ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4410/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4410/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului Prahova sub nr. 907/105/2009, reclamanta
SC P.I.P. SA
în contradictoriu cu
pârâtul E.I. a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 111.632 lei,
reprezentând sume încasate necuvenit în perioada 1 ianuarie 2007 - 30
septembrie 2008, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin
care a invocat excepția nelegalității completului, întrucât litigiul este
comercial și se impune a fi soluționat de Secția comercială, pretențiile
reclamantei având drept temei contractul de management încheiat de pârât cu
societatea, conform Legii nr. 66/1993. Totodată, pârâtul a invocat excepția
prematurității acțiunii, ce decurge din actul constitutiv al reclamantei.
Astfel, în acest act constitutiv actualizat la data de 30 ianuarie 2009, în art.
14 lit. g), se prevede că acționarea în justiție a administratorilor,
președintelui consiliului de administrație pentru pagubele pricinuite
societății se face numai prin Hotărârea A.G.E.A.; or, în speță lipsește această
hotărâre.
De asemenea, s-a
invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece reclamanta îl
cheamă în judecată pe pârât pentru a recupera sume încasate în temeiul unui
contract valabil încheiat, aprobat prin Hotărârea A.G.A.; A.G.A. a hotărât
suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, fiind încheiat
contractul de management. Prin acest contract a fost determinată remunerația
cuvenită managerului, astfel încât numai membrii A.G.A. pot răspunde față de
acționarul unic pentru aprobarea plății drepturilor decurgând din această
convenție.
Pe fond, pârâtul a
solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică.
Prin încheierea din 6
august 2009 cauza a fost transpusă la secția comercială a Tribunalului Prahova.
Prin sentința nr. 105
din data de 17 februarie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate
atât excepțiile prematurității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive
invocate de pârât, cât și acțiunea formulată de reclamanta
SC P.I.P. SA
în contradictoriu cu
pârâtul E.I., obligând reclamanta la plata sumei de 2.380 lei cheltuieli de
judecată.
Pentru a se pronunța
astfel, prima instanță a avut în vedere că excepțiile sunt nefondate, iar din
probele administrate a constatat că față de sumele acordate prin contractul de
management valabil pe perioada pretinsă în raport cu drepturile legale
reglementate de
O.U.G.
nr.
79/2001,
pârâtul a încasat cuvenit
sumele primite.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel reclamanta SC P.I.P. SA, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța de fond a ignorat faptul că
pârâtul, abuzând de funcția sa a încheiat, cu sine însuși un contract de
management deși legea interzicea acest lucru, apreciindu-se în mod nelegal că
pârâtul a încasat cuvenit o remunerație pe baza unui contract de management nul
de drept, ca urmare a faptului că acest contract era interzis de O.U.G. nr. 79/2001.
Totodată, s-a
reținut, fără temei, că reclamanta și-a invocat propria culpă sau că ar fi
solicitat analizarea răspunderii pârâtului în calitate de administrator și nu
de salariat al societății.
Pe de altă parte,
instanța de fond s-a aflat în confuzie și în legătură cu obiectul litigiului,
deoarece a tratat excesiv problema nulității contractului de management, în
condițiile în care obiectul cererii era obligarea pârâtului la restituirea
sumelor încasate necuvenit. Se mai arată că pârâtul, în calitate de salariat și
director general și-a încetat propriul contract individual de muncă, deși
O.U.G. nr. 79/2001 obliga la menținerea acestui contract și completarea lui cu
un act adițional care să cuprindă obiectivele și performanțele directorului
general.
Curtea de Apel
Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia
nr. 71
din 22 iunie 2010, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunța astfel, a
reținut, în esență, că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii și a
stabilit corect situația de fapt și încadrarea în drept, remunerația fiind
fixată prin Hotărârea A.G.A. din 21 februarie 2007, neanulată până în prezent,
ca și contractul de management.
Ca urmare, reclamanta
a formulat recurs, în termenul legal, solicitând admiterea acestuia fără a-l
încadra în drept decât prin raportare la dispozițiile art. 312 C. proc. civ.,
dar față de conținutul criticilor, acestea se pot încadra în motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., limite în care recursul va fi
soluționat.
S-a susținut că
instanța de apel a ignorat nevalabilitatea hotărârii adunării generale și a
contractului de management, încheiat de pârât cu sine însuși, deși legea
interzice acest lucru, încălcând și art. 969 C. civ.; s-au depășit limitele
învestirii, obiectul cererii de chemare în judecată privind restituirea sumelor
încasate necuvenit în baza unui contract nevalabil și nu desființarea acestuia
și analizarea răspunderii pârâtului ca salariat și nu ca administrator, care în
calitate de salariat și director general și-a încetat propriul contract
individual de muncă, deși O.U.G. nr. 79/2001 obliga la menținerea acestuia și completarea
cu un act adițional care să cuprindă obiectivele și performanțele directorului
general și nu a unui contract de management.
S-a ignorat și
Raportul de Audit înregistrat din 9 decembrie 2008, întocmit de Consiliul
Județean Prahova - Serviciul de Auditare Internă, privind prejudiciul creat,
confirmându-se implicit nevalabilitatea contractului de management.
Recursul este
nefondat.
Obiectul cererii de
chemare în judecată privește restituirea sumelor încasate de pârât în baza
contractului de management, contract comercial aprobat printr-o hotărâre a
adunării generale a acționarilor, acte juridice neanulate, analizarea
nevalabilității acestora nefăcându-se în afara limitelor motivelor de apel, ci
dimpotrivă, motiv pentru care instanța de apel a și concluzionat că, în lipsa
constatării nulității acestora, cerere cu care prima instanță nu a fost
învestită, legal s-a constatat că plata are o bază legală și, deci, nu trebuie
restituită.
Prin urmare, nici în recurs, nu se
poate depăși cadrul procesual în privința obiectului cererii de chemare în
judecată, față de dispozițiile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 295 C.
proc. civ., toate criticile privind nevalabilitatea acestor convenții neputând
fi primite, deoarece exced obiectului judecății în fond.
Pe de altă parte,
tocmai având în vedere clauzele contractului de management, instanța de
apel a reținut legalitatea hotărârii primei instanțe, astfel încât nu
se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 969 C civ.
Cât privește
referirea din cererea de recurs la anumite probe, aceasta vizează situații de
fapt care nu pot face obiectul analizei în recurs față de limitele căii de atac
care are un caracter nondevolutiv.
Așa fiind,
reținându-se că niciuna dintre critici nu este fondată, Înalta Curte urmează
ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul formulat de
reclamanta SC P.I.P. SA Ploiești, împotriva Deciziei Curții de Apel Ploiești nr.
71 din 22 iunie 2010
,
ca nefondat.
Obligă recurenta să
plătească intimatului - pârât suma de 2.100 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi,
15 decembrie 2010.