ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8208/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8208/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 582 din 23 mai 2007,

Tribunalul Botoșani , secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul O.M.M., în contradictoriu cu Comuna Sulița, prin primar, județul

Botoșani; a anulat Dispoziția nr. 10 din 7 februarie 2006 emisă de pârâta

Comuna Sulița și a obligat pârâta să restituie în natură reclamantului

suprafața de teren de 1.772 mp, situată în Sulița, parcelele cadastrale nr. X

și Y, identificate în schița anexă a raportului de expertiză prin punctele 1,

2, 5, 4, 6, 7, 8; a respins cererea privind restituirea și a suprafeței de 275

mp teren, aflată în proprietatea numitului P.G. și a obligat Comuna Sulița,

prin primar, să emită o nouă dispoziție prin care să propună aceluiași

reclamant acordarea de despăgubiri, prin echivalent, pentru suprafața de 275 mp

teren, identificată în schița anexă prin punctele 2, 3, 4, 5; a respins, ca

nefondată, contestația împotriva Dispoziției nr. 28 din 21 martie 2006, emisă

de pârâtă, prin care a solicitat măsuri compensatorii pentru bunuri mobile.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin Notificarea nr. 60/2001, înregistrată la

Primăria Sulița, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de

proprietate pentru casă de locuit compusă din 4 camere, hol, bucătărie pe

temelie de piatră, zid de cărămidă, acoperită cu tablă, un corp de clădire

anexă din 3 camere, magazie și grajd acoperite cu tablă, cât și suprafața

aferentă de teren, de 2.100 mp.

Prin Dispoziția nr.

28 din 21 martie 2006, Comuna Sulița, prin primar, a respins cererea de

restituire în natură a casei de locuit, anexei, magaziei și grajdului, deoarece

acestea au fost demolate și s-a propus acordarea de despăgubiri pentru teren.

Comuna Sulița, prin

primar a mai emis și Dispoziția nr. 10 din 7 februarie 2006, cu privire la

terenul din aceeași notificare, motivat de faptul că acesta este ocupat de alte

construcții, propunându-se acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a mai

reținut că bunurile solicitate de reclamant au fost preluate de Statul Român -

Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

după ce reclamantul și familia sa au fost evacuați forțat din locuință în iunie

1941 și mutați la Botoșani, unde au avut domiciliul obligatoriu până la 23

august 1944.

Din suprafața de

teren ce a aparținut tatălui reclamantului, O.H., suprafața de 275 mp a fost

atribuită numitului P.G., conform titlului de proprietate din 22 mai 1994, iar

pe restul terenului există construcții ale pieței agro-alimentare.

Cum suprafața de

1.772 mp din fosta proprietate este liberă de construcții, tribunalul a anulat

Dispoziția nr. 10/2006 și a dispus restituirea în natură a acestui teren,

urmând ca pentru cei 275 mp teren ce nu se mai află în detenția comunei, să se

emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri.

În ceea ce privește

bunurile mobile pentru care s-au solicitat despăgubiri, tribunalul a constatat

că acestea nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât, contestația

împotriva Dispoziției nr. 28/2006 a fost respinsă.

Prin Decizia civilă

nr. 303 din 2 noiembrie 2007, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, reținând că, prin Notificarea

nr. 60/2001, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate

pentru un imobil - casă de locuit și anexe, edificate pe terenul proprietatea

familiei sale, iar prin Dispoziția nr. 28/2006, pârâta a procedat la

respingerea cererii de restituire în natură a construcțiilor, motivat de faptul

că sunt demolate și a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr.

247/2005.

Ulterior, prin

notificarea nr. 1746 1 din 23 septembrie 2005, reclamantul a solicitat

reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 2.100 mp teren,

situată în intravilanul comunei Sulița, aferentă unor imobile, iar pârâta, prin

Dispoziția nr. 10/2006 a respins cererea de restituire în natură a terenului,

cu motivarea că este ocupat de alte construcții, propunându-se acordarea de

despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005.

În discuție, a mai

constatat instanța de apel, au rămas măsurile compensatorii pentru bunurile mobile

preluate în mod abuziv, pentru care, în mod corect prima instanță a constatat

că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, arătând că instanțele au interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, deoarece notificarea nu viza restituirea

bunurilor mobile, și că, deși, aparent, Dispoziția nr. 28/2006 îi este

favorabilă, în sensul că prevede acordarea de despăgubiri pentru construcțiile

demolate, ea se impune a fi anulată, pentru că este confuză și cuprinde mai

multe inadvertențe, întrucât se respinge cererea de restituire în natură a

construcțiilor, deși nu s-a cerut restituirea lor în natură, se reține în

același timp că terenul este ocupat de construcții, deși terenul făcea obiectul

Notificării nr. 1746 /2005, propunându-se acordarea de despăgubiri pentru

teren.

Prin Decizia civilă

nr. 5829 din 21 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

și a casat Decizia civilă nr. 303 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Suceava,

secția civilă; a admis apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile

nr. 582 din 23 mai 2007 a Tribunalului Botoșani, iar sentința a fost

desființată în parte, cauza fiind trimisă primei instanțe pentru rejudecarea

plângerii formulate de reclamant împotriva Dispoziției nr. 28 din 21 martie

2006, emisă de Primarul comunei Sulița.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamantul a

contestat Dispoziția nr. 28/2006, solicitând restituirea în natură a terenului

în suprafață de 2.100 mp și măsuri compensatorii nu doar pentru construcții, ci

și pentru bunurile mobile ce au aparținut familiei sale. Prima instanță a

respins ca nefondată contestația împotriva acestei dispoziții, cu motivarea că

bunurile mobile nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel a

menținut soluția. În privința Dispoziției nr. 28/2006, greșit a fost cercetată

contestația numai pentru bunurile mobile, în materia Legii nr. 10/2001,

contestația împotriva deciziei sau dispoziției trebuie să fie soluționată sub

toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 2789 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Botoșani a admis în parte acțiunea

și a anulat Dispoziția nr. 10 din 7 februarie 2006, emisă de pârâtă, pe care a

obligat-o să restituie în proprietatea reclamantului suprafața de 1.772 mp,

situată în Sulița, parcelele cadastrale nr. X și Y, identificată în schița

anexă a raportului de expertiză, prin punctele 1, 2, 5, 4, 8, 7, 6; a fost

obligată Comuna Sulița să emită o nouă dispoziție pentru casă de locuit, anexe

gospodărești (magazie și grajd) și să propună în favoarea reclamantului

acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc pentru suprafața de 275 mp,

identificată în schița anexă prin punctele 2, 3, 4, 5; a fost admisă și

plângerea formulată împotriva Dispoziției nr. 28 din 21 martie 2006, emisă de

pârâtă, prin care s-au solicitat măsuri compensatorii pentru bunurile mobile,

în sumă de 142.316 RON, identificate în schița anexă a raportului de expertiză

a expertului tehnic Ș.H., pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma

de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că reclamantul O.M.M. a pretins în declarația dată

la 1 octombrie 2010 să i se reconstituie în natură terenul de 2.500 mp și să i

se acorde măsuri compensatorii pentru un magazin de 20 m lungime și 15 m lățime

în care erau încorporate mai multe încăperi, cu destinația de frizerie,

restaurant, alimentară și dormitoare. Bunurile mobile solicitate au fost

evaluate la suma de 142.316 RON prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Pentru suprafața de 275 mp teren aflată în proprietatea unei terțe persoane,

s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, nefiind posibilă restituirea

în natură.

Împotriva sentinței

civile mai sus arătate, au formulat apel reclamantul O.M.M. și pârâta Comuna

Sulița, prin primar.

Reclamantul a arătat

că instanța trebuia să admită restituirea în natură a suprafeței de 2.500 mp și

nu doar de 1.772 mp și să propună acordarea de despăgubiri pentru casa cu 3

dormitoare, magazin, hol, bucătărie, anexă compusă din trei camere, magazie,

grajd și pivniță.

Pentru suprafața de

275 mp, dacă se aprecia că nu poate fi restituită în natură, trebuia să i se

acorde despăgubiri.

Pârâta a criticat

soluția sub aspectul bunurilor mobile, arătând că acestea nu fac obiectul Legii

nr. 10/2001, și că, oricum nu au existat, dar că este de acord cu restituirea

în natură a suprafeței de 1.772 mp teren, situat în p. c. X și Y, precum și cu restituirea

suprafeței de 275 mp teren pe raza comuna Sulița, județul Botoșani. Pârâta a

solicitat înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată, arătând

că nu se face vinovată de preluarea abuzivă a bunurilor reclamantului.

Prin Decizia civilă

nr. 53 din 29 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis ambele apeluri, a schimbat în parte

sentința atacată și a obligat Comuna Sulița, prin primar, să emită o nouă

dispoziție, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

constând în despăgubiri pentru casa de locuit, anexe gospodărești (magazie și

grajd), precum și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare

cu alte bunuri pentru suprafața de 275 mp, identificată în schița anexă prin

punctele 2, 3, 4, 5, în favoarea reclamantului; a respins, ca nefondată,

cererea prin care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent pentru

bunurile mobile; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că tribunalul a obligat Comuna

Sulița, prin primar, să emită o nouă dispoziție pentru casa de locuit și anexe

gospodărești (magazie și grajd) dar fără a indica nicio măsură în ceea ce

privește aceste imobile demolate, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001. Reclamantul a optat pentru măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilele construcții, iar Dispozițiile contestate, nr.

10/2006 și 28/2006 emise de Primăria comuna Sulița, sunt ulterioare intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că, stabilirea cuantumului despăgubirilor

se va face de către un evaluator sau o societate de evaluatori, desemnați de

Comisia Centrală pentru Acordarea de Despăgubiri care, pe baza raportului de evaluare,

va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește

suprafața de teren solicitată, din expertiza întocmită de expertul D.F. rezultă

că întinderea totală a acesteia este de 2.047 mp și nu de 2.500 cum pretinde

reclamantul, iar, din aceasta, doar 1.772 mp teren, poate fi restituită în

natură, fiind situată în parcelele cadastrale nr. X și Y. În ceea ce privește

suprafața de 275 mp, care se află înscrisă în titlul de proprietate nr. Z al

numitului P.G., reclamantul a optat, inclusiv la dezbaterile din apel, pentru

măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu un teren similar,

pe un alt amplasament, măsură cu care apelanta Primăria comunei Sulița a fost

de acord (memoriul de apel din 5 ianuarie 2011), astfel că, instanța a apreciat

că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

Referitor la bunurile

mobile solicitate, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a administrat

nicio probă în dovedirea existenței bunurilor revendicate, iar expertiza de

evaluare a acestora de la prima instanță a avut în vedere, exclusiv, declarația

reclamantului. Cum în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ.: „cel ce

face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească” iar reclamantul nu

a înțeles să-și precizeze pretențiile referitoare la bunurile mobile, această

cerere a fost înlăturată.

Referitor la plata

cheltuielilor de judecată din primă instanță, instanța de apel a reținut că

stabilirea acestora în sarcina intimatei este corectă și în acord cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., dată fiind culpa procesuală a Primăriei

comunei Sulița în cauză.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul O.M.M., prevalându-se de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant

a solicitat instanței să desființeze în parte decizia recurată, în sensul

admiterii în totalitate a cererii sale și să se dispună obligarea pârâtei

comuna Sulița, prin primar, la emiterea unei noi dispoziții prin care să îi

restituie în natură și suprafața de 2.100 mp teren pe vechiul amplasament, să

propună acordarea de măsuri compensatorii pentru bunurile mobile în sumă de

142.316 RON (valoare stabilită conform raportului de expertiză efectuat în

cauză), cu obligarea pârâtei la restituirea cheltuielilor de judecată din apel,

reprezentând onorariu de avocat și contravaloarea transportului din Israel în

România și retur.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, recurentul învederează că instanțele de fond au

greșit când au stabilit că nu îi poate fi restituită în natură decât suprafața

de 1.772 mp teren din cei 2.500 mp ce au aparținut familiei sale, constatând că

275 mp au fost atribuiți în proprietate numitului P.G., în temeiul Legii nr.

18/1991.

Pe de altă parte, nu

poate fi reținut argumentul instanței de apel că pe această suprafață de teren

de 2100 mp se află o piață agro-alimentară din care se pot restitui doar 1.772

mp, în condițiile în care expertul numit la judecata în fond a cauzei a arătat

că această piață cu produse agro-alimentare nu are decât construcții ușoare,

demontabile care nu împiedică eliberarea terenului.

Recurentul mai

învederează că a solicitat instanțelor anularea Dispoziției nr. 28/2006 emise

în baza Notificării nr. 60/2001 și obligarea comunei Sulița, prin primar, la

emiterea unei noi dispoziții prin care să propună acordarea de măsuri

reparatorii pentru bunurile mobile aflate în proprietatea familiei sale la data

evacuării forțate, însă, instanța de apel a respins această solicitare pentru

lipsa dovezilor.

Recurentul reia

prezentarea situației de fapt susținută la instanțele anterioare, arătând că

împreună cu întreaga sa familie a fost evacuat fără niciun avertisment, în anul

1941 și a produs dovada celor afirmate cu martori și înscrisuri (depunând

tabloul celor evacuați), astfel că, în locuință și magazin au rămas toate

bunurile lor, respectiv, mobilier și mărfuri alimentare obișnuite, parte dintre

ele enumerate în cuprinsul acțiunii; în consecință, statul român trebuie să îl

despăgubească și cu valoarea acestora.

În sfârșit, același

recurent susține că instanța de apel trebuia să dispună obligarea pârâtei la

restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat, respectiv,

onorariul de avocat (1.000 RON), dar și contravaloarea biletelor de avion

pentru călătoriile efectuate în România în scopul participării la proces,

urmând a depune copii ale acestora pentru dovedirea lor.

La termenul de azi,

Înalta Curte, din oficiu, a pus în vedere părților prezente ca în cadrul

dezbaterii recursului să aibă în vedere domeniul de aplicare a Legii nr.

10/2001 (în ce privește perioada de referință a legii și în care trebuie să se

situeze preluarea abuzivă a imobilului), la data formulării notificării prin

care s-a solicitat de către reclamant restituirea terenului de 2.500 mp preluat

autorilor săi, aspecte pe care să le plaseze în contextul regulii non

reformatio in pejus, dat fiind faptul că nu a făcut uz de exercitarea dreptului

la recurs decât reclamantul; de asemenea, s-a pus în vedere

recurentului-reclamant să precizeze notificările pe care le-a formulat în

temeiul Legii nr. 10/2001 și obiectul fiecăreia dintre ele.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce succed.

Având în vedere

situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că

recurentul-reclamant a formulat două notificări (așa cum se atestă, de altfel,

și prin Adresa din 17 august 2006 emisă de Primăria comunei Sulița la

solicitarea tribunalului): una prin care a solicitat restituirea în natură a

unui imobil compus din casă de locuit (și bunuri mobile, potrivit celorlalte

înscrisuri ale cauzei) și cealaltă privind restituirea în natură a terenului de

2.100 mp, aferent construcțiilor, teren situat în intravilanul comunei Sulița,

județul Botoșani.

Notificarea nr.

60/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 28 din 21 martie 2006, în sensul

propunerii acordării de despăgubiri pentru construcții, în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005; această dispoziție a fost inițial contestată în

cauza de față.

La dosar primă

instanță, recurentul-reclamant și-a completat contestația inițială formulată

împotriva dispoziției anterior menționate, alăturându-i contestația împotriva

Dispoziției nr. 10 din 7 februarie 2006 emisă de Primarul comunei Sulița,

județul Botoșani prin care s-a respins cererea de restituire în natură

terenului în suprafață de 2.100 mp, teren intravilan, propunându-se acordarea

de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; această

dispoziție a fost emisă pentru soluționarea Notificării nr. 1746 din 23 septembrie

2005, astfel cum reiese din cuprinsul acesteia, susținere reiterată de

reclamant și prin motivele de apel, dar și de recurs.

Prin urmare,

notificarea pentru teren (ceea ce constituie bunul principal) a fost formulată

cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

modificată și republicată, în timp ce în cadrul termenului legal a fost

formulată notificare doar pentru construcții și bunuri mobile (ceea ce

reprezintă accesoriul, date fiind dispozițiile art. 482 și art. 492 C. civ.).

Prin soluționarea

ambelor sale cereri, recurentul-reclamant a obținut măsuri reparatorii în

echivalent - propunerea acordării de despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 -, încă din etapa administrativă, prin dispoziții emise de

unitatea administrativ teritorială învestită cu soluționarea notificărilor.

Contestațiile

formulate împotriva acestor dispoziții au regimul juridic al unor căi de atac,

astfel că regula non reformatio in pejus era aplicabilă încă de la prima

instanță, tribunalul nefiind în măsură nici să invoce excepția tardivității

formulării notificării pentru bunul principal (teren), întrucât admiterea

acesteia ar fi condus la agravarea situației reclamantului în propria sa cale

de atac, dată fiind împrejurarea că acesta, anterior inițierii demersului în

instanță, era titularul unei valori patrimoniale („bun” în sensul Convenției),

reprezentată de decizia cu propunerea acordării de despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005).

Or, invocarea și

admiterea excepției tardivității notificării, cu consecința constatării

decăderii reclamantului din dreptul de a mai obține măsuri reparatorii în

natură sau echivalent pentru teren (sens în care dispune art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, modificată și republicată), ar fi contravenit regulilor

presupuse de asigurarea garanțiilor unei proceduri echitabile, astfel cum ea

este prevăzută de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului.

În plus, nici

instanțele anterioare, nici unitatea învestită cu soluționarea notificărilor nu

au constatat incidența unui alt fine de neprimire a cererii de acordare a

măsurilor reparatorii, anume, împrejurarea că deposedarea autorilor

reclamantului de bunurile proprietatea autorilor lui a avut loc în anul 1941

(susținere reluată de recurent inclusiv prin motivele prezentului recurs), ceea

ce situează momentul preluării abuzive în afara perioadei de referință a Legii

nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), din probele cauzei neputând fi

reținute indicii în sensul incidenței art. 2 lit. g) din lege, anume

rechiziționarea în temeiul Legii nr. 139/940, rechiziție care și ea trebuia să

se situeze în cadrul aceluiași interval, ca măsură dispusă de regimul comunist.

Pe de altă parte, în

ciclul procesual anterior, anume, prin Decizia civilă nr. 5829 din 21 mai 2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul aceluiași reclamant, a

casat decizia instanței de apel, în sensul că s-a admis apelul reclamantului

împotriva Sentinței nr. 582 din 23 mai 2007 a Tribunalului Botoșani, pe care a

desființat-o în parte iar cauza a fost trimisă la prima instanță pentru

rejudecarea plângerii formulate de reclamant împotriva Dispoziției nr. 28 din

21 martie 2006, emise de Primarul comunei Sulița; au fost păstrate celelalte

dispoziții ale sentinței.

Or, restul

dispozițiilor menținute de instanța de casare privea soluția dată de prima

instanță asupra contestației promovate împotriva Dispoziției nr. 10 din 7

februarie 2006 emise în soluționarea notificării privind restituirea terenului.

Așadar, limitele

rejudecării, în aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., astfel cum

reiese din dispozitivului deciziei de casare explicitat cu cele ce rezultă din

considerentele acesteia, priveau nesoluționarea contestației cu privire la

măsurile reparatorii solicitate prin notificare pentru construcții, instanțele

preocupându-se exclusiv de măsurile reparatorii solicitate prin notificarea din

2001 doar pentru bunurile mobile, întrucât au omis să soluționeze cererea de

acordare a măsurilor reparatorii pentru construcții.

Însă, în cel de-al

doilea ciclu procesual, instanțele de fond au rejudecat cauza sub toate

aspectele, inclusiv asupra celor ce erau deja intrate în puterea lucrului

judecat.

Date fiind toate aceste

nereguli procedurale, care însă au generat efecte favorabile în ce privește

situația titularului cererilor, Înalta Curte constată, în aplicarea regulii non

reformatio in pejus, că nu poate analiza criticile sale privind neacordarea

măsurilor reparatorii în natură pentru întregul teren (2.100 mp, în loc de

1.775 mp cât a obținut recurentul prin hotărârile instanțelor anterioare),

soluția dată de prima instanță în primul ciclu procesual fiind deja intrată în

puterea lucrului judecat încă de la momentul soluționării primului recurs.

În aprecierea Înaltei

Curți, soluția anterioară decurge și din interpretarea celor reținute de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Amurăriței c. României din 23

septembrie 2008, paragrafele 36 - 37:

«36. Presupunând chiar

că instanțele ar fi corectat, în timpul acțiunii în revendicare, erorile comise

de instanțele anterioare la acțiunea în partaj, Curtea consideră că nu este

sarcina reclamantei să suporte sarcina unor eventuale lipsuri ale

autorităților. Curtea a statuat deja de altfel că atenuarea vechilor atingeri

nu poate crea noi inconveniente exagerate (a se vedea, mutatis mutandis,

Pincová și Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36548/97, paragraful 58, CEDH

2002-VIII, Zich și alții împotriva Republicii Cehe, nr. XXX48/99, paragraful

74, 18 iulie 2006).

sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în

revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre

părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute

la art. 6 alin. (1) din Convenție interpretat în lumina principiului

securității raporturilor juridice. Instanțele au încălcat astfel dreptul

reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.»

În plus, se constată

că această cerere (dacă s-ar admite că poate fi reanalizată în mod legal odată

ce dezlegarea ei a intrat în puterea lucrului judecat și dacă ea intra în

domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și dacă notificarea pentru

restituirea terenului ar fi fost formulată în termen legal), a fost în mod

legal soluționată de instanțe cu aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, de vreme ce s-a dispus restituirea terenului ocupat de

construcțiile ușoare și demontabile (corespunzătoare amenajării unei piețe

agro-alimentare, ca atare, critica recurentului fiind fără obiect); pe de altă

parte, era exclusă măsura restituirii în natură a suprafeței de 275 mp teren

care se află în proprietatea unui terț - P.G., conform titlului de proprietate

nr. Z din 22 mai 1994 emis în baza Legii nr. 18/1991 -, iar nu în deținerea

intimatului notificat.

Nici criticile

privind acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile mobile nu vor putea fi

analizate, întrucât - deși subsidiar argumentului -, dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 10/2001 nu au avut în vedere această ipoteză, pentru situația în care

preluarea proprietății autorilor săi se încadra în domeniul de aplicare a Legii

nr. 10/2001, ceea ce se constituia într-un impediment prioritar, de ordine

publică, pentru necercetarea notificărilor recurentului pe temeiul

dispozițiilor legii speciale prin intermediul căreia legiuitorul nu și-a propus

acordarea unor reparații pentru nedreptățile comise anterior datei de 6 martie

1945.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul O.M.M., împotriva Deciziei nr. 53

din 29 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 noiembrie 2011.