ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4702/2010

Asupra conflictului

negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Arad sub nr. 423 din 108 din 3 februarie 2009, reclamantul A.V. a

solicitat în contradictoriu cu SC P.C. SA București (fostă P. SA) ca pârâta să

fie obligată să-i plătească suma de 6.790 RON reprezentând diferența de salarii

compensatorii și dobânda legală de la data nașterii dreptului până la plata

efectivă și suma de 650 RON reprezentând contravaloarea aprovizionării toamnă -

iarnă pe anul 2006 și dobânda legală de la data nașterii dreptului până la

plata efectivă.

În motivarea cererii

reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei la punctul de lucru Arad,

fiind disponibilizat prin concediere colectivă de muncă la data de 14 martie

2007.

Sumele acordate de

pârâtă cu această ocazie, conform P.S.P. încheiat de conducerea SC P. SA cu

F.P., anexă la contractul colectiv de muncă al P., nu au fost corect stabilite,

în sensul că nu reprezintă valoarea reală a salariilor compensatorii, diferența

dintre suma corect calculată și cea primită fiind solicitată prin această

acțiune.

De asemenea, pârâta

nu a achitat nici drepturile salariale pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă

aferentă anilor 2005 și 2006, datorate potrivit contractelor colective de muncă

la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze din anii

respectivi.

Prin Sentința civilă

nr. 534 din 24 martie 2009 Tribunalul Arad, secția de contencios administrativ

și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a constatat că nu este

competent să soluționeze cauza, stabilind că Tribunalul București este

competent teritorial exclusiv să soluționeze pricina.

Pentru a hotăra în

acest fel, Tribunalul Arad a invocat dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii,

ca lege generală în materie, și pe cele ale art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind

soluționarea conflictelor de muncă, ca dispoziții speciale și a dat prioritate

acestora din urmă, având în vedere regulile care guvernează concursul dintre

legea specială și legea generală, respectiv legea specială se aplică cu

prioritate față de cea generală; în consecință, a decis că este competentă

instanța în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.

S-a apreciat că nu

prezintă relevanță împrejurarea că legea specială este mai veche, întrucât

legea nouă nu poate abroga sau modifica pe cea dintâi în absența unei prevederi

neechivoce. Modalitatea de abrogare prevăzută de art. 298 alin. (2) pct. 10 C.

muncii nu mai este permisă de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă ce stipulează imperativ obligativitatea de a determina expres

actele normative care se abrogă, s-a susținut în hotărârea Tribunalului Arad.

Un alt argument în

sprijinul acestei interpretări este faptul că deși prin Legea nr. 261/2007 s-au

adus modificări și completări Legii nr. 168/1999, acestea nu vizează art. 72,

or nu există nici o rațiune pentru care acesta să fi fost păstrat în aceeași

formă dacă legiuitorul ar fi considerat că trebuie înlăturat de la aplicare.

Totodată, s-a reținut

că prin hotărârile instanței supreme s-a dat prevalentă art. 284 alin. (2) C. muncii,

însă analizând deciziile de speță ale Înaltei Curți se observă că nu au fost

luate în considerare nici dispozițiile art. 63 din Legea nr. 24/2000 și nici

tradiționala distincție între legea generală și cea specială. Așa fiind este

necesară o nouă evaluare a conflictului intertemporal dintre art. 248 alin. (2)

C. muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, fie și numai pentru majore

exigențe de unificare a practicii, date fiind miile de cauze având ca obiect

cereri pentru drepturi salariale formulate în contradictoriu cu societăți

petroliere ce au sediul în București și care au fost soluționate diferit de

instanțele de la domiciliile reclamanților, s-a mai susținut în hotărârea

Tribunalului Arad.

La rândul său,

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin Sentința nr. 6563 din 26 octombrie 2009 a admis excepția necompetenței

teritoriale a Tribunalului București, a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Arad și a sesizat I.C.C.J. în vederea

soluționării conflictului negativ de competență.

S-a reținut

apartenența cauzei la materia conflictelor de muncă și caracterul exclusiv,

excepțional al competenței teritoriale a instanței în soluționarea lor.

Cât privește legea

aplicabilă Tribunalul București a apreciat că sunt incidente dispozițiile art.

248 C. muncii, respectiv este competentă instanța în a cărei circumscripție își

are domiciliul reclamantul.

Art. 72 din Legea nr.

168/1999 a fost abrogat prin Legea nr. 53/2003 care a stabilit că la data

intrării în vigoare a C. muncii (1 martie 2003) orice dispoziții contrare celor

conținute în respectivul cod se abrogă, a mai apreciat Tribunalul București.

Analizând conflictul

negativ de competență ivit între Tribunalul Arad și Tribunalul București, Înalta

Curte constată următoarele:

Prezentul litigiu

constituie un litigiu de muncă în care se solicită plata unor drepturi bănești.

Din interpretarea

art. 5 și art. 3 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de

muncă rezultă că un conflict de drepturi reprezintă o categorie a conflictului

de muncă, raportul dintre cele două noțiuni fiind cel de la specie la gen.

Potrivit art. 72 din

această lege competența de soluționare a cererilor având ca obiect conflicte de

drepturi aparține instanței în a cărei rază teritorială își are sediul

unitatea.

Ulterior acestei

reglementări, în cuprinsul noului C. muncii reprezentat de Legea nr. 53/2003,

în art. 284 alin. (2) se instituie o nouă regulă în aceeași materie a

competenței teritoriale, în sensul că judecarea conflictelor de muncă - deci

inclusiv a conflictelor de drepturi - este de competența tribunalului în a

cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința ori, după caz,

sediul.

Prin urmare, alin.

(2) al art. 284 C. muncii instituie o competență teritorială în favoarea

instanței de la domiciliul, reședința sau sediul reclamantului, competență

derogatorie atât de la competența generală prevăzută de art. 5 C. proc. civ.,

cât și de la competența reglementată prin art. 72 al Legii nr. 168/1999, care

se referă la competența instanței în a cărei circumscripție își sediul

unitatea.

De asemenea,

dispozițiile art. 298 alin. (2) C. muncii prevăd că pe data intrării în vigoare

a acestuia se abrogă orice alte dispoziții contrare, deci, implicit, și dispozițiile

art. 72 din Legea nr. 168/1999, reținute de Tribunalul Arad în considerentele

deciziei de declinare a competenței sale teritoriale în soluționarea prezentei

cauze, care sunt dispoziții identice contrare.

Înalta Curte

apreciază că aplicarea cu prioritate a prevederilor C. muncii se impune, în

speță, în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară Legii nr.

168/1999, cât mai ales în raport de faptul că se suprapune peste domeniul de

aplicare al legii speciale, ceea ce înseamnă că legiuitorul a înțeles să

intervină în domeniul de aplicare a acestei legi și să îi înlocuiască

prevederile.

Prin urmare, raportul

dintre legea specială și cea generală nu trebuie privit ca un raport de

ansamblu, ci prin prisma faptului că însăși legea generală cuprinde dispoziții

cu caracter special, care vin să înlocuiască alte prevederi din legile

speciale, aceasta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a simțit nevoia de

a preciza prin art. 298 alin. (2) pct. 10 al C. muncii că, pe data intrării în

vigoare a noului cod, se abrogă orice alte dispoziții contrare. O astfel de

precizare nu mai era necesară dacă nu s-ar fi referit și la dispoziții contrare

din legi speciale, cât timp vechiul C. muncii, Legea nr. 10/1972, fusese deja

abrogat de noua reglementare, Legea nr. 53/2003.

Argumentul potrivit

cu care Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative stipulează imperativ obligativitatea de a

determina expres actele normative care se abrogă nu poate fi primit, deoarece

acest text se referă la acte normative, iar nu la prevederi contrare din

cuprinsul actelor normative. Astfel, în art. 65 se arată că, în vederea

abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând

cu legile și apoi cu celelalte acte normative prin menționarea tuturor datelor

de identificare a acestora.

Prin urmare, în

stabilirea normelor de competența teritorială aplicabile în cauza de față,

raportul dintre legea specială și legea generală trebuie interpretat și prin

luarea în considerare a caracterulului normelor cuprinse în legea generală,

astfel încât aplicarea cu prioritate a legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, se va

realiza numai în măsura în care noua lege generală nu cuprinde reglementări

care se referă la aceleași ipoteze reglementate în legile speciale.

În consecință,

constatând că Legea nr. 53/2003, ulterioară Legii nr. 168/1999 modificată prin

Legea nr. 261/2007, reglementează o altă competență materială pentru aceeași

situație juridică - aceea a conflictelor de muncă, motiv pentru care nu se mai

aplică raportul între legea specială și cea generală, deoarece legea generală a

intrat în sfera de reglementare a legii speciale, Înalta Curte apreciază că

este competent să soluționeze conflictul de muncă tribunalul de la domiciliul

reclamantului, în temeiul art. 284 alin. (2) al Legii nr. 53/2003, în speță

Tribunalul Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 24 septembrie 2010.

Procesat de GGC - CL