ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5305/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul C.V. a chemat

în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata despăgubirilor în

sumă de 56.500 euro, reprezentând contravaloarea imobilelor trecute în proprietatea

Statului Român, în mod abuziv. Ulterior, și-a modificat cererea, solicitând obligarea

pârâtei la emiterea deciziei în care să fie consemnat cuantumul despăgubirii.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, prin dispoziția nr. 26 din 01 februarie 2008, emisă de

Primăria Comunei Horodnic, i s-a recunoscut dreptul la acordarea de despăgubiri

în condițiile art. VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul M. - T., compusă din:

casă tip parter - 85 mp, construită din lemn și acoperită cu țiglă, moara de porumb

tip subsol + parter + etaj - 50 mp, construită din lemn și acoperită cu țiglă, magazie

cereale - 70 mp, atelier reparații - 28 mp, grajd cu șură - 130 mp, șopron magazie

de lemne - 50 mp, toate din lemn și acoperite cu țiglă și canal 100 ml din piatră

și beton, situată în comuna H.S.

Instanța a constatat că,

în raport de cererea inițială și precizările din „întâmpinare”, petitul acțiunii

constă în obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea

unei decizii în care să fie consemnat cuantumul despăgubirii de 56.500 euro.

Prin sentința civilă

nr. 53 din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea în contencios administrativ

formulată de reclamantul C.V., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

să transmită dosarul de despăgubire al reclamantului către evaluator în vederea

întocmirii raportului de evaluare și ulterior să emită decizia reprezentând titlul

de despăgubire.

Pentru a pronunța această

soluție s-a reținut că instanța nu poate obliga Comisia Centrală să emită o decizie

în care să fie consemnată suma de 56.000 euro însă o poate obliga la transmiterea

dosarului de despăgubire către evaluator și la emiterea deciziei.

Instanța de fond a constatat

că dosarul nu a fost trimis evaluatorului potrivit dispozițiilor art. 16 alin.

(5) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 și dispozițiilor pct. 16.11 din normele

metodologice ale art. 16, adoptate prin H.G. nr. 1095/2005.

Potrivit dispozițiilor

art. 16 alin. (2

1

)

din titlul VII al Legii nr. 247/2005 și

pct. 16.9

2

; pct. 16.9

3

din normele metodologice, legalitatea

dispozițiilor autorităților administrației publice locale se verifică de către instituția

prefectului care fie emite un aviz de legalitate fie, în caz de nelegalitate, le

contestă la instanța de contencios administrativ.

Odată înaintat dosarul

Comisiei Centrale, fără ca dispoziția să fie contestată la instanța de contencios

administrativ, nu mai există posibilitatea returnării de către Comisia Centrală

a dispoziției și a dosarului aferent către Primărie, întrucât legea nu prevede o

asemenea atribuție în sarcina Comisiei Centrale. Aceasta poate verifica doar dacă

este legală respingerea cererii de restituire în natură (art. 16 alin. (4) din titlul

VII al Legii nr. 247/2005).

După această verificare,

este obligată să înainteze dosarul evaluatorului în vederea întocmirii raportului

de evaluare potrivit art. 16 alin. (5) din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că în speță, în urma analizării documentației de la dosar s-a constatat

că nu există înscrisuri privind dovada proprietății la momentul preluării, dovada

preluării abuzive și dovada calității de persoană îndreptățită pentru fiecare imobil

- construcție pentru care se înțelege a se acorda măsuri reparatorii în condițiile

Legii nr. 10/2001 (cu excepția imobilului - moară de porumb).

Or, în aceste condiții,

Primăria Comunei H.S. și-a depășit limitele învestirii, acordând măsuri reparatorii

pentru imobilul casă și anexe, asupra cărora notificatorul nu a dovedit că are vreun

drept, deși prin sentința civilă la care face referire instanța de fond, anexele

nu sunt cuprinse în aceasta.

Pe cale de consecință,

reclamantul nu poate fi considerat persoană îndreptățită cu privire la imobilul

notificat în accepțiunea Legii nr. 10/2001, întrucât nu face dovada calității de

persoană îndreptățită cu privire la aceste anexe, nemaiexistând autoritate de lucru

judecat în privința acestora.

De observat că, în speță,

Comisia Centrală „nu a pus în discuție” dreptul reclamanților la despăgubiri aferente

imobilelor notificate, așa cum reține instanța de fond, ci a constatat numai lipsa

înscrisurilor privind dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor notificate,

precum și a identificării acestora.

Comisia Centrală nu urmărește

decât aplicarea corectă a dispozițiilor legale în vigoare, care reglementează regimul

juridic privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Cu alte cuvinte, scopul

urmărit de Comisia Centrală este acela de a acorda despăgubiri juste și rezonabile

persoanelor care au, într-adevăr, dreptul la astfel de despăgubiri, evitând astfel

o îmbogățire fără justă cauză a persoanelor, care nu îndeplinesc condițiile prevăzute

de Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și, pe cale de

consecință, o prejudiciere a Statului Român, mai ales în condițiile crizei economice

actuale.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit dispozițiilor

art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza

situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri,

Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la

alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire

în natură.”

Secretariatul Comisiei

Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în

care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care

acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate,

în vederea întocmirii raportului de evaluare".

Este real că legiuitorul

nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor dosare, însă aceasta

nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere

dreptului reclamanțilorla aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un

termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcție de anumite situații

de fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora,

de măsura în care ele sunt imputabile instituției ș.a.m.d.

Toate considerentele care

constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt

imputabile reclamanților, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste

un anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri, termen a cărui

nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest

moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de instituția pârâtă, mai exact

ele nu o pot exonera sine die de obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții

administrative pentru rezolvarea situației.

Omisiunea legiuitorului

de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu

poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest interval

de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei cauze

într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din C.E.D.O.,

garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii

în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă

atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea

acestei proceduri.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «civilă»,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamanților și cel al autorităților

competente.

Susținerile recurentei

privind ordinea de soluționare a dosarelor pot fi reținute doar în măsura în care

urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil, la care s-a făcut

referire mai sus.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile

nr. 53 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2011.