ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4652/2010

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, reclamanții H.I. și S.A. au chemat în judecată pe pârâta SC P.C. SA București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata suplimentărilor salariale cuvenite și neachitate în sumă de 1.400 RON, reprezentând primă de Crăciun și dobândă legală în sumă de 252 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 166 și art. 281, 283 alin. (1) C. muncii, art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe anii 2005, 2006 și 2007. Prin sentința civilă nr. 772 din 12 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Arad, a fost admisă excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Arad și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, apreciindu-se că Legea nr. 168/1999 privind conflictele de muncă reprezintă legea specială în raport cu C. muncii reprezentat de Legea nr. 53/2003, astfel că dispozițiile legii speciale se aplică cu prioritate, chiar în condițiile în care legea generală este adoptată ulterior și cuprinde prevederi, precum cea din art. 284 alin. (2), potrivit cu care se stabilește o altă regulă de competență decât cea reglementată în art. 72 al Legii nr. 168/1999, iar în legea generală se prevede că orice altă dispoziție contrară acestei legi se abrogă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 27105/3/2009. Prin sentința civilă nr. 6925 din 05 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și litigii de muncă, a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București; a dispus declinarea competenței de soluționare cauzei în favoarea Tribunalului Arad; a constatat ivit conflictul negativ de competență conform art. 20 și 21 C. proc. civ. și a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului și a pronunțării unui regulator de competență. Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat următoarele: Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., Tribunalele judecă în primă instanță conflicte de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe. În ceea ce privește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, dispozițiile art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, sunt în sensul că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Potrivit dispozițiilor art. 298 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziții contrare.

Cum dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 sunt contrare Legii nr. 53/2003, rezultă că acestea au fost abrogate implicit. Întrucât cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a, ca urmare a desesizării Tribunalului Arad, în considerarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999, deoarece competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă este reglementată prin dispoziții imperative, fiind vorba de o competență exclusivă, Tribunalul a considerat că dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, referitoare la competența teritorială de soluționare a conflictelor de drepturi, nu au valoare de normă specială, decât în raport cu prevederile C. proc.

civ., deoarece, în vechea reglementare a C. muncii - Legea nr. 10/1972, în vigoare la data adoptării Legii nr. 168/1999, nu erau prevăzute dispoziții speciale referitoare la competența materială și teritorială de soluționare a litigiilor de muncă. Prin urmare, în mod firesc, sub acest aspect, competența era stabilită potrivit C. proc. civ. Astfel, conform dispozițiilor art. 174 din Legea nr. 10/1972, sunt de competența instanțelor judecătorești: a) litigiile în legătură cu încheierea și executarea contractului de muncă al căror obiect depășește o anumită valoare stabilită prin lege; b) contestațiile împotriva desfacerii contractului de muncă și litigiile privind reintegrarea în muncă, cu excepția celor făcute de persoanele cu funcții de conducere numite de organele ierarhic superioare, precum și de directorii, directorii generali și asimilații acestora din organele centrale.

Ulterior, prin dispozițiile art. 71 din Legea nr. 168/1999 s-a stabilit că instanțele judecătorești competente să judece cereri referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege. Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea. Așadar, această prevedere legală, are caracter special raportată la prevederile de drept comun conținute în C. proc. civ. (la care trimitea implicit Legea nr. 10/1972). Or, ulterior, prin noua reglementare a C. muncii, respectiv prin Legea nr. 53/2003, legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul reclamantului (indiferent că este vorba de angajat sau angajator).

Tribunalul a apreciat că nu se poate considera că Legea nr. 168/1999 este o lege specială în raport de Legea nr. 53/2003, ci ambele acte normative au, unul față de celălalt, caracter general în privința aspectelor analizate anterior, situație în care nu se poate face aplicarea principiului că norma specială are prioritate față de cea generală. În sensul reținut de instanță poate fi indicată și sentința civilă nr. 3048 din 23 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată, prin care s-a reținut: competența teritorială aparține instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul. Aplicarea C. muncii se impune atât în raport de împrejurarea ca noua reglementare este ulterioară Legii nr. 168/1999, cât și având în vedere prevederile art. 298 alin. (2) C. muncii, potrivit căruia pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice dispoziții contrare.

Cum dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 sunt contrare C. muncii, rezultă că acestea au fost abrogate. În speță, reclamanții au domiciliul în Arad după cum rezultă din copia cărților de identitate din dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Arad. Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, coroborată cu dispozițiile art. 159 pct. 3 C. proc. civ., față de caracterul exclusiv al competenței teritoriale în această materie, se va dispune admiterea excepției de necompetență teritorială și declinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad. Tribunalul a precizat că atunci când se analizează căreia dintre instanțe îi revine competența teritorială de soluționare a cauzei se are în vedere doar prevederea legală expresă conținută de actul normativ aplicabil, fără a avea relevanță vreun neajuns care ar fi determinat de o eventuală practică neunitară.

Mai mult decât atât, un asemenea neajuns ar putea fi anihilat, în măsura în care ar exista, prin unificarea practicii, pe căile legale reglementate prin dispozițiile art. 329 C. proc. civ. În raport de dispozițiile art. 21 și 22 alin. (3) C. proc. civ., a fost constatat ivit conflictul negativ de competență și, pe cale de consecință, s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență. Analizând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Arad și Tribunalul București, Înalta Curte constată următoarele: Prezentul litigiu constituie un litigiu de muncă în care se solicită plata unor drepturi bănești. Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă , competența de soluționare a cererilor având ca obiect conflicte de drepturi aparține instanței în a cărei rază teritorială își are sediul unitatea.

Conform art. 5 al acestei legi, prin conflict de drepturi se înțeleg c onflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaților , iar în art. 3 sunt definite conflictele de muncă ca și c onflicte dintre salariați și unitățile la care sunt încadrați, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă. Din interpretarea celor două texte legale, rezultă că un conflict de drepturi reprezintă o categorie a conflictului de muncă, raportul dintre cele două noțiuni fiind cel de la specie la gen.

Pornind de la această constatare, Înalta Curte observă că, ulterior acestei reglementări, în cuprinsul noului C. muncii reprezentat de Legea nr. 53/2003, în art. 284 alin. (2) se instituie o nouă regulă de competență în aceeași materie a competenței teritoriale, în sensul că judecarea conflictelor de muncă - deci inclusiv a conflictelor de drepturi - este de competența tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința ori, după caz, sediul. Prin urmare, alin. (2) al art. 284 C. muncii instituie o competență teritorială în favoarea instanței de la domiciliul, reședința sau sediul reclamantului, competență derogatorie atât de la competența generală prevăzută de art. 5 C. proc.

civ., cât și de la competența reglementată prin art. 72 al Legii nr. 168/1999, care se referă la competența instanței în a cărei circumscripție își sediul unitatea. De asemenea, dispozițiile art. 298 alin. (2) C. muncii prevăd că pe data intrării în vigoare a acestuia se abrogă orice alte dispoziții contrare, deci, implicit, și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, reținute de Tribunalul Arad în considerentele deciziei de declinare a competenței sale teritoriale în soluționarea cauzei, care sunt dispoziții identice contrare. Înalta Curte apreciază că aplicarea cu prioritate a prevederilor C. muncii se impune, în speță, în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară Legii nr. 168/1999, cât mai ales în raport de faptul că se suprapune peste domeniul de aplicare al legii speciale, ceea ce înseamnă că legiuitorul a înțeles să intervină în domeniul de aplicare a acestei legi și să îi înlocuiască prevederile.

Prin urmare, raportul dintre legea specială și cea generală nu trebuie privit ca un raport de ansamblu, ci prin prisma faptului că însăși legea generală cuprinde dispoziții cu caracter special, care vin să înlocuiască alte prevederi din legile speciale, acesta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a simțit nevoia de a preciza prin art. 298 alin. (2) pct. 10 al C. muncii că, pe data intrării în vigoare a noului cod, se abrogă orice alte dispoziții contrare. O astfel de precizare nu mai era necesară dacă nu s-ar fi referit și la dispoziții contrare din legi speciale, cât timp vechiul C. muncii, Legea nr. 10/1072, fusese deja abrogat de noua reglementare, Legea nr. 53/2003.

Argumentul potrivit cu care Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stipulează imperativ obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă nu poate fi primit, deoarece acest text se referă la acte normative, iar nu la prevederi contrare din cuprinsul actelor normative. Astfel, în art. 65 se arată că, î n vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

Prin urmare, în stabilirea normelor de competența teritorială aplicabile în cauza de față, raportul dintre legea specială și legea generală trebuie interpretat și prin luarea în considerare a caracterulului normelor cuprinse în legea generală, astfel încât aplicarea cu prioritate a legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, se va realiza numai în măsura în care noua lege generală nu cuprinde reglementări care se referă la aceleași ipoteze reglementate în legile speciale.

În consecință, constatând că Legea nr. 53/2003, ulterioară Legii nr. 168/1999, modificată prin Legea nr. 261/2007, reglementează o altă competență materială pentru aceeași situație juridică, aceea a conflictelor de muncă, motiv pentru care nu se mai aplică raportul între legea specială și cea generală, deoarece legea generală a intrat în sfera de reglementare a legii speciale, Înalta Curte apreciază că este competent să soluționeze conflictul de muncă tribunalul de la domiciliul reclamantului, în temeiul art. 284 alin. (2) al Legii nr. 53/2003. Cum reclamanții își au domiciliul în Arad, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, în aplicarea art. 284 alin. (2) al Legii nr. 53/2003, competența revine Tribunalului Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2010.