ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4410/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 907/105/2009, reclamanta SC P.I.P. SA în contradictoriu cu pârâtul E.I. a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 111.632 lei, reprezentând sume încasate necuvenit în perioada 1 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2008, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nelegalității completului, întrucât litigiul este comercial și se impune a fi soluționat de Secția comercială, pretențiile reclamantei având drept temei contractul de management încheiat de pârât cu societatea, conform Legii nr. 66/1993.

Totodată, pârâtul a invocat excepția prematurității acțiunii, ce decurge din actul constitutiv al reclamantei. Astfel, în acest act constitutiv actualizat la data de 30 ianuarie 2009, în art. 14 lit. g), se prevede că acționarea în justiție a administratorilor, președintelui consiliului de administrație pentru pagubele pricinuite societății se face numai prin Hotărârea A.G.E.A.; or, în speță lipsește această hotărâre. De asemenea, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece reclamanta îl cheamă în judecată pe pârât pentru a recupera sume încasate în temeiul unui contract valabil încheiat, aprobat prin Hotărârea A.G.A.; A.G.A. a hotărât suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, fiind încheiat contractul de management.

Prin acest contract a fost determinată remunerația cuvenită managerului, astfel încât numai membrii A.G.A. pot răspunde față de acționarul unic pentru aprobarea plății drepturilor decurgând din această convenție. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică. Prin încheierea din 6 august 2009 cauza a fost transpusă la secția comercială a Tribunalului Prahova. Prin sentința nr. 105 din data de 17 februarie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate atât excepțiile prematurității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât, cât și acțiunea formulată de reclamanta SC P.I.P. SA în contradictoriu cu pârâtul E.I., obligând reclamanta la plata sumei de 2.380 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a avut în vedere că excepțiile sunt nefondate, iar din probele administrate a constatat că față de sumele acordate prin contractul de management valabil pe perioada pretinsă în raport cu drepturile legale reglementate de O.U.G. nr. 79/2001, pârâtul a încasat cuvenit sumele primite. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC P.I.P. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța de fond a ignorat faptul că pârâtul, abuzând de funcția sa a încheiat, cu sine însuși un contract de management deși legea interzicea acest lucru, apreciindu-se în mod nelegal că pârâtul a încasat cuvenit o remunerație pe baza unui contract de management nul de drept, ca urmare a faptului că acest contract era interzis de O.U.G.

nr. 79/2001. Totodată, s-a reținut, fără temei, că reclamanta și-a invocat propria culpă sau că ar fi solicitat analizarea răspunderii pârâtului în calitate de administrator și nu de salariat al societății. Pe de altă parte, instanța de fond s-a aflat în confuzie și în legătură cu obiectul litigiului, deoarece a tratat excesiv problema nulității contractului de management, în condițiile în care obiectul cererii era obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate necuvenit. Se mai arată că pârâtul, în calitate de salariat și director general și-a încetat propriul contract individual de muncă, deși O.U.G. nr. 79/2001 obliga la menținerea acestui contract și completarea lui cu un act adițional care să cuprindă obiectivele și performanțele directorului general.

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 71 din 22 iunie 2010, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, a reținut, în esență, că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii și a stabilit corect situația de fapt și încadrarea în drept, remunerația fiind fixată prin Hotărârea A.G.A. din 21 februarie 2007, neanulată până în prezent, ca și contractul de management. Ca urmare, reclamanta a formulat recurs, în termenul legal, solicitând admiterea acestuia fără a-l încadra în drept decât prin raportare la dispozițiile art. 312 C. proc. civ., dar față de conținutul criticilor, acestea se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., limite în care recursul va fi soluționat. S-a susținut că instanța de apel a ignorat nevalabilitatea hotărârii adunării generale și a contractului de management, încheiat de pârât cu sine însuși, deși legea interzice acest lucru, încălcând și art. 969 C. civ.; s-au depășit limitele învestirii, obiectul cererii de chemare în judecată privind restituirea sumelor încasate necuvenit în baza unui contract nevalabil și nu desființarea acestuia și analizarea răspunderii pârâtului ca salariat și nu ca administrator, care în calitate de salariat și director general și-a încetat propriul contract individual de muncă, deși O.U.G. nr. 79/2001 obliga la menținerea acestuia și completarea cu un act adițional care să cuprindă obiectivele și performanțele directorului general și nu a unui contract de management.

S-a ignorat și Raportul de Audit înregistrat din 9 decembrie 2008, întocmit de Consiliul Județean Prahova - Serviciul de Auditare Internă, privind prejudiciul creat, confirmându-se implicit nevalabilitatea contractului de management. Recursul este nefondat. Obiectul cererii de chemare în judecată privește restituirea sumelor încasate de pârât în baza contractului de management, contract comercial aprobat printr-o hotărâre a adunării generale a acționarilor, acte juridice neanulate, analizarea nevalabilității acestora nefăcându-se în afara limitelor motivelor de apel, ci dimpotrivă, motiv pentru care instanța de apel a și concluzionat că, în lipsa constatării nulității acestora, cerere cu care prima instanță nu a fost învestită, legal s-a constatat că plata are o bază legală și, deci, nu trebuie restituită.

Prin urmare, nici în recurs, nu se poate depăși cadrul procesual în privința obiectului cererii de chemare în judecată, față de dispozițiile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., toate criticile privind nevalabilitatea acestor convenții neputând fi primite, deoarece exced obiectului judecății în fond. Pe de altă parte, tocmai având în vedere clauzele contractului de management, instanța de apel a reținut legalitatea hotărârii primei instanțe, astfel încât nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 969 C civ. Cât privește referirea din cererea de recurs la anumite probe, aceasta vizează situații de fapt care nu pot face obiectul analizei în recurs față de limitele căii de atac care are un caracter nondevolutiv.

Așa fiind, reținându-se că niciuna dintre critici nu este fondată, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de reclamanta SC P.I.P. SA Ploiești, împotriva Deciziei Curții de Apel Ploiești nr. 71 din 22 iunie 2010 , ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatului - pârât suma de 2.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 decembrie 2010.