ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2773/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2773/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Prahova, sub nr. 730/105 din 07

februarie 2011, contestatorul M.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

prin SC C.N.A.D.N.R. SA, a formulat contestație împotriva Hotărârilor de

stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010, cât și împotriva proceselor verbale

de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22 aprilie 2010 și a solicitat

acordarea cu titlu de despăgubire a sumei de 45.360 lei (echivalentul a 10.800

euro - 50 euro/mp) pentru terenul în suprafață de 216 mp expropriat,

proprietatea sa, situat în Com. Bărcănești, sat. Bărcănești tarlaua 37, jud.

Prahova; să fie despăgubit, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și pentru

suprafața de teren rămasă neexpropriată întrucât nu mai are acces la acest

teren; excluderea din hotărârile de expropriere a numitei C.E., cu modificarea

numelui expropriatului din C.E. în M.N.

În motivarea cererii, contestatorul a

arătat că prin hotărârile contestate s-a dispus exproprierea terenului

proprietatea sa, în suprafață de 216 mp, situat în Com. Bărcănești, sat.

Bărcănești tarlaua 37, jud. Prahova și s-au stabilit despăgubiri, în cuantum de

3.301 lei, echivalentul a 825 euro, rămânând o suprafață de cea. 300 mp

neexpropriată, la care nu mai are drum de acces și nu o mai poate folosi.

A arătat reclamantul că despăgubirea stabilită

este derizorie, la emiterea sa nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 26 din

Legea nr. 33/1994, situația reală de fapt, dar și dispozițiile art. 7 din Legea

nr. 255/2010, întrucât nu s-a verificat cine era proprietarul terenului

expropriat emițându-se eronat hotărârea de expropriere pe numele iui C.E.

După administrarea probatortilor,

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 104 din 13 ianuarie 2014, a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată

de pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, prin întâmpinare, ca

neîntemeiată și a luat act ca pârâtul nu mai susține excepția tardivității

formulării contestației.

Prin aceeași sentință, instanța a

admis în parte acțiunea precizată și completată formulată în temeiul Legii nr.

33/1994, de reclamantul M.N., a dispus excluderea pârâtei C.E. din Hotărârile

de stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010, cât și din procesele verbale

de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22 aprilie 2010 și a constatat că

expropriatul este reclamantul M.N., proprietarul terenurilor expropriate,

Totodată, a obligat pârâtul Statul

Român la plata către reclamantul M.N. a sumei de 26.848,39 lei cu titlu de

despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafață totală de 216 mp, situat în

Com. Bărcănești, sat. Bărcânești tarlaua 37, compus din teren în suprafață de

175 mp, situat în Com. Bărcănești, tarlaua 37 și teren în suprafață de 41 mp

situat în Com. Bărcânești, tarlaua 37, stabilite prin raportul de expertiză

întocmit de comisia compusă din experții Ne.M., C.M. și M.l. - opinia

expertului C.M., însușii și de expert N.M.

A respins în rest acțiunea completată

ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.700

lei cheltuieli de judecată reprezentând onorarii expert conform dovezilor de la

dosar.

Pentru a pronunța această sentință,

Tribunalul Prahova a reținut următoarele:

Cu privire la excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtul Statul Român

prin SC C.N.A.D.N.R. SA, prin întâmpinare instanța a reținut că aceasta este

neîntemeiată.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție, de

drumuri de interes național, județean și local, expropriatul nemulțumit de

cuantumul despăgubirii prevăzute îa art. 8, precum și orice persoană care se

consideră îndreptățită ia despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate

adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a H.G. prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15

zile de la data Ia care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a

respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în

conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit

dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. în

acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de

zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și

irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.

Astfel, instanța a apreciat că

reclamantul M.N. care, pe de o parte, figurează în cuprinsul hotărârilor de

stabilire a despăgubirilor contestate ca persoană care a solicitat despăgubiri

pentru exproprierea dispusă și, pe de altă parte, este proprietarul

suprafețelor de teren expropriate pentru cauza de utilitate publică, are

calitate procesuală activă în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată.

Totodată instanța a luat act că

pârâtul nu mai susține excepția tardivității formulării contestației.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

apreciat că acțiunea formulată de reclamantul M.N. este întemeiată în parte,

pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cât privește solicitarea formulată

prin concluziile orale de către apărătorul reclamantului privind constatarea

nulității absolute parțiale a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor,

instanța a reținut că, în realitate, prin cererea de chemare în judecată

reclamantul nu a făcut o asemenea cerere, ci a cerut excluderea din hotărârile

de expropriere a numitei C.E., cu modificarea numelui expropriatului din C.E.

în M.N. (adevăratul proprietar al terenului expropriat), cerere pe care

instanța, fiind legal investită, a admis-o în sensul că a dispus excluderea

pârâtei C.E. din Hotărârile de stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010,

cât și din procesele verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22

aprilie 2010 și a constatat că expropriatul este reclamantul M.N., adevăratul

proprietar al terenurilor expropriate.

Astfel, instanța a reținut că prin

sentința civilă nr. 8704 din 18 octombrie 2007, rămasa definitivă și

irevocabilă, s-a constatat "valabilitatea chitanței de vânzare-cumpărare

încheiată între M.G.N. și P.D.M., cu privire la terenul în suprafață de 2047

mp, identificat potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, hotărârea

ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Potrivit raportului de

expertiză tehnică efectuat în cauza respectivă, terenul are ca vecinătăți la

Nord: proprietatea P.I., la Est - drum de exploatare; la Sud-proprietatea T.M.;

la Vest P.P.M.

Din conținutul Deciziei civile nr. 155

din 26 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3191/281/2010,

rezultă că reclamantul figurează în registrul agricol pe anul 2000 vol. 5

poziția 24 cu terenul în suprafața de 2.047 mp, categoria arabil extravilan,

înscriere realizată în baza sentinței civile nr. 8704 din 18 octombrie 2007, că

aceeași suprafața de teren apărea și în titlul de proprietate emis pe numele

lui P.C. și C. (fosta M.) E. în calitate de moștenitori ai defunctului P.I.I.

În aceeași decizie, în legătură cu

modalitatea în care acest titlu de proprietate a fost eliberat, s-a reținut că,

inițial, ia data de 29 iunie 1994 s-a eliberat titlul de proprietate sus

indicat pentru P.C. și P.M., fiind reconstituit dreptul de proprietate

pentru o suprafața totala de 8.467 mp din care 767 mp teren intravilan și

7.700 mp teren extravilan, astfel: 2.300 mp și 5.400 mp, iar ulterior,

constatându-se ca P.M. nu avea calitatea de moștenitor legal al defunctului

P.I., ci pârâta C. (fosta M.) E., Comisia Locala a Comunei Bărcănești de fond

funciar a propus, iar intimata Comisia Județeană Prahova de fond funciar a

aprobat, prin Hotărârea nr. 1591 din 20 februarie 1997, modificarea

reconstituirii inițiale prin indicarea moștenitorilor persoanei îndreptățite

cât si excluderea celei care nu avea o astfel de calitate.

În baza acestei Hotărâri a Comisiei

Județene s~a eliberat un nou titlu de proprietate eu același număr cu

includerea moștenitorilor reali ai defunctului P.I., suprafața reconstituita

fiind exact aceeași, respectiv 8.467 mp, din care 7.700 mp teren extravilan

care însă a fost amplasat in trei parcele, iar nu în două, cum era menționat in

titlul inițial, deși titlul inițial nu a fost anulat de o instanța

judecătorească sau revocat de instituția emitenta, decât sub aspectul

beneficiarilor măsurii reparatorii a reconstituirii, pentru elemente cum ar fi

suprafața, categoria de folosința sau amplasamentul terenurilor atribuite,

neparcurgându-se vreo procedura cu un asemenea efect.

Raportat la aceste considerente, prin

decizia sus indicată, s-a constatat nulitatea absolută parțială a Titlului de

proprietate din 29 iunie 1994 și s-a dispus excluderea terenului de 2.000 mp

din acest titlul de proprietate întrucât este proprietatea reclamantului M.N.,

reținându-se totodată că suprafața terenului atribuit prin acest titlu este de

5.400 mp conform titlului de proprietate eliberat intimaților persoane fizice,

iar nu de 3.400 mp.

În plus, instanța a reținut că terenul

reclamantul a fost identificai prin raportul de expertiză topo, întocmit în

cauză de expert D.L.M., care a arătat că terenul exclus din titlul de

proprietate din 29 iunie 1994 se suprapune cu terenul în suprafață de 2.047 mp,

menționat în sentința civilă nr. 8704 din 18 octombrie 2007,

Pe cale de consecință, potrivit

hotărârilor sus indicate s-a apreciat că s-a făcut pe deplin dovada dreptului

de proprietate al reclamantului asupra ambelor suprafețe de teren expropriate,

respectiv a terenului în suprafață de 175 mp situat în Com. Bărcănești, tarlaua

37 și a terenului în suprafață de 41 mp situat în Com. Bărcănești, tarlaua 37,

astfel încât tribunalul a reținut că eronat s-a menționat în Hotărârile de

stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010, cât și în procesele verbale de

stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22 aprilie 2010 că persoana

expropriată este C.E., când în realitate persoana expropriată este M.N.

Ca atare, instanța a dispus excluderea

pârâtei C.E. din Hotărârile de stabilire a despăgubirilor din 27 aprilie 2010,

cât și din procesele verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 22

aprilie 2010 și a constatat că expropriatul este reclamantul M.N., proprietarul

terenurilor expropriate.

Cât privește cuantumul real al

despăgubirii cuvenite expropriatului pentru cele două suprafețe de teren

expropriate, care au suprafața totală de 216 mp, tribunalul a reținut că

dispozițiile ari 9 al. 1 din Legea nr. 198/2004 statuează că persoana ce se

consideră îndreptățită la despăgubire și care este nemulțumită de cuantumul

acestei despăgubiri, consemnată în condițiile art 5 alin. (4) - (8) și ale art.

6 alin. (2) se poate adresa instanței competente, fără a se putea contesta

transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus

exproprierii, iar acțiunea se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27

din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor.

Art. 25 din acest din urmă act

normativ dispune că pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o

comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de

expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse

exproprierii.

Art 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994

prevede că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din

prejudiciul cauzat proprietarului, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții

și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile de

același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii

raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului, la data

întocmirii raportului de expertiză, după caz altor persoane îndreptățite, luând

în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Așadar, concluziile comisiei de

experți trebuie să aibă la bază prețurile de tranzacționare ale terenurilor de

același fel și din aceiași unitate administrativ teritorială la momentul

efectuării lucrării, iar nu prețurile de ofertare.

Conform concluziilor expertului C.M.,

numit la solicitarea reclamantului care au fost însușite, prin semnare și de

expertul N.M. desemnat de instanță, valoarea de piață a terenurilor

expropriate, stabilită cu respectarea Legii nr. 33/1994, art, 26, astfel cum

rezultă din considerentele expertizei (punct de vedere) este de 26.848,39 lei

și se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului, valoarea astfel stabilită fiind valoarea reală a despăgubirilor

cuvenite, fiind valoarea cea mai apropriată de adevăr, în raport de criteriile

prevăzute de lege, de valoarea reală a terenurilor la data expertizei șî de

metodele de evaluare a acestora, evaluarea fiind făcută comparativ și cu

cuantumul despăgubirilor aplicate prin hotărâri de despăgubire pentru aceeași

zonă fiind totodată avut în vedere și prejudiciul creat proprietarului;

concluziile acestui expert fiind preferabile celorlalte formulate de experții

N. și M.l.

Astfel, tribunalul a apreciat că nu

poate lua în considerare punctul de vedere al expertului desemnat în comisie de

către expropriatori care, deși face trimitere la existenta unor contracte de

vânzare - cumpărare de terenuri extravilane de pe raza Com. Bărcănești la

nivelul anilor 2009-2012, indică niște prețuri de tranzacționare extrem de

mici, care nu pot fi avute in vedere de instanță.

Blocarea pieței imobiliare datorată

crizei financiare nu se poate transforma într-o sancțiune pentru reclamant,

neexistând nicio rațiune ca acesta să fie prejudiciat prin stabilirea unor

despăgubiri care să nu reflecte valoarea reală a imobilului de care a fost

expropriat pentru cau^a de utilitate publică si paguba pe care acesta a

suferit-o.

De aceea, în lumina dispozițiilor art.

27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, instanța a apreciat că opinia expertului

C.M., însușită prin semnare și de expert N.M. corespunde dispozițiilor legale

aplicabile, astfel încât în baza art. 9 din Legea nr. 198/2004, tribunalul a

admis în parte acțiunea precizată și completată și a obligat pe pârâtul Statui

Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA la plata către reclamantul M.N. a sumei de

26848,39 lei cu titlu de despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafață

totală de 216 mp, situat în Com. Bărcănești, sat. Bărcănești tarlaua 37,

parcela 604/86, compus din teren în suprafață de 175 mp situat în Com.

Bărcănești, tarlaua 37 și teren în suprafață de 41 mp situat în Com.

Bărcănești, tarlaua 37, stabilite prin raportul de expertiză întocmit de

comisia compusă din experții N.M., C.M. și M.l. - opinia expertului C.M.,

însușit și de expert N.M.

De asemenea, tribunalul a respins în

rest acțiunea completată, ca fiind neîntemeiată, apreciind că pentru suprafața

de teren neexpropriată nu poate dispune acordarea de despăgubiri, pe de o parte

dat fiind faptul că nu s-a făcut dovada suprafeței reale rămase neexpropriate

(comisia de experți indică suprafața de 71,95 mp iar expertul topo suprafața de

139 mp) și, totodată nu s-a ilcut dovada lipsei căii de acces și nici a lipsei

de folosință a acestei suprafețe.

Împotriva acestei sentințe a formulat

apel pârâtul Statul Român - prin SC C.N.A.D.N.R. SA, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel

Ploiești,

La termenul de judecată din data de 10

aprilie 2014, în complet de recurs, instanța a constatat că, în mod corect,

calea de atac a fost înregistrată ca și recurs, în condițiile în care

contestația a fost înregistrată la 07 februarie 2011, legea aplicabilă de drept

material, respectiv Legea nr. 33/1994 nu instituie vreo cale de atac specială

și trimite la dreptul comun, dreptul comun aplicabil în speță față de data

înregistrării contestației fund C. proc. civ., iar art. 282

1

din

acest cod instituie calea de atac a recursului în situația în care valoarea

obiectului cauzei este mai mic de 100.000 lei, cum este în speță.

Prin Decizia civilă nr. 969 din 10

aprilie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respins

recursul pârâtului, acesta fiind obligat la 750 lei cheltuieli de judecată

către intimatul-reclamant M.N.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut următoarele;

Unica critică formulată de

recurentul-pârât este faptul că pentru stabilirea despăgubirilor prima instanță

a omologat un raport de expertiză ce evalua despăgubirea datorată pentru

terenul expropriat nu în raport de prețul cu care se vând în mod obișnuit

terenurile de aceiași fel, situate în aceeași zonă cu cel expropriat, conform

dispozițiilor legale aplicabile, ci în raport de prețul de ofertare de pe piața

imobiliară,

Examinând concluziile raportului de

expertiză, instanța de apel a reținut că susținerea recurentului-pârât e

neîntemeiată, dat fiind eă prima instanță a considerat evaluarea făcută de

către expertul tehnic M.C., confirmată de ing. M.N., a avut în vedere nu prețul

de ofertare pentru terenuri de același fel, situate aceeași unitate administrativ-teritorială,

astfel cum se susține, nici valoarea cu care se vând în mod obișnuit astfel de

imobile, dat fiind faptul că în prezent piața imobiliară e blocată și că

raportarea la acest criteriu l-ar prejudicia pe intimat, care nu ar obține o

despăgubire care să reflecte valoarea reală a terenului de care a fost

expropriat pentru cauza de utilitate publică si paguba pe care acesta a

suferit-o, valoare care este exprimată în varianta omologată de tribunal.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA.

În susținerea motivelor de recurs,

pârâtul susține că instanța care a pronunțat decizia atacată nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale, iar hotărârea s-a dat cu încălcarea

competenței altei instanțe de recurs, motive de recurs prevăzute de art. 304

pct. 1 și 3 C. proc. civ., calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

trebuind a fi judecată ca apel, iar nu ca recurs, deoarece, în conformitate cu

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004, hotărârea de stabilire a

despăgubirilor se dă în baza unei hotărâri definitive și irevocabile, astfel că

nu sunt incidente dispozițiile art. 282 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 17

octombrie 2014 a fost dezbătută excepția procesuală invocată de către

intimatul-reclamant M.N., respectiv excepția inadmisibiiității recursului, ce a

fost reținută spre soluționare odată cu recursul declarat.

Examinând excepția procesuală invocată

de către intimatul - reclamant M.N., Înalta Curte reține următoarele:

În aplicarea art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., urmează ca excepția inadmisibiiității recursului să fie analizată

cu prioritate întrucât, doar în măsura în care se recunoaște posibilitatea

declarării acestei căi de atac, este relevantă cercetarea motivelor de recurs.

Excepția inadmisibilității căii de

atac a fost invocată verbal, la acest termen de judecată, însă poată fi

primită, chiar dacă nu a fost invocată prin întâmpinare, dat fiind caracterul

absolut al excepției, în aplicarea ari. 316 cu referire la art. 298 și 136 C.

proc. civ.

În conformitate cu art. 299 alin. (1)

C. proc. civ., „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel (...) sunt

supuse recursului",

Recursul pârâtului privește numai

modalitatea prin care Curtea de Apel Ploiești, în complet legal constituit din

trei judecători, a calificai calea de atac exercitată de către Starul Român

prin SC C.N.A.D.N.R. SA, ca fiind recursul și nu apelul, astfel cum a fost

indicată de către parte.

Ca urmare a acestei calificări a căii

de atac, instanța, constituită în complet de trei judecători, a pronunțat

Decizia nr. 969 din 10 aprilie 2014.

Este adevărat că hotărârea pronunțată

în recurs este irevocabilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.,

neputând fi atacată, ia rându-i, cu recurs, o asemenea hotărâre nefăcând parte

dintre cele susceptibile de această cale de atac, prevăzute de art. 299 C.

proc. civ.

Cu toate acestea, nu se poate ignora

faptul că, exercitând recursul, pârâtul din cauză a înțeles să critice greșita

calificare a căii de atac făcută de instanța care a pronunțat hotărârea

recurată, calificare ce se regăsește în practicaua deciziei.

Or, a considera, în aceste condiții,

că recursul împotriva hotărârii finale, prin care instanța s-a dezînvestît de

soluționarea cauzei, este inadmisibil, ar însemna a goii de substanță dreptul

la recurs împotriva încheierii de ședință, partea fiind lipsită de un cadru

procesual de valorificare a eventualei calificări greșite a căii de atac de

către instanța de apel Această constatare este de natură a aduce atingere

însuși dreptului de acces la o instanță de judecată, prevăzut de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, respectiv

afectivității acestuia, întrucât dreptul la recurs ai fi exercitat formal, în

absența oricărei finalități a cercetării judecătorești efectuate în urma

exercitării căii de atac, consecință ce nu poate fi acceptată.

Partea nu poate fi lipsită de dreptul

de supune controlului judiciar ierarhic calificarea căii de atac, atât îimp cât

calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești este prevăzută de lege, iar

atribuirea unei alte calificări decât cea decurgând din aplicarea corectă a dispozițiilor

legale conduce la privarea părții de un grad de jurisdicție și la producerea

unei vătămări procesuale care ar rămâne nesancționată dacă părții interesate nu

i s-ar recunoaște accesul la instanța ierarhic superioară pentru înlăturarea

acestei vătămări.

Este de precizat că admisibilitatea

recursului împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, după recalificarea

căii de atac în acest sens, a făcut obiectul unui recurs în interesul legii

declarat de procurorul generai al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 14 din 16 martie

2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a respins sesizarea

procurorului general de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 299

raportate la prevederile art. 377 C. proc. civ., referitor îa admisibilitatea

recursului împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în recurs, dacă

aceasta este rezultatul unei greșite calificări a căii de atac exercitate de

parte.

În motivarea acestei decizii, s-a

arătat că, din cuprinsul hotărârilor judecătorești atașate sesizării, nu a

rezultat existența unei practici neunitare pe aspectul ce face obiectul

recursului în interesul legii, hotărârile atașate fiind de admitere a

recursului împotriva unei decizii a tribunalului prin care calea de atac

exercitată de parte fusese greșit calificată ca fiind recurs.

Aceasta fiind situația constatată în

anul 2009, nu există niciun indiciu în sensul că, în prezent, s-ar fi conturat

o altă linie jurisprudențială decât cea în care se consideră ca fiind admisibil

recursul în ipoteza dată, astfel încât nu există nicio rațiune pentru ca

această instanță să se îndepărteze de practica judiciară constantă și să adopte

o soluție de respingere de plano a recursului ca inadmisibil, cu atât mai mult

cu cât această soluție este justificată de argumentele expuse prin prezenta

decizie.

În consecință, Înalta Curte apreciază

că recursul împotriva hotărârii pronunțate în recurs este admisibil, numai în

măsura în care se invocă greșita recalificare a căii de atac realizate de către

instanța a cărei hotărâre se atacă.

Examinând hotărârea recurată în raport

de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul

este nefondat.

Cererea de chemare în judecată care a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 07 februarie 2011 a

avut ca obiect contestația împotriva Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor

din 27 aprilie 2010 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

Despăgubirea contestată a fost

stabilită de expropriator la suma de 3.301 lei (2.674 lei + 627 lei), iar

despăgubirea solicitată de reclamanți a fost de 45.360 lei, valori care se

situează sub valoarea de 100 000 lei și determină incidența art. 282

1

C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 104 din 13

ianuarie 2014, Tribunalul Prahova l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin SC

C.N.A.D.N.R. SA, să plătească reclamantului M.N. suma de 26.848, 39 lei cu

titlu de despăgubiri; prin decizia civilă nr. 969 din 10 aprilie 2014 a Curții

de Apel Ploiești, secția l civilă, a fost respins recursul pârâtului Statui

Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA. Și această valoare se situează sub plafonul de

100.000 lei, care determină incidența art. 282

1

C. proc. civ.

Sub aspectul determinării

posibilității exercitării căilor de atac de reformare, Înalta Curte reține că

cererea de chemare în judecată are caracter patrimonial iar prin raportare la

valoarea pretențiilor deduse judecății sunt aplicabile dispozițiile art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva Legii nr. 33/1994,

Înalta Curte reține că, ia art. 23, acest act normativ prevede că hotărârile

pronunțate ca urmare a soluționării cererilor de expropriere sunt supuse căilor

de atac prevăzute de lege, iar art. 40 prevede că Legea nr. 33/1994 se

completează cu C. proc. civ. și C. civ.

Prin urmare, nu există în această lege

dispoziții derogatorii de Ia prevederile C. proc. civ. sub aspectul regimului

juridic al căilor de atac, astfel că nu poate fi primită susținerea

recurentului-pârât în sensul că hotărârile pronunțate în materie de expropriere

sunt susceptibile atât de apel cât și de recurs, indiferent de valoarea

pretențiilor, astfel că, în opinia sa, dispozițiile art. 282

1

C.

proc. civ. nu ar fi aplicabile.

Având în vedere toate considerentele

reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea

corectă a legii pe aspectele contestate, curtea de apel netlcând o greșită

calificare a căii de atac exercitată împotriva hotărârii instanței de fond, așa

încât recursul va fi respins, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

În aplicarea art. 274 C. proc. civ.,

va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 750 lei reprezentând cheltuieli

de judecată către intimatul-reelamant M.N., constând în onorariu avocat,

conform chitanței depuse la fila 10 din acest dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția admisibilității

recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Statul Român - prin SC C.N.A.D.N.R. SA împotriva Deciziei

nr. 969 din 10 aprilie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata

sumei de 750 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către

intimatul-reclamant M.N.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

17 octombrie 2014.