ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4702/2010

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 423 din 108 din 3 februarie 2009, reclamantul A.V. a solicitat în contradictoriu cu SC P.C. SA București (fostă P. SA) ca pârâta să fie obligată să-i plătească suma de 6.790 RON reprezentând diferența de salarii compensatorii și dobânda legală de la data nașterii dreptului până la plata efectivă și suma de 650 RON reprezentând contravaloarea aprovizionării toamnă - iarnă pe anul 2006 și dobânda legală de la data nașterii dreptului până la plata efectivă. În motivarea cererii reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei la punctul de lucru Arad, fiind disponibilizat prin concediere colectivă de muncă la data de 14 martie 2007. Sumele acordate de pârâtă cu această ocazie, conform P.S.P.

încheiat de conducerea SC P. SA cu F.P., anexă la contractul colectiv de muncă al P., nu au fost corect stabilite, în sensul că nu reprezintă valoarea reală a salariilor compensatorii, diferența dintre suma corect calculată și cea primită fiind solicitată prin această acțiune. De asemenea, pârâta nu a achitat nici drepturile salariale pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă aferentă anilor 2005 și 2006, datorate potrivit contractelor colective de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze din anii respectivi. Prin Sentința civilă nr. 534 din 24 martie 2009 Tribunalul Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a constatat că nu este competent să soluționeze cauza, stabilind că Tribunalul București este competent teritorial exclusiv să soluționeze pricina.

Pentru a hotăra în acest fel, Tribunalul Arad a invocat dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii, ca lege generală în materie, și pe cele ale art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, ca dispoziții speciale și a dat prioritate acestora din urmă, având în vedere regulile care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, respectiv legea specială se aplică cu prioritate față de cea generală; în consecință, a decis că este competentă instanța în a cărei circumscripție își are sediul unitatea. S-a apreciat că nu prezintă relevanță împrejurarea că legea specială este mai veche, întrucât legea nouă nu poate abroga sau modifica pe cea dintâi în absența unei prevederi neechivoce.

Modalitatea de abrogare prevăzută de art. 298 alin. (2) pct. 10 C. muncii nu mai este permisă de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă ce stipulează imperativ obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, s-a susținut în hotărârea Tribunalului Arad. Un alt argument în sprijinul acestei interpretări este faptul că deși prin Legea nr. 261/2007 s-au adus modificări și completări Legii nr. 168/1999, acestea nu vizează art. 72, or nu există nici o rațiune pentru care acesta să fi fost păstrat în aceeași formă dacă legiuitorul ar fi considerat că trebuie înlăturat de la aplicare. Totodată, s-a reținut că prin hotărârile instanței supreme s-a dat prevalentă art. 284 alin. (2) C. muncii, însă analizând deciziile de speță ale Înaltei Curți se observă că nu au fost luate în considerare nici dispozițiile art. 63 din Legea nr. 24/2000 și nici tradiționala distincție între legea generală și cea specială.

Așa fiind este necesară o nouă evaluare a conflictului intertemporal dintre art. 248 alin. (2) C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, fie și numai pentru majore exigențe de unificare a practicii, date fiind miile de cauze având ca obiect cereri pentru drepturi salariale formulate în contradictoriu cu societăți petroliere ce au sediul în București și care au fost soluționate diferit de instanțele de la domiciliile reclamanților, s-a mai susținut în hotărârea Tribunalului Arad. La rândul său, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Sentința nr. 6563 din 26 octombrie 2009 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad și a sesizat I.C.C.J.

în vederea soluționării conflictului negativ de competență. S-a reținut apartenența cauzei la materia conflictelor de muncă și caracterul exclusiv, excepțional al competenței teritoriale a instanței în soluționarea lor. Cât privește legea aplicabilă Tribunalul București a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 248 C. muncii, respectiv este competentă instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul. Art. 72 din Legea nr. 168/1999 a fost abrogat prin Legea nr. 53/2003 care a stabilit că la data intrării în vigoare a C. muncii (1 martie 2003) orice dispoziții contrare celor conținute în respectivul cod se abrogă, a mai apreciat Tribunalul București. Analizând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Arad și Tribunalul București, Înalta Curte constată următoarele: Prezentul litigiu constituie un litigiu de muncă în care se solicită plata unor drepturi bănești.

Din interpretarea art. 5 și art. 3 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă rezultă că un conflict de drepturi reprezintă o categorie a conflictului de muncă, raportul dintre cele două noțiuni fiind cel de la specie la gen. Potrivit art. 72 din această lege competența de soluționare a cererilor având ca obiect conflicte de drepturi aparține instanței în a cărei rază teritorială își are sediul unitatea. Ulterior acestei reglementări, în cuprinsul noului C. muncii reprezentat de Legea nr. 53/2003, în art. 284 alin. (2) se instituie o nouă regulă în aceeași materie a competenței teritoriale, în sensul că judecarea conflictelor de muncă - deci inclusiv a conflictelor de drepturi - este de competența tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința ori, după caz, sediul.

Prin urmare, alin. (2) al art. 284 C. muncii instituie o competență teritorială în favoarea instanței de la domiciliul, reședința sau sediul reclamantului, competență derogatorie atât de la competența generală prevăzută de art. 5 C. proc. civ., cât și de la competența reglementată prin art. 72 al Legii nr. 168/1999, care se referă la competența instanței în a cărei circumscripție își sediul unitatea. De asemenea, dispozițiile art. 298 alin. (2) C. muncii prevăd că pe data intrării în vigoare a acestuia se abrogă orice alte dispoziții contrare, deci, implicit, și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, reținute de Tribunalul Arad în considerentele deciziei de declinare a competenței sale teritoriale în soluționarea prezentei cauze, care sunt dispoziții identice contrare.

Înalta Curte apreciază că aplicarea cu prioritate a prevederilor C. muncii se impune, în speță, în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară Legii nr. 168/1999, cât mai ales în raport de faptul că se suprapune peste domeniul de aplicare al legii speciale, ceea ce înseamnă că legiuitorul a înțeles să intervină în domeniul de aplicare a acestei legi și să îi înlocuiască prevederile. Prin urmare, raportul dintre legea specială și cea generală nu trebuie privit ca un raport de ansamblu, ci prin prisma faptului că însăși legea generală cuprinde dispoziții cu caracter special, care vin să înlocuiască alte prevederi din legile speciale, aceasta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a simțit nevoia de a preciza prin art. 298 alin. (2) pct. 10 al C. muncii că, pe data intrării în vigoare a noului cod, se abrogă orice alte dispoziții contrare.

O astfel de precizare nu mai era necesară dacă nu s-ar fi referit și la dispoziții contrare din legi speciale, cât timp vechiul C. muncii, Legea nr. 10/1972, fusese deja abrogat de noua reglementare, Legea nr. 53/2003. Argumentul potrivit cu care Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stipulează imperativ obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă nu poate fi primit, deoarece acest text se referă la acte normative, iar nu la prevederi contrare din cuprinsul actelor normative. Astfel, în art. 65 se arată că, în vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

Prin urmare, în stabilirea normelor de competența teritorială aplicabile în cauza de față, raportul dintre legea specială și legea generală trebuie interpretat și prin luarea în considerare a caracterulului normelor cuprinse în legea generală, astfel încât aplicarea cu prioritate a legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, se va realiza numai în măsura în care noua lege generală nu cuprinde reglementări care se referă la aceleași ipoteze reglementate în legile speciale.

În consecință, constatând că Legea nr. 53/2003, ulterioară Legii nr. 168/1999 modificată prin Legea nr. 261/2007, reglementează o altă competență materială pentru aceeași situație juridică - aceea a conflictelor de muncă, motiv pentru care nu se mai aplică raportul între legea specială și cea generală, deoarece legea generală a intrat în sfera de reglementare a legii speciale, Înalta Curte apreciază că este competent să soluționeze conflictul de muncă tribunalul de la domiciliul reclamantului, în temeiul art. 284 alin. (2) al Legii nr. 53/2003, în speță Tribunalul Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2010. Procesat de GGC - CL