ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2157/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâta Compania de Căi Ferate SA C.F.R., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii terenului de 1500 m.p, situat în Breaza, jud. Prahova, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 100 RON pe fiecare zi de întârziere, precum și obligarea la plata echivalentului lipsei de folosință pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, de 2700 euro, în continuare de 300 euro pe lună până la finalizarea procedurilor de expropriere.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea terenului, aducerea acestuia la forma inițială, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere, de la pronunțarea sentinței și până la executarea acesteia, la plata echivalentului lipsei de folosință pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010 de 2700 euro și în continuare de 300 euro lunar până la executarea obligației, precum și obligarea la plata unor daune morale de 10.000 euro. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că terenul în litigiu este proprietatea sa, teren ocupat abuziv de către pârâtă cu nerespectarea dreptului său de proprietate, iar pârâta a efectuat pe teren diferite lucrări care i-au schimbat destinația, ceea ce impune obligarea pârâtei la exproprierea terenului și la plata despăgubirilor, constând în lipsa de folosință, precum și la plata unor daune morale.

La data de 11 mai 2010, pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că adevăratul titular al dreptului de proprietate asupra terenului este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, formulând o cerere în acest sens privind necesitatea chemării în judecată a acestuia din urmă, solicitând respingerea acțiunii în condițiile în care terenul în litigiu este proprietatea statului, fiind folosit în scopul administrării sistemului național de cale ferată. La data de 22 iunie 2010, reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând obligarea pârâtei să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii terenului de 1500 m.p.

situat în Breaza, să elibereze terenul, să-l aducă la forma inițială, iar în subsidiar, să-i plătească sumele de 2700 euro, echivalentul a 11.016 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, de 300 euro lunar, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință începând cu 30 ianuarie 2010 și până la finalizarea procedurilor de expropriere sau până la eliberarea terenului și aducerea acestuia la forma inițială, precum daune morale de 10.000 euro, adică 40.800 RON pentru prejudiciul moral suferit, ocazie cu care în ședința publică din data de 22 iunie 2010 s-a dispus introducerea în cauză în calitate de intervenient a Statului Român-prin Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 21 februarie 2012, instanța a respins cererea de introducere în cauză a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii ca neîntemeiată, ținându-se seama de data introducerii acțiunii și de împrejurările care fac obiectul prezentei cauze. Prin sentința civilă nr. 1487 din 28 februarie 2012 Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul de 90 m.p. proprietatea reclamantului, situat în Breaza, jud. Prahova pe care se află un canal aparținând pârâtei, pentru perioada 30 aprilie 2009 - 24 ianuarie 2012, data efectuării expertizei topometrice ing. P.A., de 714 RON și în continuare de câte 252 RON anual, pe întreaga perioadă a existenței canalului, plus 2505 RON cheltuieli de judecată.

Tribunalul a respins capetele acțiunii precizate privind obligarea pârâtei să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii terenului de 1500 m.p. situat în Breaza, jud. Prahova, să elibereze terenul, să-l aducă în starea inițială, să plătească contravaloarea lipsei de folosință de 2700 euro pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, de 300 euro lunar începând cu 30 ianuarie 2010, precum și obligarea la plata daunelor morale de 10.000 euro. A fost respinsă și cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtă împotriva intervenientului, în contradictoriu cu reclamantul, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, potrivit notificărilor depuse la dosar, sentinței civile nr. 556 bis din 14 martie 1969 a Judecătoriei Câmpina, certificatelor de moștenitor din 05 octombrie 2007 și din 15 octombrie 2007, numiții P.E., decedată în anul 2000, P.C., decedat în anul 2001, au dobândit în urma unei ieșiri din indiviziune, în temeiul unei tranzacții recunoscută pe cale judecătorească, un teren de cca 1500 m.p. situat în Breaza, teren ce a revenit reclamantului în calitate de moștenitor legal al acestora în urma decesurilor intervenite succesiv, în calitate de nepot de soră al numitului P.C., notificând-o pe pârâtă să-i predea terenul pe care l-ar folosi fără niciun drept.

A mai reținut tribunalul că prin contractul de concesiune din 23 ianuarie 2002, actul adițional din 12 noiembrie 2008, procesul verbal anexat acestuia, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței a concesionat pârâtei pe o durată de 49 ani diferite bunuri proprietate publică, aparținând statului aflate în administrarea SNTF CFR, constând în diferite suprafețe de teren și construcții în vederea exploatării eficiente a obiectivelor de interes public. A învederat tribunalul că, potrivit raportului de expertiză tehnică topometrică, terenul în litigiu are suprafața totală de 1511 m.p., teren ce nu face parte din domeniul public, privat al localității sau al statului, fiind unul și aceleași cu terenul descris în sentința civilă nr. 556 bis/1969 și pe care se află amplasate un stâlp de înaltă tensiune și un canal aparținând pârâtei.

Terenul de 90 m.p. pe care se află amplasat canalul are o valoare lunară, în ceea ce privește lipsa de folosință, de 21 RON lunar, respectiv 252 RON anual, valoarea totală fiind de 714 RON, începând cu 30 aprilie 2009 și până la data efectuării expertizei. În cuprinsul raportului de expertiză tehnică ing. P.A., s-a specificat că valoarea totală a lipsei de folosință calculată în raport de prețul concesionării pentru suprafața totală de teren de 1511 m.p. este de 4231 RON anual, respectiv 353 RON lunar, pentru o perioada de 25 ani, iar valoarea lipsei de folosință a acestei suprafețe în raport de prețurile de închiriere practicate în zonă de autoritățile locale este de 18,58 RON anual, respectiv 1,55 RON lunar.

S-a menționat de tribunal că în baza dispozițiilor art. 480 C. civ., dreptul de proprietate presupune exercitarea cumulativă de către titularul acestui drept asupra unui bun a următoarelor prerogative: dreptul de a folosi bunul potrivit destinației acestuia, dreptul de a-i culege fructele sau productele și dreptul de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare. Totodată dispozițiile art. 2 și urm. din Legea nr. 255/2010 stipulează că se poate proceda la exproprierea unor imobile de către Statul Român prin organele abilitate de lege în cazul unor obiective de interes național, necesității executării unor lucrării de construcție, reabilitare, modernizare de drumuri de interes național, județean, local precum și în vederea executării unor lucrări de construcție reabilitare și extindere a infrastructurii feroviare publice.

A reținut tribunalul că din analiza probelor administrate în cauză rezultă că reclamantul a dobândit în calitate de moștenitor legal al defuncților P.C., P.E. terenul în litigiu de 1511 m.p. situat în Breaza, teren dobândit de autorii săi în temeiul sentinței civile nr. 556 bis din 14 martie 1969 și pe care se află amplasate un stâlp de înaltă tensiune, un canal, pârâta fiind cea care folosește canalul care ocupă o parcelă de 90 m.p. din terenul în suprafață totală de 1511 m.p., teren a cărei lipsă de folosință este de 714 RON pentru perioada 30 aprilie 2009 - 24 ianuarie 2012, calculată în raport de prețurile practicate în zonă la concesionarea terenurilor. Ca atare, atât timp cât pârâta folosește o suprafață de teren de 90 m.p.

din terenul aparținând reclamantului în suprafață totală de 1511 m.p., iar pe această parcelă de teren se află amplasat un canal destinat în exclusivitate activității pârâtei privind exploatarea eficientă a obiectivelor vizând calea ferată, înseamnă că în realitate reclamantul se află în imposibilitate de a-și exercita cumulativ prerogativele dreptului său de proprietate asupra parcelei de 90 m.p. constând în imposibilitatea de a folosi corespunzător, eficient această parcelă în scop strict personal, motiv pentru care pârâta are obligația să-i plătească reclamantului lipsa de folosință pentru această parcelă de teren aferentă perioadei în care reclamantul a fost în imposibilitate de a o folosi efectiv.

Faptul că pârâta a amplasat un canal destinat activității sale exclusive privind necesitatea administrării eficiente a sistemului de cale ferată ce reprezintă obiectiv de interes național, nu înseamnă în mod automat că pârâta are obligația să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii întregului teren de 1500 m.p. sau să elibereze acest teren, să-l aducă la starea inițială, deoarece în realitate existența canalului respectiv nu constituie un impediment pentru exercitarea dreptului de proprietate de către reclamant asupra diferenței de teren până la suprafața de 1500 m.p., reclamantul având posibilitatea să folosească eficient terenul ținând seama de natura, specificul acestuia, iar amplasarea canalului nu face parte din categoria lucrărilor de construcție, reabilitare, extindere a infrastructurii feroviare publice pentru a se institui în sarcina pârâtei obligația de a proceda, fie la exproprierea terenului, fie la readucerea acestuia la starea inițială.

De altfel, în condițiile în care pârâta folosește doar o parcelă de 90 m.p. din suprafața totală de 1511 m.p. aparținând reclamantului, aceasta are obligația să achite doar contravaloarea lipsei de folosință aferentă parcelei de teren pe care o folosește efectiv, valoare calculată în raport de prețul concesiunii în sumă de 714 RON pentru perioada 30 aprilie 2009 - 24 ianuarie 2012 și în continuare, de câte 252 RON anual pe întreaga perioadă a existenței canalului, întrucât reclamantul are dreptul să încaseze doar contravaloarea despăgubirilor în raport de prejudiciul efectiv suportat datorită imposibilității folosirii efective doar a parcelei de 90 m.p. și nicidecum în raport de întreaga suprafață de teren, mai ales că nu există nicio o dovadă la dosar care să ateste existența unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosință în valoare de 2700 euro, respectiv 300 euro lunar, sume exagerat de mari solicitate nejustificat de către reclamant.

A constatat tribunalul că pretenția reclamantului privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale de 10.000 euro este neîntemeiată, deoarece în speță reclamantul are dreptul doar la încasarea contravalorii despăgubirilor suportate efectiv datorită existenței pe parcela de 90 m.p. a canalului respectiv și nicidecum și la încasarea unor daune morale, mai ales că nu există nicio dovadă la dosar că pârâta i-ar fi cauzat reclamantului prin amplasarea canalului un prejudiciu moral constând în atingerea adusă onoarei, demnității acestuia. Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel, atât reclamantul M.C., cât și pârâta SC Compania Națională de Căi Ferate CFR SA.

Prin decizia civilă nr. 66 din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis apelurile, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 167 m.p., proprietatea reclamantului, pe care se află amplasat un canal aparținând pârâtei, pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, în cuantum de 906,57 RON. A înlăturat obligarea pârâtei la plata a câte 252 RON anual pe întreaga perioadă de existență a canalului, menținând în rest sentința atacată. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Cu titlu prealabil, Curtea a constatat că prin căile de atac exercitate ambele părți au adus critici vizând atât modul de soluționare a aceluiași petit, iar reclamantul și cu privire la soluționarea celorlalte capete de cerere.

Într-o atare situație, Curtea a răspuns criticilor vizând aspectele comune printr-un raționament juridic unitar. Astfel, o primă critică, regăsită în ambele căi de atac, vizează modul de soluționare de către tribunal a petitului privitor la obligarea apelantei pârâte la efectuarea demersurilor necesare în vederea exproprierii terenului situat în Breaza, jud. Prahova, divergența părților purtând numai asupra întinderii suprafeței ce ar urma să fie supusă procedurii speciale.

Or, actul normativ invocat de către apelantul reclamant și menționat și în înscrisurile depuse în fața instanței de apel de către apelanta pârâtă și anume Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, reglementează în art. 4 etapele acestei proceduri ca fiind constituite din: aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean sau local; consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor; transferul dreptului de proprietate; finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.

Totodată actul normativ menționat reglementează în detaliu fiecare din această etapă. Sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum prevede în mod expres art. 22 alin. (1) din lege, potrivit cu care expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate.

În lumina dispozițiilor alin. (3) al aceluiași text de lege, acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. Așadar, nicio dispoziție legală nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul care îi aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească procedura de expropriere, astfel cu aceasta este reglementată prin normele mai sus invocate. Aceasta întrucât în materia în discuție competențele instanței de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce îi aparține.

Trimiterea pe care art. 22 alin. (3) din lege o face la dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 vizează exclusiv, așa cum rezultă din chiar conținutul său, stabilirea despăgubirilor. În acest context, Curtea a reținut că dispozițiile art. 34 din Legea nr. 255/2010 se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994 , în măsura în care nu contravin prevederilor acestei legi. Pentru motivele arătate, Curtea a constatat că, deși cu o altă argumentare, în mod legal a procedat prima instanță la respingerea petitului având ca obiect obligarea pârâtei la efectuarea demersurilor necesare în vederea exproprierii terenului situat în Brează, jud. Prahova. Împrejurarea că pârâta a fost de acord cu admiterea acestuia dar pentru o altă suprafață decât cea menționată de reclamant sau faptul că au fost efectuate deja demersuri în acest sens, nu sunt de natură a fundamenta o soluție de admitere a căilor de atac, față de argumentația expusă în precedent.

Pentru același motive s-au considerat a fi nefondate și criticile apelantului reclamant potrivit cărora instanța a omis să aplice dispozițiile art. 24 ultima teză din Legea nr. 33/1994, iar raportat la situația reală a terenului și necesitatea exproprierii în totalitate a acestuia să aibă în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din același act normativ potrivit cu care despăgubirea este dreaptă dacă acoperă întreaga pierdere. O altă critică ce se regăsește în ambele căi de atac, fundamentată diferit de fiecare parte din perspectiva poziției sale procesuale privește modul de soluționare de către prima instanță a petitului admis. Sub acest aspect Curtea a reținut că, prin hotărârea tribunalului s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul de 90 m.p., pentru perioada 30 aprilie 2009 - 24 ianuarie 2012, data efectuării expertizei topometrice ing.

P.A. și în continuare de câte 252 RON anual pe întreaga perioadă a existenței canalului. La fundamentarea acestei soluții au stat dispozițiile art. 480 și art. 998 - 999 din vechiul C. civ. și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. Potrivit probelor completatoare dispuse de către instanța de apel, respectiv concluziile raportului de expertiză efectuat în calea de atac suprafața pe care se află amplasată lucrarea aparținând pârâtei este de 167 m.p., iar nu de 90 m.p., așa cum a reținut tribunalul. Acest punct de vedere comun celor trei experți se coroborează cu chiar înscrisurile depuse de apelanta pârâtă și din care se reține că au fost demarate procedurile de expropriere pentru suprafața de 167 m.p.

Curtea nu a putut avea în vedere susținerile apelantului reclamant în sensul că, la stabilirea despăgubirilor pentru lipsa de folosință trebuie avută în vedere întreaga suprafață de 1511 m.p. Astfel, din chiar conținutul raportului de expertiză efectuat în fază de apel rezultă că, urmare a efectuării lucrării de către pârâtă acesta își păstrează categoria de teren construibil, pe părțile neafectate, atât în stânga dar și în dreapta putându-se edifica diferite construcții. Împrejurarea că, prin divizarea creată de pârâtă terenul înregistrează o scădere a valorii sau că nu se mai poate edifica o construcție compactă cu o amprentă mare la sol nu îl îndreptățește pe reclamant să obțină lipsa de folosință pentru întreaga suprafață, de vreme ce așa cum s-a menționat mai sus terenul poate fi în continuare folosit inclusiv ca teren construibil.

Sub aspectul întinderii dreptului de despăgubire pentru suprafața apreciată de Curte ca fiind cea afectată de lipsa de folosință instanța de apel reține că fiecare din cei trei experți a ajuns la o altă valoare. Dintre aceste puncte de vedere singurul documentat este cel al expertului C.G., astfel încât la stabilirea sumei cu titlu de lipsă de folosință Curtea a pornit de la concluziile acesteia, raportat la suma stabilită pe metru pătrat. În ceea ce privește perioada pentru care se datorează lipsa de folosință Curtea a reținut că, prin petitele formulate, reclamantul s-a raportat, pe de o parte la intervalul 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, deci anterior introducerii acțiunii, iar pe de altă parte, de la data de 30 ianuarie 2010 și până la finalizarea procedurilor de expropriere.

Ori, Curtea, având în vedere pe de o parte dezlegarea dată petitului privitor la capătul de cerere având ca obiect exproprierea prin prisma criticilor formulate de părți, iar pe de altă parte modul de formulare a pretenției și principiul disponibilității care guvernează procesul civil, s-a raportat numai la primul interval de timp. De altfel, chiar apelantul reclamant, în cuprinsul motivelor de apel, raportat la susținerile privitoare la expropriere și la fixarea despăgubirilor, a învederat că obligarea pârâtei la plata sumei de 300 euro pe lună reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului începând cu data de 30 ianuarie 2010, până la finalizarea procedurilor de expropriere sau până la eliberarea terenului și aducerea lui în forma inițială, nu mai poate fi luat în calcul.

Împrejurarea că prima instanță a acordat contravaloarea lipsei de folosință numai pentru o suprafață de 90 m.p., deci a admis numai parțial petitul în discuție nu înseamnă că a acordat altceva decât s-a cerut, așa cum susține în mod eronat apelantul reclamant. Pe de altă pare, faptul că pârâta este de acord cu exproprierea și a demarat procedura în acest sens nu o exonerează pe aceasta de plata lipsei de folosință pentru perioada aferentă intervalului anterior introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta utilizând suprafața afectată de lucrare fără nici un titlu juridic.

Pentru toate considerentele expuse, Curtea a apreciat ca fondate criticile subsumate motivului de apel analizat pentru apelantul reclamant pe cele privitoare la întinderea suprafeței pentru care se datorează lipsa de folosință și la suma datorată cu acest titlu pentru intervalul 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010, iar pentru apelanta pârâtă a celor privitoare la obligarea sa de către tribunal și în continuare prin fixarea unei sume anuale pe toată durata existenței canalului. Având în vedere aceeași argumentație juridică toate celelalte critici vizând aspectele analizate sunt nefondate.

În ceea ce privește modul de soluționare de către prima instanță a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la eliberarea terenului și aducerea lui în forma inițială, în cuprinsul cererii de apel apelantul reclamant a învederat că, față de susținerile pârâtei în sensul că urmează să înceapă demersurile exproprierii și față de faptul că lucrarea este de interes public, acest capăt de cerere rămâne fără obiect. Apelantul nu a înțeles să formuleze critici cu privire la nelegalitatea sau netemeinicia soluției tribunalului cu privire la respectivul petit. Sub aspectul criticilor apelatului reclamant vizând modul de soluționare de către prima instanță a solicitării de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, Curtea a constatat că, dezvoltarea acestuia vizează în principal tot aspecte legate de prejudiciul material și de eventuala destinație a despăgubirilor.

Nici celelalte aspecte invocate nu pot conduce la concluzia că prin atitudinea pârâtei reclamantul a suferit un prejudiciu moral și care se impune a fi reparat prin acordarea de daune în acest sens. Astfel, prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Astfel sunt: moartea, atingerile aduse integrității fizice, sănătății sau altor atribute ale personalității, cum ar fi, spre pilda, onoarea și reputația. Daunele morale sunt, deci, consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

Ori, nu se poate susține că prin efectuarea lucrării de către pârâtă pe terenul reclamantului a avut loc o atingere a unui interes nepatrimonial al acestuia și care să conducă la obligarea la daune morale. Așa fiind Curtea a apreciat ca nefondate toate criticile subsumate acestui motiv de apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, precum și reclamantul M.C. 1. Reclamantul M.C. a criticat decizia recurată, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., formulând următoarele critici: Cu privire la primul capăt de cerere, prin care reclamatul solicita să fie obligată pârâta să efectueze demersurile necesare în vederea exproprierii terenului, instanța de apel în mod eronat concluzionează că nicio dispoziție legală nu permite instanței de judecată ca la cererea unei persoane ce pretinde că terenul care îi aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească procedura de expropriere.

Ori prin respectivul capăt de cerere, reclamantul nu a solicitat ca instanța să se substituie autorității executive, ci să oblige autoritatea executivă să procedeze la singura soluție legală și anume exproprierea având în vedere că: a avut loc o ingerința a CFR-ului (societate cu acționar unic statul român) asupra dreptului de proprietate al reclamantului, cu privire la edificarea unei lucrări de către CFR pe terenul reclamantului; lucrarea edificată de CFR este, potrivit legii, calificată ca fiind, o lucrare de utilitate publică; imposibilitatea recunoscută de pârâtă de a readuce terenul la starea inițială și a-l restitui reclamantei; jurisprudența C.E.D.O. a statuat că ingerința autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor trebuie să fie legală, respectiv privarea de proprietate trebuie să aibă loc în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit susținerilor pârâtei, atât în fond cât și în apel, aceasta este de acord cu exproprierea și a demarat procedura în acest sens, iar instanța de apel, deși a reținut în considerente acest aspect, a concluzionat că singura divergență dintre părți este cu privire la suprafața de teren ce urmează să facă obiectul exproprierii, în această ipoteză fiind incidente dispozițiile art. 24 alin (4) din Legea nr. 33/1994. Susține că ingerința CFR (societate cu acționar unic statul român) asupra dreptului de proprietate al reclamantului, cu privire la edificarea unei lucrări de utilitate publică de către CFR pe terenul său, precum și imposibilitatea pârâtei de a readuce terenul la starea inițială și de a-l restitui reclamantului, impune o dreaptă despăgubire pentru exproprierea întregului teren.

Argumentele reclamantului în acest sens sunt acelea că lucrarea afectează întregul teren proprietatea sa, fiind amplasată din punct de vedere geometric la jumătatea terenului, iar acest fapt diminuează substanțial valoarea întregului teren de 1511 m.p., care nu mai poate fi folosit pentru a edifica o construcție care să fructifice întreaga suprafață a terenului. Expertiza tehnică judiciară administrată în apel s-a pronunțat în sensul că valoarea urbanistică scade cu cel puțin 30%-40% urmare divizării terenului în două terenuri mai mici. Valoarea întregului teren a fost stabilită în expertiză la suma de 60.440 euro la nivelul anului 2009 luna aprilie, dată la care reclamantul intenționa să vândă terenul.

Intenția reclamantului de a vinde terenul la acea dată a fost probată conform contractelor cu cele trei societăți imobiliare, precum și a declarației potențialului cumpărător, depuse la dosarul cauzei. Toți cei trei experți au căzut de acord în raportul final că eventuala suprafață de teren neexpropriată nu poate să dobândească un spor de valoare, ci dimpotrivă valoarea terenului scade în mod substanțial. În mod evident, prin colectarea apelor pluviale de pe terasamentul căii ferate și din vecinătățile terenului (inclusiv strada) se creează un beneficiu atât CFR-ului, cât și celorlalți proprietari, dar acest beneficiu este în favoarea terților, prețul acestui beneficiu fiind „plătit" de către reclamant, prin fragmentarea terenului și prin transformarea acestuia într-un teren mlăștinos, datorită ridicării pânzei freatice ca urmare a infiltrării apei în teren în lipsa unuia dintre pereții canalului (bazinului).

Argumentele CFR în sensul că terenul nu beneficiază de utilități și că proprietarul nu ar fi putut edifica o construcție pe teren sunt contrazise de concluziile raportului de expertiză, în care se arată, că la limita proprietății terenului există toate utilitățile, respectiv curent electric, gaze și apă, iar în raportul de expertiză se explică într-un mod elaborat ce fel de construcție cu ce fel de regim urbanistic ar fi putut fi edificate pe teren, dacă nu ar fi fost efectuat canalul și ce fel de construcții pot fi edificate în prezent pe cele două terenuri rezultate în urma efectuării lucrării de utilitate publică.

Cu privire la capătul 2 de cerere, respectiv plata echivalentului lipsei de folosință pentru perioada 30 aprilie 2009 (data încălcării dreptului de proprietate) - 30 ianuarie 2010 (data introducerii acțiunii), respectiv 9 luni x 910,88 RON/luna = 8.197992 RON, pentru întregul teren, instanța de apel ia act de concluziile expertizei potrivit cărora prin divizarea creată de pârâtă, valoarea întregului teren înregistrează o scădere substanțială și că proprietarul a fost pus în imposibilitatea de a vinde terenul, dar consideră în mod eronat că scăderea valorii terenului și imposibilitatea valorificării terenului nu îl îndreptățește pe reclamant la stabilirea lipsei de folosință pentru întreaga suprafață a terenului.

Conform doctrinei și jurisprudenței, ocuparea terenului și demararea lucrărilor de utilitate publică, anterior declanșării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, situație prejudiciabilă pentru proprietar și, în mod corelativ, imputabilă posesorului, în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii. În raportul de expertiză, contravaloarea lipsei de folosință a terenului a fost stabilită de către expertul A.N.E.V.A.R. la suma de 910,88 RON/lună, iar de către ceilalți doi experți la suma de 211,54 RON/lună. Cu privire la capătul 3 de cerere și anume plata echivalentului lipsei de folosință a terenului pentru perioada 30 ianuarie 2010 și până la finalizarea procedurilor de expropriere, instanța de apel nu soluționează acest capăt de cerere, astfel modul ambiguu în care se analizează acest petit fără o motivare în drept și în fapt echivalează cu lipsa motivării.

Cu alte cuvinte, instanța ia act de situația de fapt, potrivit căreia reclamantul a fost lipsit de folosința terenului de la data introducerii acțiunii și până la pronunțarea hotărârii și a investit instanța cu o cerere în acest sens, dar refuză să se pronunțe asupra cererii. Cu privire la capătul 4 de cerere, respectiv despăgubirea reclamantului pentru prejudiciul moral, instanța de apel consideră în mod eronat că reclamantul nu a suferit un prejudiciu moral, neținând seama de jurisprudența C.E.D.O., care statuează că există prejudiciu moral atunci când este generat de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, cu atât mai mult cu cât această situație se perpetuează pe o perioadă de timp de ordinul anilor, iar persoana prejudiciată are vârsta de aproape 90 ani și are o stare a sănătății precară.

Potrivit doctrinei, daunele morale sunt consecințe de natura nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual. Jurisprudența C.E.D.O.

a statuat că, exista prejudiciul moral atunci când este generat de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor (cauza Burghelea vs. România), Incertitudinea juridică a fost accentuată de atitudinea oscilantă a pârâtei care, deși cunoștea situația juridică a terenului, fapt demonstrat în urma probatoriului administrat și anume a cunoscut că a săvârșit o faptă ilicită, încălcând dreptul de proprietate al reclamantului, a acționat cu rea credință și recunoscând abia la ultimul termen de judecată după doi ani de proces și a unui an de notificări și încercări de soluționare pe cale amiabilă a litigiului de către reclamant Potrivit situației de fapt, demonstrate și necontestate, pârâta a intrat abuziv pe terenul reclamantului, încălcându-i dreptul de proprietate, anterior lunii aprilie 2009, susținerile pârâtei că a fost în eroare cu privire la faptul ca proprietatea aparținea reclamantului nu pot fi primite, întrucât s-a demonstrat că pârâta deținea un act din care rezulta cu prisosință că proprietatea aparținea reclamantului.

Pârâta a acționat cu rea credință, având în vedere numeroasele notificări transmise de către reclamant anterior promovării litigiului, în sensul că, deși inițial a recunoscut că a intrat pe proprietatea reclamantului și a susținut că urmează sa facă demersuri în vederea exproprierii (adresa din 12 august 2009), ulterior a refuzat orice fel de conciliere și a susținut cu rea credință ca terenul este proprietatea statului român. Reclamantul a fost împiedicat să-și exercite dreptul de dispoziție asupra terenului și să culeagă fructele civile care i-ar fi permis o îmbunătățire a situației materiale și implicit a calității vieții, ținând cont că este o persoană în vârstă și bolnavă care are nevoie cu prioritate de îngrijire medicală.

În concluzie, reclamantul a suferit un prejudiciu moral, generat în special de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea dreptului de proprietate, datorită ocupării ireversibile a terenului de către autorități, cu nerespectarea principiului legalității. (cauza Burghelea împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 27 ianuarie 2009) 2. Pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. - SA a criticat decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici: În mod greșit instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 906,57 RON către reclamant, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul în suprafața de 167 m.p.

proprietatea reclamantului, situat în Breaza, , jud. Prahova pe care se afla un canal aparținând pârâtei, pentru perioada 30 aprilie 2009 - 30 ianuarie 2010. Consideră că în mod greșit s-a dispus obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru suprafața de teren mai sus menționată, întrucât lucrarea este de utilitate publică de interes național și aparține statului român și nu pârâtei, așa cum greșit a reținut instanța. Canalul colector face parte din proiectul tehnic de utilitate publică de „Reabilitare a liniei ferate București-Brașov tronsonul Câmpina-Predeal" și constituie element al infrastructurii feroviare publice. Doar în ipoteza în care lucrarea ce face obiectul litigiului ar fi aparținut infrastructurii feroviare private a pârâtei, instanța putea să oblige societatea noastră la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în discuție.

Deși reclamantul a solicitat, în principal, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâtei de a efectua demersurile necesare în vederea exproprierii terenului, iar în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului lipsei de folosință pentru cazul în care pârâta nu va fi de acord să efectueze demersurile în vederea exproprierii, instanța de apel în mod greșit a admis capătul de cerere subsidiar. Doar în ipoteza în care pârâta nu ar fi fost de acord cu exproprierea, instanța urma să se pronunțe în sensul obligării la plata contravalorii lipsei de folosință pentru suprafața de teren ocupată de canalul colector de dirijare a apelor. Din suprafața de teren de 167 m.p, necesară lucrării de interes național, nu a fost ocupată decât o suprafață de 90 m.p.

Instanța de apel a reținut greșit, modul de calcul al contravalorii lipsei de folosință fără să constate că nu se ține cont de categoria de folosință a terenului, acesta aflându-se în categoria de folosință neproductiv. Solicită instanței să constate că experta C.G. al cărei punct de vedere a fost reținut de către instanța de apel, nu precizează de unde au fost luate sumele respective și nu anexează raportului de expertiză o listă cu prețurile de închiriere a terenurilor fâneață din intravilan calitatea a II-a. Având în vedere această situație, solicită instanței să rețină că modalitatea de calcul a contravalorii lipsei de folosință nu este susținută de nici un înscris în acest sens, sumele indicate în lucrare fiind alese de expertă în mod aleatoriu.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 906,57 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru suprafața de teren de 167 m.p., iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: În primul rând, trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ.

permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 138/2000. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs. Tot cu titlu preliminar, trebuie menționat că, deși ambele părți au indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că acestea se referă la aplicarea greșită a legii, astfel că se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate în cauză.

1. În ce privește recursul declarat de reclamant Structurând criticile formulate cu privire la primele trei capete de cerere, se constată următoarele: În drept, principiul respectării proprietății private este prevăzut atât de prima frază a primului aliniat al dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituția României („Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate.”) cât și de prima frază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”) Potrivit prevederilor alin. (3) al art. 44 din Constituție „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.”, iar potrivit celei de a doua fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1 „Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.” Legea nr. 33/1994 a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanțelor.

Art. 4 din Legea nr. 33/1994 statuează că, dacă sunt respectate condițiile de fond și de formă, părțile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate și a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca și pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent. Art. 480 și 481 C. civ., invocate de reclamant, prevăd că proprietatea este dreptul unui individ de a dispune și de a se bucura de un bun, în mod exclusiv și absolut, în limitele stabilite de lege, și că orice lipsire de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică și să fie însoțită de o despăgubire justă prealabilă.

Reclamantul din prezenta cauză a susținut că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea bunului său, justificat de faptul că autoritățile i-au deposedat nelegal terenul proprietatea sa, fără să fi existat un acord asupra condițiilor transferului de proprietate, în privința despăgubirii ce i se cuvine, ceea ce ar echivala cu o expropriere în fapt. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului consacrată într-o serie de cauze în materie (ex.: cauza Burghelea contra României), exproprierea forțată desemnează acea situație în care o persoană care este, din punct de vedere juridic, proprietarul unui bun, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietății să facă obiectul unui act juridic.

Astfel, Curtea Europeană a considerat că exproprierea poate fi și una de fapt atunci când, deși persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esențiale ale dreptului de proprietate pe care, deși îl are, nu îl poate exercita. Cu toate acestea, chiar și în practica instanței de contencios european chestiunea „exproprierii de fapt” este greu compatibilă cu dispozițiile convenționale care protejează dreptul de proprietate, deoarece în măsura în care o privare de proprietate de fapt trebuie să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop de utilitate publică și să fie însoțită de o despăgubire anterioară actului de privare, aceasta nu mai poate constitui o expropriere de fapt, transformându-se într-o expropriere de drept.

Exproprierea, de drept sau de fapt, presupune pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate, respectiv, posesia (stăpânirea efectivă a bunului), folosința (acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuințeze bunul în interesul său și să-i perceapă fructele), dispoziția (posibilitatea proprietarului de a dispune liber de bunul său, de a-l înstrăina sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane, precum și de a dispune de substanța bunului, respectiv, de a-l transforma, consuma, distruge, cu respectarea reglementărilor legale în vigoare). În speță, reclamantul nu este doar titularul dreptului de proprietate asupra terenului în discuție, ci are în posesie terenul respectiv, despre care arată doar că nu îl poate folosi pentru edificarea unor construcții în scopul derulării unor activități economice și nici nu îl poate înstrăina, întrucât este fragmentat.

Totodată, reclamantul are și folosința terenului în litigiu, acesta putând să-l întrebuințeze în interesul său și să-i perceapă fructele. Or, pentru a se constata existența unei exproprieri de fapt, așa cum susține recurentul-reclamant, acesta trebuia să demonstreze că a fost deposedat de bunul său, chiar în absența unui act formal de preluare din partea statului. Acest aspect, coroborat cu cele menționate anterior, fac imposibilă constatarea de către instanța de judecată a existenței unei exproprieri. În lipsa exproprierii, de drept și de fapt, nu se poate constata nici încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este susținută de către recurentul-reclamant, neexistând premisa care să conducă la o asemenea constatare.

În ce privește suprafața de teren de 90 m.p., este evidentă ingerința produsă reclamantului în exercitarea prerogativelor dreptului lui de proprietate, prin afectarea bunului unei utilități publice (canal), ceea ce impune acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință. Dreptul la indemnizare își găsește corespondent atât în normele legale interne evocate, dar și în dispozițiile convenționale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Norma evocată presupune ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală și nu se acceptă autorizarea privării de proprietate sau reglementarea folosinței bunurilor decât în „condițiile prevăzute de lege”.

În același timp, principiul legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile și previzibile, Curtea statuând constant, în jurisprudența sa, că: „necesitatea de a se analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară” (Iatridis contra Greciei, par. 59). Or, în speță, se constată că reclamantul a pierdut dispoziția asupra terenului proprietatea sa, în suprafață de 90 m.p., conform expertizei efectuate în cauză, teren care a fost transformat ireversibil de lucrările efectuate de intimat, fiind ocupat de un canal.

În acest context și în absența unui act formal de expropriere, situația reclamantului nu poate fi considerată ca „previzibilă” și corespunzătoare cerinței „principiului securității juridice”. Situația în cauză a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituția din anul 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune, în prealabil, la îndemâna reclamantului o indemnizație proporțională (a se vedea mutatis mutandis, Burghelea împotriva României, parag. 39). Din perspectiva acestor considerente, se constată că ingerința litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalității, reclamantului fiindu-i încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, consacrat atât de normele legale interne invocate, cât și de cele convenționale, încălcare ce impune acordarea unei reparații.

A impune unei persoane private să suporte costul unei utilități publice de interes local sau general contravine tuturor prevederilor legale în materia protecției oferite dreptului de proprietate. Nu-i poate fi impusă părții deposedate obligația de a urma diverse proceduri (neindicate și de natură a temporiza realizarea dreptului), în scopul acoperirii prejudiciului determinat de acțiunea statului, prin autoritățile sale, ci acestora din urmă trebuie să le fie impusă obligația ca preluarea unui bun sau reglementarea folosinței bunului, proprietatea unei persoane private, să urmeze, anterior adoptării acestei măsuri, procedurile prescrise de lege, pentru a asigura legalitatea măsurii, care, numai într-o asemenea ipoteză, își găsește justificarea în normele interne și convenționale în materie, ce fac parte din ordinea de drept internă.

Astfel, ocuparea terenului reclamantului, în absența declanșării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, manifestată prin împiedicarea de a exercita atributele esențiale ale acestui drept, precum posesia și folosința. Această situație a fost, așadar, una prejudiciabilă pentru reclamant și, în mod, corelativ, imputabilă recurentei-pârâte, astfel încât acordarea contravalorii lipsei de folosință este pe deplin justificată. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de ocuparea fără drept a terenului în discuție, de către recurenta-pârâtă și lipsa de preocupare pentru clarificarea situației juridice a acestuia.

În acest context, în mod legal, au apreciat instanțele de fond că reclamantului i se cuvin despăgubiri pentru lipsa de folosință, în ce privește suprafața de teren de 90 m.p. Susținerea recurentului în sensul că i s-ar cuveni despăgubiri pentru lipsa de folosință a întregului teren în suprafață de 1511 m.p., nu poate fi analizată în această fază procesuală, întrucât vizează situația de fapt, stabilită de instanțele de fond, urmare probatoriilor administrate. Or, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Nici capătul de cerere privind acordarea daunelor morale nu poate fi primit. Astfel, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității. Cum în cauza dedusă judecății, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, susținerile relative la acest capăt de cerere nu pot fi primite.

2. În ce privește recursul declarat de pârâtă, se constată următoarele: Prin motivele de recurs, pârâtul a formulat critici cu privire la obligarea sa la plata lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamantului, având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că lucrarea aflată pe terenul proprietatea reclamantului este de utilitate publică de interes național, aparținând statului român, iar nu pârâtei, iar pe de altă parte, că a declarat că este de acord cu exproprierea terenului. Se constată că toate susținerile recurentei - pârâte pe acest aspect pornesc de la premisa că instanța nu putea dispune obligarea sa la plata lipsei de folosință, atât timp cât nu a fost derulată o procedură de expropriere pentru cauză de utilitate publică, iar instanța nu a admis capătul de cerere princi