalitate, există un al doilea motiv pentru care cuantumul acordat apare ca

fiind inferior cheltuielilor efectuate.

2.

Recurenta pârâtă SC D. SRL, se prevalează de ipotezele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se

învederează de către recurentă că instanța de apel, analizând apelurile

formulate de către părți, a dispus efectuarea unei noi expertize în cauză,

concluzionând, în baza acestei noi lucrări, că documentațiile cadastrale (atât

ale reclamanților, cât și ale recurentei-pârâte) sunt greșit poziționate, prin

raportare la planul parcelar inițial și la situația avută în vedere la punerea

în posesie.

În

opinia expertului, așa cum reiese din cele trei variante prezentate în

suplimentul nr. 3 la raportul de expertiza, recurenta pârâtă ocupă o suprafață

din terenul reclamanților, fie că este vorba despre 2.471 mp, 554 mp sau 2.729

mp, instanța de apel dând eficiență celei de-a treia variante în care

măsurătoarea începe de la limita de vest, cu respectarea distanței de 8 m de la

axul drumului, prevăzută de O.G. nr. 43/1997, dispunând astfel obligarea

pârâtei să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de

2.729 mp, pe conturul punctelor 200-109-136-52-45-203-202-200.

Se

arată de către recurentă că soluția instanței de apel, deși aparent favorabilă

pârâtei, suportă critici de nelegalitate și netemeinicie.

Astfel,

în ceea ce privește varianta aleasă de instanță, aceasta prezintă lacune majore

atât raportat la conținut, dar și având în vedere temeiul invocat în alegerea

ei.

Așa

cum se poate observa, din schițele anexate la suplimentul 3 al raportul de

expertiză, punctele 203-202-200, care se presupune ca ar fi trebuit sa

constituie linia de hotar dintre cele două proprietăți, lipsesc, ele nefiind

individualizate grafic de către expertul desemnat; în lipsa menționării acestor

repere pe schițele anexate la raportul de expertiză, face imposibil de stabilit

limita de hotar a celor două suprafețe de teren, ca și controlul de legalitate

a deciziei de către instanța de recurs.

O

altă critică a variantei din raportul de expertiză aleasă de instanță este

legată de indicarea prevederilor O.G. nr. 43/1997 care, în opinia expertului,

(preluată întocmai de către instanță), ar fi esențiale în stabilirea limitei de

la care se impune a se realiza măsurătorile cadastrale, și anume: distanta de 8

m de la axul drumului; de altfel, de la această distanță (care nu se regăsește

niciunde în cuprinsul actului normativ), expertul a procedat la efectuarea

măsurătorilor.

Recurenții

susțin că O.G. nr. 43/1997 nu reglementează o asemenea distanță ca fiind zona

de siguranță a drumului, adică limita măsurată de la axul drumului și de la

care ar trebui să înceapă măsurătorile în vederea stabilirii fiecărui

amplasament; pe de altă parte, chiar dacă ar exista o atare reglementare, ea ar

reprezenta doar limita minimă de la care ar putea porni măsurătorile.

Invocarea

greșită a acestei norme juridice, pe lângă faptul că dă naștere unei situații

de fapt în totală contradicție cu realitatea, reprezintă și o eroare de

aplicare a legii, întrucât punerea în posesie asupra acestor terenuri și, deci,

stabilirea amplasamentelor, s-a făcut cu mult înaintea datei existenței acestei

ordonanțe, astfel ca nu se poate vorbi despre aplicabilitatea O.G. nr. 43/1997

în această cauză.

Pentru

justa soluționarea a pricinii, instanța trebuia să țină cont de realitatea

situației și, astfel, să dea importanță informațiilor din adresa emisă de

Primăria Comunei P., depusă la dosarul cauzei la termenul din data 06 decembrie

2012; or, în această adresă se precizează clar că la punerea în posesie în T 22

s-a început din partea de vest a tarlalei, începând de la parcela 1 către

parcela 17, prima parcela fiind pusă în posesie de la distanta de 12,50 metri

față de marginea DN 56 în partea de sud, iar în partea de nord, punerea în

posesie a început de la distanta de 5 metri față de marginea DN56. Motivația

pentru care punerea în posesie a fost făcută începând de la o distanță de 12,50

m de la marginea drumului la partea de sud a tarlalei, este explicată prin

existența unui canal menționat de către Primăria P. în numeroasele adrese emise

de-a lungul prezentului litigiu. Suprafața acelui canal nu a fost pusă în

posesie către niciunul din proprietarii care dețineau titluri de proprietate în

Tarlaua 22 și, implicit, nu trebuia să fie luată în calcul de către expert

atunci când o stabilit așa zisele suprapuneri.

Prin

urmare, instanța ar fi trebuit să indice expertului desemnat să înceapă

măsurătorile de la distanța de 12,50 m față de marginea DN 56, întrucât, pe

lângă o respectarea riguroasă a legislației în materie de drumuri, nu ar mai fi

apărut nicio suprapunere între cele două suprafețe de teren, astfel că litigiul

ar fi fost stins fără prejudicierea vreuneia dintre părți.

Recurenta

mai susține că este important de menționat că expertul a stabilit că, deși

există unele suprapuneri de documentații cadastrale, suprafața totală a

terenurilor pentru care au fost emise titluri de proprietate în T22, este mai

mică decât suprafața efectivă a acesteia; însă, curtea de apel nu a ținut cont

de aceste aspect, pronunțând altfel o hotărâre netemeinică și nelegală.

Pe

de altă parte, deși au fost efectuate mai multe expertize în soluționarea

cauzei de față, diferențele între expertize în privința

"suprapunerilor" suprafețelor stabilite de experți sunt foarte mari

în raport cu suprafața totală a tarlalei. Motivul acestor erori repetate este

dat de faptul că experții au luat, de fiecare dată, alte puncte de reper în

efectuarea măsurătorilor, fără să se raporteze la situația avută în vedere de

către autoritățile locale la momentul efectuării punerii în posesie și fără să

țină cont de limitele de proprietate existente la acel moment, în ceea ce

privește celelalte parcele existente în Tarlaua 22.

Recurenta

susține că un alt motiv de netemeinicie a deciziei recurate este reprezentat de

situația injustă care s-ar crea prin punerea ei în executare. Astfel, deși se

constată ca fiecare parte ocupă o suprafață de teren egală cu cea existentă în

înscrisurile doveditoare ale proprietății (eroarea fiind generată de

documentațiile cadastrale), instanța de apel a dispus obligarea sa să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 2.729

mp, adică mai mult de jumătate din suprafața totală a proprietății sale, fapt

care, pe de o parte, diminuează major dreptul său de proprietate, iar pe de

altă parte, creează un plus de proprietate nejustificat în patrimoniul

reclamanților care, pe lângă cei 5.000 mp, primesc încă 2.729 mp.

Mai

mult decât atât, mai arată recurenta, prin cererea introductivă de instanță,

reclamanții au solicitat obligarea sa să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie suprafața de aproximativ 1.690 mp (atât cât rezultă din

compararea celor două documentații cadastrale, respectiv suprafața suprapusă a

celor două documentații), în vreme ce instanțele de judecată, omologând

rapoartele de expertiză defectuos executate, au dat mai mult decât s-a cerut,

fie ca a fost vorba despre 3.747 mp (în fond), fie de 2.729 mp (în apel).

În

opinia recurentei-pârâte, atât timp cât ambele părți au fost de bună credință

și "amplasamentul proprietăților în discuție este în conformitate cu

titlurile de proprietate, fiind același de la momentul punerii în

posesie", astfel cum s-a reținut prin decizia recurată, instanța de apel

ar fi trebuit să constate lipsa de obiect a cererii introductive și, eventual,

să dispună refacerea documentațiilor cadastrale.

Recurenții-reclamanți

au formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de pârâtă, solicitând,

în mod argumentat, respingerea recursului acesteia ca nefondat.

În

această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.

În

ce privește recursul formulat de pârâții D.M. și D.A. împotriva încheierii de

îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei pronunțate de

instanța de apel, Înalta Curte, din oficiu, la termenul de azi, a invocat

excepția lipsei de interes a recurenților în promovarea căii de atac.

Interesul

procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul

și/sau recursul sunt forme de manifestare a acțiunii civile ce presupun

exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul

mijloacelor procesuale prevăzute de lege prin care se urmărește protecția unui

drept subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare

recurgerea la instanță este obligatorie.

Ca

atare, interesul procesual actual, legitim și personal este o condiție de

exercițiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, așadar, și în

recurs.

Astfel,

se observă că obiectul cererii de îndreptare a erorii materiale formulate de

reclamanți și adresate instanței de apel după pronunțarea deciziei a privit

înlăturarea omisiunii menționării între părțile în contradictoriu cu care a

fost respins apelul lor, și a intimatei-pârâte SC D. SRL P. (alături de

intimații-pârâți D.), cerere care a fost admisă.

Înalta

Curte constată că nici cererea astfel cum a fost formulată și nici soluționarea

ei nu sunt de natură a antrena vreo vătămare pentru recurenții-pârâți D.A. și

M., întrucât nu s-a solicitat îndreptarea vreunei erori cu privire la aceștia,

iar pe de altă parte, instanța de apel nu a dispus dincolo de limitele

învestirii sale; ca atare, în promovarea recursului împotriva acestei încheieri

nu se poate identifica vreun interes personal al recurenților pârâți.

Nemulțumirea

recurenților (formală, de altfel) privește însă menținerea acestora în cadrul

procesual în care cauza a fost soluționată în apel, dată fiind admiterea

excepției lipsei calității lor procesuale prin Sentința civilă nr. 2604 din 28

iunie 2011 a Tribunalului Dolj, măsură procesuală care nu este însă generată de

încheierea atacată cu prezentul recurs; recurenții-pârâți D. au formulat

critici identice și au avut aceeași poziție procesuală, astfel încât, Înalta

Curte se va considera învestită cu un singur recurs al celor doi titulari.

Această

necorelare a dispozițiilor sentinței apelate cu criticile formulate prin

motivele de apel - concepute atât de reclamanți, cât și de pârâta SC D. SRL P.

(în condițiile în care niciunul dintre apelanți nu a criticat admiterea de

către tribunal a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și

soluția de respingerea a acțiunii reclamanților împotriva acestor pârâți pe

calea excepției menționate), reprezintă o neregularitate pe care intimații-pârâți,

citați fiind de instanța de apel, o puteau invoca în condițiile și termenele

prevăzute de art. 108 alin. (2) și 3 C. proc. civ., astfel că aceasta putea fi

îndreptată de instanță în condițiile art. 106 alin. (2) C. proc. civ.

Concluzia

anterioară decurge din interpretarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. - limitele devoluțiunii în apel, cu referire la regula tantum devolutum

quantum apellatum, astfel încât instanța de apel avea posibilitatea să înlăture

această neregularitate procesuală dacă îi era semnalată în condițiile art. 108

alin. (3) C. proc. civ., după cum s-a arătat, dispunând eliminarea acestora din

citativ.

Dată

fiind nulitatea de ordin privat generată prin menținerea pârâților D. în cadrul

procesual din apel, se impune a se preciza că aceștia nu ar fi avut niciun

folos practic nici în cazul în care ar fi formulat recurs împotriva deciziei

pronunțate asupra apelurilor, câtă vreme aceștia nu au invocat această

neregularitate în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., întrucât numai

soluția dispusă de instanța de apel asupra acestei nulități era susceptibilă de

verificare de instanța de recurs; de asemenea, și în acest caz era necesară

justificarea interesului procesual.

Față

de cele arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

rap. la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca lipsit de interes

recursul formulat de pârâții D.A. și D.M. împotriva încheierii de îndreptare

eroare materială din data de 26 septembrie 2013.

Recursurile

formulate de pârâta SC D. SRL și reclamanți vor fi admise, în considerarea

celor ce urmează.

Ordinea

de evaluare a criticilor formulate prin motivele de recurs este determinată de

efectele pe care acestea le pot genera, prioritare fiind cele care pot conduce

la casarea deciziei față de cele care pot determina modificarea ei, indiferent

de partea care a invocat acele critici, regulă ce se desprinde și din

interpretarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

Litigiul

de față are ca obiect cererea în revendicarea terenului pretins ocupat de

pârâta SC D. SRL P. din terenul proprietatea reclamanților (art. 480 C. civ.);

grănițuirea proprietăților învecinate ale părților după verificarea și

stabilirea întinderii dreptului fiecăreia, potrivit propriului titlu de

proprietate (art. 584 C. civ.) și cererea în obligarea pârâtei la desființarea

gardului despărțitor plasat pe terenul proprietatea reclamanților, a halei și

platformei betonate edificate de aceeași pârâtă pe o parte din terenul

proprietatea reclamanților (art. 494 C. civ.), reclamanții susținând că pârâta

a fost de rea-credință la edificarea acestor construcții.

În

ce privește suprafața de teren revendicată, se constată că prin cererea de

chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să le lase în

deplină proprietate și posesie o suprafață de teren de 1.690 mp, în timp ce

prin expertiza efectuată la instanța inițial învestită (Judecătoria Craiova)

s-a concluzionat că pârâta SC D. SRL ocupă o suprafață de teren de 2.455 mp din

terenul proprietatea reclamanților, în aceste limite fiind admis acest capăt

principal de cerere prin Sentința civilă nr. 11863 din 8 iulie 2009.

Ulterior,

după casarea acestei sentințe prin Decizia civilă nr. 287 din 12 iulie 2010 a

Tribunalului Dolj, secția Comercială și reținerea cauzei de către tribunal

pentru evocarea fondului, în aplicarea dispozițiilor privind competența

materială de la art. 2 lit. a) C. proc. civ. (în vigoare la acea dată),

tribunalul a pronunțat o soluție în primă instanță prin care a admis cererea în

revendicare pentru o suprafață de teren de 3.747 mp pe care pârâta a fost

obligată să o lase reclamanților în deplină proprietate și posesie.

Prin

decizia recurată însă, instanța de apel, în ce privește acest capăt principal

de cerere, a decis obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină

proprietate o suprafață de teren de 2.729 mp teren.

Recurenta

pârâtă, deși nu a indicat expres ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304

pct. 6 C. proc. civ., formulează critici prin care a susținut că instanța de

apel a dat mai mult decât s-a cerut (2.729 mp față de 1.690 mp).

Critica

formulată este însă nefondată.

În

principiu, o astfel de neregularitate procedurală putea fi invocată la momentul

pretinsei săvârșiri de instanța învestită cu soluționarea cauzei, așadar, prin

motivele de recurs formulate de pârâtă împotriva Sentinței civile nr. 11863 din

8 iulie 2009, pronunțată de Judecătoria Craiova și prin care pârâta a fost

obligată la a le lăsa reclamanților o suprafață de teren de 2.445 mp (în loc de

1.690 mp), ceea ce nu s-a întâmplat, pârâta nesusținând astfel de critici.

În

consecință, posibilitatea admiterea cererii în revendicare pentru o suprafață

mai mare decât cea cunoscută și invocată de reclamanți pe baza informațiilor ce

le erau accesibile la data formulării acțiunii (suprapunerile documentațiilor

cadastrale) era o chestiune care, ca regulă, nu ar mai fi putut fi reluată în

căile de atac.

Cu

toate acestea, trebuie a se avea în vedere că Tribunalului Dolj, secția

comercială, a soluționat pricina în primă instanță prin Sentința civilă nr.

2604 din 28 iunie 2011, dată fiind casarea cu reținere dispusă prin Decizia

civilă nr. 287 din 12 iulie 2010, această instanță de fond reeditând admiterea

cererii în revendicare într-o suprafață mai mare decât cea pretinsă prin

acțiune (3.747 mp față de 1.690 mp).

Se

constată că în fața acestei instanțe s-a administrat proba cu o nouă expertiză,

iar după efectuarea lucrării, recurenții-reclamanți, în ședința publică din 21

iunie 2011, au menționat în mod explicit și neechivoc, astfel cum se poate

constata din consemnările făcute în practicaua încheierii de la acel termen, că

își precizează oral cererea în revendicare, în sensul că solicită obligarea

pârâtei SC D. SRL P. să le lase în deplină proprietate și posesie 3.747 mp

teren, conform celor stabilite prin raportul de expertiză, cererea care a fost

admisă în aceste limite.

Această

manifestare de voință a reclamanților reprezintă o precizare a cererii de

chemare în judecată, astfel cum corect s-a indicat de către aceștia și a fost

calificată și de instanță, întrucât prin intermediul acesteia s-a majorat

câtimea pretențiilor deduse judecății prin cererea introductivă de instanță,

ceea ce se circumscrie dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.; în

consecință, cererea reclamanților nu reprezintă o cerere modificatoare, astfel

cum nelegal susține recurenta-pârâtă și, ca atare, nu era necesar acordul său

în acest sens, conform art. 135 C. proc. civ.

Pe

de altă parte, cererile precizatoare pot fi formulate oricând în cursul

judecății în fața primei instanțe, până la intrarea în dezbateri asupra

fondului, iar potrivit celor dispuse în mod derogatoriu prin art. 132 alin. (2)

C. proc. civ. acestea pot fi trecute în încheierea de ședință pe baza

declarațiilor verbale ale părții, după cum pot fi formulate și în scris [în

aplicarea regulii prevăzute de art. 82 alin. (1) C. proc. civ.].

În

consecință, Înalta Curte constată că în ce privește capătul principal de

cerere, recurenții reclamanți l-au precizat în mod legal în limita suprafeței

de 3.747 mp, astfel că soluția instanței de apel dispusă prin decizia recurată

în sensul admiterii revendicării pentru suprafața de 2.729 mp se încadrează în

limitele învestirii instanței, fiind astfel respectate dispozițiile art. 129

alin. (6) C. proc. civ., motiv pentru care critica încadrată prin prezentele

considerente în ipoteza de nelegalitate de la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., va

fi înlăturată ca nefondată.

În

ce privește criticile formulate de pârâtă pe fondul cererii în revendicare,

capăt de cerere principal de care depinde soluționarea cererilor accesorii

privind grănițuirea și obligația de a face (recurenții-reclamanți formulând

critici în legătură cu soluția pronunțată asupra celei din urmă cereri), Înalta

Curte reține următoarele:

Dat

fiind caracterul constitutiv al titlului de proprietate emis în procedura

legilor fondului funciar, în mod corect instanța de apel a procedat la

soluționarea cererii în revendicare prin raportare la planurile parcelare avute

în vedere de autoritatea locală la momentul eliberării titlurilor de

proprietate, TP nr. 2866/45304/2 noiembrie 1999 emis în favoarea autoarei

reclamanților, C.E. (decedată pe parcursul procesului și succedată de

recurenții reclamanți) pentru 5.000 mp teren extravilan, situat în satul B.,

T22, P5, precum și cel al autorilor cu titlu particular ai pârâtei - Titlul de

proprietate 3227 din 28 mai 2003 emis pentru o suprafață de 5.000 mp (T22,

P4/1) în favoarea numitei B.F.; astfel, pentru acest teren, moștenitorii acesteia

au încheiat contract de vânzare-cumpărare cu D.A. (dosar Judecătoria Craiova),

cumpărătoare care, ulterior, a procedat la încheierea unui contract de schimb

cu recurenta pârâtă din cauză (același dosar).

Fiecare

dintre părțile cauzei a procedat la întocmirea documentației cadastrale în

vederea intabulării dreptului lor de proprietate, astfel: recurenții-reclamanți

la 28 iulie 2006 (fiindu-le atribuit nr. cadastral 1446), documentația

cadastrală fiind înregistrată la OCPI Dolj sub nr. 30667 și urmată de deschiderea

cărții funciare și intabularea dreptului de proprietate în CF nr. 1053, prin

încheierea nr. 34158/6 septembrie 2006; autorii recurentei-pârâte (fam. B.) au

procedat la întocmirea propriei documentații cadastrale în anul 2007 (primind

nr. cadastral 1644) și la deschiderea CF nr. 1339 prin încheierea nr. 39132 din

11 iulie 2007, intabulându-și, la rândul lor, dreptul de proprietate (dosar

judecătorie).

Potrivit

adresei emise de Consiliul Local P. sub nr. 5714 din 31 octombrie 2007 "în

perioada iunie 2006 - iulie 2007 nu s-a făcut reparcelare în T22 din comuna P.,

sat B."

Pe

de altă parte, OCPI Dolj, Serviciul Cadastru prin adresa nr. 19142 din 9

noiembrie 2007 comunicată autoarei recurenților reclamanți (dosar judecătorie)

a confirmat că documentațiile cadastrale pentru T22, P5 și pentru T22, P4/1 se

suprapun parțial; instanța de apel, pentru verificarea celor menționate în

această adresă și obținerea unor informații suplimentare, în mod legal a

procedat la formularea unei solicitări către OCPI care a răspuns instanței prin

adresa nr. 300 din 25 ianuarie 2012 (dosar apel).

În

cuprinsul acestei adrese, OCPI Dolj precizează: documentațiile cadastrale

executate pentru imobilele situate în T22 P. și datele despre acestea,

identificate în baza de date a OCPI, sunt cele menționate în "lista

documentațiilor cadastrale executate în T22 - P. - anexa nr. 300 din 8 ianuarie

2012, atașată adresei instanței; iar pe de altă parte, o analiză asupra

poziționării imobilelor ce au făcut obiectul documentațiilor nu este elocventă

întrucât nu pot fi analizate comparativ coordonatele unor imobile pentru care

au fost executate măsurători în sisteme de proiecție diferite, respectiv în

sistem "Local" și sistem "Stereografic 1970".

Înalta

Curte constată că, astfel cum dispune art. 1 alin. (1) din Legea nr. 7/1996:

"Cadastrul și cartea funciară formează un sistem unitar și obligatoriu de

evidență tehnică, economică și juridică, de importanță națională, a tuturor

imobilelor de pe întregul teritoriu al țării.