ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4652/2010

Asupra conflictului negativ

de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Arad, reclamanții H.I. și S.A. au chemat în judecată pe pârâta

SC P.C. SA București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea pârâtei la plata suplimentărilor salariale cuvenite și neachitate în sumă

de 1.400 RON, reprezentând primă de Crăciun și dobândă legală în sumă de 252 RON.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 166 și art. 281, 283 alin. (1) C. muncii, art. 168 alin. (1) din

Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe anii 2005, 2006 și 2007.

Prin sentința civilă

nr. 772 din 12 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Arad, a fost admisă excepția de

necompetență teritorială a Tribunalului Arad și declinată competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, apreciindu-se că Legea nr. 168/1999

privind conflictele de muncă reprezintă legea specială în raport cu C. muncii reprezentat

de Legea nr. 53/2003, astfel că dispozițiile legii speciale se aplică cu prioritate,

chiar în condițiile în care legea generală este adoptată ulterior și cuprinde prevederi,

precum cea din art. 284 alin. (2), potrivit cu care se stabilește o altă regulă

de competență decât cea reglementată în art. 72 al Legii nr. 168/1999, iar în legea

generală se prevede că orice altă dispoziție contrară acestei legi se abrogă.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări

sociale, sub nr. 27105/3/2009.

Prin sentința civilă

nr. 6925 din 05 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte

de muncă și litigii de muncă, a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului

București; a dispus declinarea competenței de soluționare cauzei în favoarea Tribunalului

Arad; a constatat ivit conflictul negativ de competență conform art. 20 și 21

C. proc. civ. și a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție

în vederea soluționării conflictului și a pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a constatat următoarele:

Obiectul cererii de chemare

în judecată îl reprezintă un conflict de muncă. Potrivit dispozițiilor art. 284

alin. (1) din Legea nr. 53/2003, judecarea conflictelor de muncă este de competența

instanțelor stabilite conform C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., Tribunalele judecă în primă instanță conflicte

de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

În ceea ce privește competența

teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, dispozițiile art. 284 alin.

(2) din Legea nr. 53/2003, sunt în sensul că cererile referitoare la cauzele prevăzute

la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul

își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit dispozițiilor

art. 298 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 pe data intrării în vigoare a prezentului

cod se abrogă orice alte dispoziții contrare. Cum dispozițiile art. 72 din Legea

nr. 168/1999 sunt contrare Legii nr. 53/2003, rezultă că acestea au fost abrogate

implicit.

Întrucât cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a, ca urmare a desesizării

Tribunalului Arad, în considerarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999,

deoarece competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor

de muncă este reglementată prin dispoziții imperative, fiind vorba de o competență

exclusivă, Tribunalul a considerat că dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999,

referitoare la competența teritorială de soluționare a conflictelor de drepturi,

nu au valoare de normă specială, decât în raport cu prevederile C. proc. civ., deoarece,

în vechea reglementare a C. muncii - Legea nr. 10/1972, în vigoare la data adoptării

Legii nr. 168/1999, nu erau prevăzute dispoziții speciale referitoare la competența

materială și teritorială de soluționare a litigiilor de muncă. Prin urmare, în mod

firesc, sub acest aspect, competența era stabilită potrivit C. proc. civ.

Astfel, conform dispozițiilor

art. 174 din Legea nr. 10/1972, sunt de competența instanțelor judecătorești: a)

litigiile în legătură cu încheierea și executarea contractului de muncă al căror

obiect depășește o anumită valoare stabilită prin lege; b) contestațiile împotriva

desfacerii contractului de muncă și litigiile privind reintegrarea în muncă, cu

excepția celor făcute de persoanele cu funcții de conducere numite de organele ierarhic

superioare, precum și de directorii, directorii generali și asimilații acestora

din organele centrale.

Ulterior, prin dispozițiile

art. 71 din Legea nr. 168/1999 s-a stabilit că instanțele judecătorești competente

să judece cereri referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se stabilesc

prin lege.

Potrivit dispozițiilor

art. 72 din Legea nr. 168/1999 cererile referitoare la soluționarea conflictelor

de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție

își are sediul unitatea.

Așadar, această prevedere

legală, are caracter special raportată la prevederile de drept comun conținute în

C. proc. civ. (la care trimitea implicit Legea nr. 10/1972).

Or, ulterior, prin noua

reglementare a C. muncii, respectiv prin Legea nr. 53/2003, legiuitorul a stabilit

cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește

competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul

reclamantului (indiferent că este vorba de angajat sau angajator).

Tribunalul a apreciat

că nu se poate considera că Legea nr. 168/1999 este o lege specială în raport de

Legea nr. 53/2003, ci ambele acte normative au, unul față de celălalt, caracter

general în privința aspectelor analizate anterior, situație în care nu se poate

face aplicarea principiului că norma specială are prioritate față de cea generală.

În sensul reținut de instanță

poate fi indicată și sentința civilă nr. 3048 din 23 aprilie 2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, publicată, prin care s-a reținut: competența teritorială

aparține instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul.

Aplicarea C. muncii se impune atât în raport de împrejurarea ca noua reglementare

este ulterioară Legii nr. 168/1999, cât și având în vedere prevederile art. 298

alin. (2) C. muncii, potrivit căruia pe data intrării în vigoare a prezentului cod

se abrogă orice dispoziții contrare. Cum dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999

sunt contrare C. muncii, rezultă că acestea au fost abrogate.

În speță, reclamanții

au domiciliul în Arad după cum rezultă din copia cărților de identitate din dosarul

înregistrat pe rolul Tribunalului Arad.

Prin urmare, în considerarea

dispozițiilor art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, coroborată cu dispozițiile

art. 159 pct. 3 C. proc. civ., față de caracterul exclusiv al competenței teritoriale

în această materie, se va dispune admiterea excepției de necompetență teritorială

și declinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului

Arad.

Tribunalul a precizat

că atunci când se analizează căreia dintre instanțe îi revine competența teritorială

de soluționare a cauzei se are în vedere doar prevederea legală expresă conținută

de actul normativ aplicabil, fără a avea relevanță vreun neajuns care ar fi determinat

de o eventuală practică neunitară. Mai mult decât atât, un asemenea neajuns ar putea

fi anihilat, în măsura în care ar exista, prin unificarea practicii, pe căile legale

reglementate prin dispozițiile art. 329 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile

art. 21 și 22 alin. (3) C. proc. civ., a fost constatat ivit conflictul negativ

de competență și, pe cale de consecință, s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație

și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Analizând conflictul negativ

de competență ivit între Tribunalul Arad și Tribunalul București, Înalta Curte constată

următoarele:

Prezentul litigiu constituie

un litigiu de muncă în care se solicită plata unor drepturi bănești.

Potrivit dispozițiilor

art. 72 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă

, competența de soluționare

a cererilor având ca obiect conflicte de drepturi aparține instanței în a cărei

rază teritorială își are sediul unitatea.

Conform art. 5 al acestei

legi, prin conflict de drepturi se înțeleg c

onflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea

unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte

normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte

referitoare la drepturile salariaților

, iar în art. 3 sunt definite conflictele de muncă

ca și c

onflicte

dintre salariați și unitățile la care sunt încadrați, cu privire la interesele cu

caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea

raporturilor de muncă.

Din interpretarea celor

două texte legale, rezultă că un conflict de drepturi reprezintă o categorie a conflictului

de muncă, raportul dintre cele două noțiuni fiind cel de la specie la gen.

Pornind

de la această constatare, Înalta Curte observă că, ulterior acestei reglementări,

în cuprinsul noului C. muncii reprezentat de Legea nr. 53/2003, în art. 284

alin. (2) se instituie o nouă regulă de competență în aceeași materie a competenței

teritoriale, în sensul că judecarea conflictelor de muncă - deci inclusiv a conflictelor

de drepturi - este de competența tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul

își are domiciliul, reședința ori, după caz, sediul.

Prin

urmare, alin. (2) al art. 284 C. muncii instituie o competență teritorială în favoarea

instanței de la domiciliul, reședința sau sediul reclamantului, competență derogatorie

atât de la competența generală prevăzută de art. 5 C. proc. civ., cât și de la competența

reglementată prin art. 72 al Legii nr. 168/1999, care se referă la competența instanței

în a cărei circumscripție își sediul unitatea.

De

asemenea, dispozițiile art. 298 alin. (2) C. muncii prevăd că pe data intrării în

vigoare a acestuia se abrogă orice alte dispoziții contrare, deci, implicit, și

dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, reținute de Tribunalul Arad în considerentele

deciziei de declinare a competenței sale teritoriale în soluționarea cauzei, care

sunt dispoziții identice contrare.

Înalta

Curte apreciază că aplicarea cu prioritate a prevederilor C. muncii se impune, în

speță, în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară Legii nr.

168/1999, cât mai ales în raport de faptul că se suprapune peste domeniul de aplicare

al legii speciale, ceea ce înseamnă că legiuitorul a înțeles să intervină în domeniul

de aplicare a acestei legi și să îi înlocuiască prevederile.

Prin

urmare, raportul dintre legea specială și cea generală nu trebuie privit ca un raport

de ansamblu, ci prin prisma faptului că însăși legea generală cuprinde dispoziții

cu caracter special, care vin să înlocuiască alte prevederi din legile speciale,

acesta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a simțit nevoia de a preciza prin

art. 298 alin. (2) pct. 10 al C. muncii că, pe data intrării în vigoare a noului

cod, se abrogă orice alte dispoziții contrare. O astfel de precizare nu mai era

necesară dacă nu s-ar fi referit și la dispoziții contrare din legi speciale, cât

timp vechiul C. muncii, Legea nr. 10/1072, fusese deja abrogat de noua reglementare,

Legea nr. 53/2003.

Argumentul

potrivit cu care Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative stipulează imperativ obligativitatea de a determina

expres actele normative care se abrogă nu poate fi primit, deoarece acest text se

referă la acte normative, iar nu la prevederi contrare din cuprinsul actelor normative.

Astfel, în art. 65 se arată că, î

n vederea abrogării, dispozițiile normative vizate

trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative,

prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

Prin

urmare, în stabilirea normelor de competența teritorială aplicabile în cauza de

față, raportul dintre legea specială și legea generală trebuie interpretat și prin

luarea în considerare a caracterulului normelor cuprinse în legea generală, astfel

încât aplicarea cu prioritate a legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, generalia specialibus non derogant, se va realiza numai în măsura în care

noua lege generală nu cuprinde reglementări care se referă la aceleași ipoteze reglementate

în legile speciale.

În

consecință, constatând că Legea nr. 53/2003, ulterioară Legii nr. 168/1999, modificată

prin Legea nr. 261/2007, reglementează o altă competență materială pentru aceeași

situație juridică, aceea a conflictelor de muncă, motiv pentru care nu se mai aplică

raportul între legea specială și cea generală, deoarece legea generală a intrat

în sfera de reglementare a legii speciale, Înalta Curte apreciază că este competent

să soluționeze conflictul de muncă tribunalul de la domiciliul reclamantului, în

temeiul art. 284 alin. (2) al Legii nr. 53/2003.

Cum

reclamanții își au domiciliul în Arad, astfel cum rezultă din cererea de chemare

în judecată, în aplicarea art. 284 alin. (2) al Legii nr. 53/2003, competența revine

Tribunalului Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 22 septembrie 2010.