ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8208/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 582 din 23 mai 2007, Tribunalul Botoșani , secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul O.M.M., în contradictoriu cu Comuna Sulița, prin primar, județul Botoșani; a anulat Dispoziția nr. 10 din 7 februarie 2006 emisă de pârâta Comuna Sulița și a obligat pârâta să restituie în natură reclamantului suprafața de teren de 1.772 mp, situată în Sulița, parcelele cadastrale nr. X și Y, identificate în schița anexă a raportului de expertiză prin punctele 1, 2, 5, 4, 6, 7, 8; a respins cererea privind restituirea și a suprafeței de 275 mp teren, aflată în proprietatea numitului P.G.

și a obligat Comuna Sulița, prin primar, să emită o nouă dispoziție prin care să propună aceluiași reclamant acordarea de despăgubiri, prin echivalent, pentru suprafața de 275 mp teren, identificată în schița anexă prin punctele 2, 3, 4, 5; a respins, ca nefondată, contestația împotriva Dispoziției nr. 28 din 21 martie 2006, emisă de pârâtă, prin care a solicitat măsuri compensatorii pentru bunuri mobile. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin Notificarea nr. 60/2001, înregistrată la Primăria Sulița, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru casă de locuit compusă din 4 camere, hol, bucătărie pe temelie de piatră, zid de cărămidă, acoperită cu tablă, un corp de clădire anexă din 3 camere, magazie și grajd acoperite cu tablă, cât și suprafața aferentă de teren, de 2.100 mp.

Prin Dispoziția nr. 28 din 21 martie 2006, Comuna Sulița, prin primar, a respins cererea de restituire în natură a casei de locuit, anexei, magaziei și grajdului, deoarece acestea au fost demolate și s-a propus acordarea de despăgubiri pentru teren. Comuna Sulița, prin primar a mai emis și Dispoziția nr. 10 din 7 februarie 2006, cu privire la terenul din aceeași notificare, motivat de faptul că acesta este ocupat de alte construcții, propunându-se acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a mai reținut că bunurile solicitate de reclamant au fost preluate de Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice după ce reclamantul și familia sa au fost evacuați forțat din locuință în iunie 1941 și mutați la Botoșani, unde au avut domiciliul obligatoriu până la 23 august 1944. Din suprafața de teren ce a aparținut tatălui reclamantului, O.H., suprafața de 275 mp a fost atribuită numitului P.G., conform titlului de proprietate din 22 mai 1994, iar pe restul terenului există construcții ale pieței agro-alimentare. Cum suprafața de 1.772 mp din fosta proprietate este liberă de construcții, tribunalul a anulat Dispoziția nr. 10/2006 și a dispus restituirea în natură a acestui teren, urmând ca pentru cei 275 mp teren ce nu se mai află în detenția comunei, să se emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri.

În ceea ce privește bunurile mobile pentru care s-au solicitat despăgubiri, tribunalul a constatat că acestea nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât, contestația împotriva Dispoziției nr. 28/2006 a fost respinsă. Prin Decizia civilă nr. 303 din 2 noiembrie 2007, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, reținând că, prin Notificarea nr. 60/2001, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru un imobil - casă de locuit și anexe, edificate pe terenul proprietatea familiei sale, iar prin Dispoziția nr. 28/2006, pârâta a procedat la respingerea cererii de restituire în natură a construcțiilor, motivat de faptul că sunt demolate și a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005.

Ulterior, prin notificarea nr. 1746 1 din 23 septembrie 2005, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 2.100 mp teren, situată în intravilanul comunei Sulița, aferentă unor imobile, iar pârâta, prin Dispoziția nr. 10/2006 a respins cererea de restituire în natură a terenului, cu motivarea că este ocupat de alte construcții, propunându-se acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005. În discuție, a mai constatat instanța de apel, au rămas măsurile compensatorii pentru bunurile mobile preluate în mod abuziv, pentru care, în mod corect prima instanță a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, arătând că instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, deoarece notificarea nu viza restituirea bunurilor mobile, și că, deși, aparent, Dispoziția nr. 28/2006 îi este favorabilă, în sensul că prevede acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate, ea se impune a fi anulată, pentru că este confuză și cuprinde mai multe inadvertențe, întrucât se respinge cererea de restituire în natură a construcțiilor, deși nu s-a cerut restituirea lor în natură, se reține în același timp că terenul este ocupat de construcții, deși terenul făcea obiectul Notificării nr. 1746 /2005, propunându-se acordarea de despăgubiri pentru teren.

Prin Decizia civilă nr. 5829 din 21 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat Decizia civilă nr. 303 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă; a admis apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 582 din 23 mai 2007 a Tribunalului Botoșani, iar sentința a fost desființată în parte, cauza fiind trimisă primei instanțe pentru rejudecarea plângerii formulate de reclamant împotriva Dispoziției nr. 28 din 21 martie 2006, emisă de Primarul comunei Sulița. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamantul a contestat Dispoziția nr. 28/2006, solicitând restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.100 mp și măsuri compensatorii nu doar pentru construcții, ci și pentru bunurile mobile ce au aparținut familiei sale.

Prima instanță a respins ca nefondată contestația împotriva acestei dispoziții, cu motivarea că bunurile mobile nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel a menținut soluția. În privința Dispoziției nr. 28/2006, greșit a fost cercetată contestația numai pentru bunurile mobile, în materia Legii nr. 10/2001, contestația împotriva deciziei sau dispoziției trebuie să fie soluționată sub toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2789 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Botoșani a admis în parte acțiunea și a anulat Dispoziția nr. 10 din 7 februarie 2006, emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să restituie în proprietatea reclamantului suprafața de 1.772 mp, situată în Sulița, parcelele cadastrale nr. X și Y, identificată în schița anexă a raportului de expertiză, prin punctele 1, 2, 5, 4, 8, 7, 6; a fost obligată Comuna Sulița să emită o nouă dispoziție pentru casă de locuit, anexe gospodărești (magazie și grajd) și să propună în favoarea reclamantului acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc pentru suprafața de 275 mp, identificată în schița anexă prin punctele 2, 3, 4, 5; a fost admisă și plângerea formulată împotriva Dispoziției nr. 28 din 21 martie 2006, emisă de pârâtă, prin care s-au solicitat măsuri compensatorii pentru bunurile mobile, în sumă de 142.316 RON, identificate în schița anexă a raportului de expertiză a expertului tehnic Ș.H., pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamantul O.M.M. a pretins în declarația dată la 1 octombrie 2010 să i se reconstituie în natură terenul de 2.500 mp și să i se acorde măsuri compensatorii pentru un magazin de 20 m lungime și 15 m lățime în care erau încorporate mai multe încăperi, cu destinația de frizerie, restaurant, alimentară și dormitoare. Bunurile mobile solicitate au fost evaluate la suma de 142.316 RON prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Pentru suprafața de 275 mp teren aflată în proprietatea unei terțe persoane, s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, nefiind posibilă restituirea în natură. Împotriva sentinței civile mai sus arătate, au formulat apel reclamantul O.M.M.

și pârâta Comuna Sulița, prin primar. Reclamantul a arătat că instanța trebuia să admită restituirea în natură a suprafeței de 2.500 mp și nu doar de 1.772 mp și să propună acordarea de despăgubiri pentru casa cu 3 dormitoare, magazin, hol, bucătărie, anexă compusă din trei camere, magazie, grajd și pivniță. Pentru suprafața de 275 mp, dacă se aprecia că nu poate fi restituită în natură, trebuia să i se acorde despăgubiri. Pârâta a criticat soluția sub aspectul bunurilor mobile, arătând că acestea nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, și că, oricum nu au existat, dar că este de acord cu restituirea în natură a suprafeței de 1.772 mp teren, situat în p. c. X și Y, precum și cu restituirea suprafeței de 275 mp teren pe raza comuna Sulița, județul Botoșani.

Pârâta a solicitat înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată, arătând că nu se face vinovată de preluarea abuzivă a bunurilor reclamantului. Prin Decizia civilă nr. 53 din 29 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis ambele apeluri, a schimbat în parte sentința atacată și a obligat Comuna Sulița, prin primar, să emită o nouă dispoziție, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri pentru casa de locuit, anexe gospodărești (magazie și grajd), precum și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri pentru suprafața de 275 mp, identificată în schița anexă prin punctele 2, 3, 4, 5, în favoarea reclamantului; a respins, ca nefondată, cererea prin care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile mobile; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că tribunalul a obligat Comuna Sulița, prin primar, să emită o nouă dispoziție pentru casa de locuit și anexe gospodărești (magazie și grajd) dar fără a indica nicio măsură în ceea ce privește aceste imobile demolate, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Reclamantul a optat pentru măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcții, iar Dispozițiile contestate, nr. 10/2006 și 28/2006 emise de Primăria comuna Sulița, sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că, stabilirea cuantumului despăgubirilor se va face de către un evaluator sau o societate de evaluatori, desemnați de Comisia Centrală pentru Acordarea de Despăgubiri care, pe baza raportului de evaluare, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește suprafața de teren solicitată, din expertiza întocmită de expertul D.F. rezultă că întinderea totală a acesteia este de 2.047 mp și nu de 2.500 cum pretinde reclamantul, iar, din aceasta, doar 1.772 mp teren, poate fi restituită în natură, fiind situată în parcelele cadastrale nr. X și Y. În ceea ce privește suprafața de 275 mp, care se află înscrisă în titlul de proprietate nr. Z al numitului P.G., reclamantul a optat, inclusiv la dezbaterile din apel, pentru măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu un teren similar, pe un alt amplasament, măsură cu care apelanta Primăria comunei Sulița a fost de acord (memoriul de apel din 5 ianuarie 2011), astfel că, instanța a apreciat că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la bunurile mobile solicitate, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a administrat nicio probă în dovedirea existenței bunurilor revendicate, iar expertiza de evaluare a acestora de la prima instanță a avut în vedere, exclusiv, declarația reclamantului. Cum în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ.: „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească” iar reclamantul nu a înțeles să-și precizeze pretențiile referitoare la bunurile mobile, această cerere a fost înlăturată. Referitor la plata cheltuielilor de judecată din primă instanță, instanța de apel a reținut că stabilirea acestora în sarcina intimatei este corectă și în acord cu dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., dată fiind culpa procesuală a Primăriei comunei Sulița în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul O.M.M., prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a solicitat instanței să desființeze în parte decizia recurată, în sensul admiterii în totalitate a cererii sale și să se dispună obligarea pârâtei comuna Sulița, prin primar, la emiterea unei noi dispoziții prin care să îi restituie în natură și suprafața de 2.100 mp teren pe vechiul amplasament, să propună acordarea de măsuri compensatorii pentru bunurile mobile în sumă de 142.316 RON (valoare stabilită conform raportului de expertiză efectuat în cauză), cu obligarea pârâtei la restituirea cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu de avocat și contravaloarea transportului din Israel în România și retur.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul învederează că instanțele de fond au greșit când au stabilit că nu îi poate fi restituită în natură decât suprafața de 1.772 mp teren din cei 2.500 mp ce au aparținut familiei sale, constatând că 275 mp au fost atribuiți în proprietate numitului P.G., în temeiul Legii nr. 18/1991. Pe de altă parte, nu poate fi reținut argumentul instanței de apel că pe această suprafață de teren de 2100 mp se află o piață agro-alimentară din care se pot restitui doar 1.772 mp, în condițiile în care expertul numit la judecata în fond a cauzei a arătat că această piață cu produse agro-alimentare nu are decât construcții ușoare, demontabile care nu împiedică eliberarea terenului.

Recurentul mai învederează că a solicitat instanțelor anularea Dispoziției nr. 28/2006 emise în baza Notificării nr. 60/2001 și obligarea comunei Sulița, prin primar, la emiterea unei noi dispoziții prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile mobile aflate în proprietatea familiei sale la data evacuării forțate, însă, instanța de apel a respins această solicitare pentru lipsa dovezilor. Recurentul reia prezentarea situației de fapt susținută la instanțele anterioare, arătând că împreună cu întreaga sa familie a fost evacuat fără niciun avertisment, în anul 1941 și a produs dovada celor afirmate cu martori și înscrisuri (depunând tabloul celor evacuați), astfel că, în locuință și magazin au rămas toate bunurile lor, respectiv, mobilier și mărfuri alimentare obișnuite, parte dintre ele enumerate în cuprinsul acțiunii; în consecință, statul român trebuie să îl despăgubească și cu valoarea acestora.

În sfârșit, același recurent susține că instanța de apel trebuia să dispună obligarea pârâtei la restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat, respectiv, onorariul de avocat (1.000 RON), dar și contravaloarea biletelor de avion pentru călătoriile efectuate în România în scopul participării la proces, urmând a depune copii ale acestora pentru dovedirea lor.

La termenul de azi, Înalta Curte, din oficiu, a pus în vedere părților prezente ca în cadrul dezbaterii recursului să aibă în vedere domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 (în ce privește perioada de referință a legii și în care trebuie să se situeze preluarea abuzivă a imobilului), la data formulării notificării prin care s-a solicitat de către reclamant restituirea terenului de 2.500 mp preluat autorilor săi, aspecte pe care să le plaseze în contextul regulii non reformatio in pejus, dat fiind faptul că nu a făcut uz de exercitarea dreptului la recurs decât reclamantul; de asemenea, s-a pus în vedere recurentului-reclamant să precizeze notificările pe care le-a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 și obiectul fiecăreia dintre ele.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed. Având în vedere situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat două notificări (așa cum se atestă, de altfel, și prin Adresa din 17 august 2006 emisă de Primăria comunei Sulița la solicitarea tribunalului): una prin care a solicitat restituirea în natură a unui imobil compus din casă de locuit (și bunuri mobile, potrivit celorlalte înscrisuri ale cauzei) și cealaltă privind restituirea în natură a terenului de 2.100 mp, aferent construcțiilor, teren situat în intravilanul comunei Sulița, județul Botoșani. Notificarea nr. 60/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 28 din 21 martie 2006, în sensul propunerii acordării de despăgubiri pentru construcții, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; această dispoziție a fost inițial contestată în cauza de față.

La dosar primă instanță, recurentul-reclamant și-a completat contestația inițială formulată împotriva dispoziției anterior menționate, alăturându-i contestația împotriva Dispoziției nr. 10 din 7 februarie 2006 emisă de Primarul comunei Sulița, județul Botoșani prin care s-a respins cererea de restituire în natură terenului în suprafață de 2.100 mp, teren intravilan, propunându-se acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; această dispoziție a fost emisă pentru soluționarea Notificării nr. 1746 din 23 septembrie 2005, astfel cum reiese din cuprinsul acesteia, susținere reiterată de reclamant și prin motivele de apel, dar și de recurs.

Prin urmare, notificarea pentru teren (ceea ce constituie bunul principal) a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, în timp ce în cadrul termenului legal a fost formulată notificare doar pentru construcții și bunuri mobile (ceea ce reprezintă accesoriul, date fiind dispozițiile art. 482 și art. 492 C. civ.). Prin soluționarea ambelor sale cereri, recurentul-reclamant a obținut măsuri reparatorii în echivalent - propunerea acordării de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 -, încă din etapa administrativă, prin dispoziții emise de unitatea administrativ teritorială învestită cu soluționarea notificărilor.

Contestațiile formulate împotriva acestor dispoziții au regimul juridic al unor căi de atac, astfel că regula non reformatio in pejus era aplicabilă încă de la prima instanță, tribunalul nefiind în măsură nici să invoce excepția tardivității formulării notificării pentru bunul principal (teren), întrucât admiterea acesteia ar fi condus la agravarea situației reclamantului în propria sa cale de atac, dată fiind împrejurarea că acesta, anterior inițierii demersului în instanță, era titularul unei valori patrimoniale („bun” în sensul Convenției), reprezentată de decizia cu propunerea acordării de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005).

Or, invocarea și admiterea excepției tardivității notificării, cu consecința constatării decăderii reclamantului din dreptul de a mai obține măsuri reparatorii în natură sau echivalent pentru teren (sens în care dispune art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată), ar fi contravenit regulilor presupuse de asigurarea garanțiilor unei proceduri echitabile, astfel cum ea este prevăzută de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În plus, nici instanțele anterioare, nici unitatea învestită cu soluționarea notificărilor nu au constatat incidența unui alt fine de neprimire a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, anume, împrejurarea că deposedarea autorilor reclamantului de bunurile proprietatea autorilor lui a avut loc în anul 1941 (susținere reluată de recurent inclusiv prin motivele prezentului recurs), ceea ce situează momentul preluării abuzive în afara perioadei de referință a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), din probele cauzei neputând fi reținute indicii în sensul incidenței art. 2 lit. g) din lege, anume rechiziționarea în temeiul Legii nr. 139/940, rechiziție care și ea trebuia să se situeze în cadrul aceluiași interval, ca măsură dispusă de regimul comunist.

Pe de altă parte, în ciclul procesual anterior, anume, prin Decizia civilă nr. 5829 din 21 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul aceluiași reclamant, a casat decizia instanței de apel, în sensul că s-a admis apelul reclamantului împotriva Sentinței nr. 582 din 23 mai 2007 a Tribunalului Botoșani, pe care a desființat-o în parte iar cauza a fost trimisă la prima instanță pentru rejudecarea plângerii formulate de reclamant împotriva Dispoziției nr. 28 din 21 martie 2006, emise de Primarul comunei Sulița; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Or, restul dispozițiilor menținute de instanța de casare privea soluția dată de prima instanță asupra contestației promovate împotriva Dispoziției nr. 10 din 7 februarie 2006 emise în soluționarea notificării privind restituirea terenului.

Așadar, limitele rejudecării, în aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., astfel cum reiese din dispozitivului deciziei de casare explicitat cu cele ce rezultă din considerentele acesteia, priveau nesoluționarea contestației cu privire la măsurile reparatorii solicitate prin notificare pentru construcții, instanțele preocupându-se exclusiv de măsurile reparatorii solicitate prin notificarea din 2001 doar pentru bunurile mobile, întrucât au omis să soluționeze cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru construcții. Însă, în cel de-al doilea ciclu procesual, instanțele de fond au rejudecat cauza sub toate aspectele, inclusiv asupra celor ce erau deja intrate în puterea lucrului judecat.

Date fiind toate aceste nereguli procedurale, care însă au generat efecte favorabile în ce privește situația titularului cererilor, Înalta Curte constată, în aplicarea regulii non reformatio in pejus, că nu poate analiza criticile sale privind neacordarea măsurilor reparatorii în natură pentru întregul teren (2.100 mp, în loc de 1.775 mp cât a obținut recurentul prin hotărârile instanțelor anterioare), soluția dată de prima instanță în primul ciclu procesual fiind deja intrată în puterea lucrului judecat încă de la momentul soluționării primului recurs.

În aprecierea Înaltei Curți, soluția anterioară decurge și din interpretarea celor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Amurăriței c. României din 23 septembrie 2008, paragrafele 36 - 37: «36. Presupunând chiar că instanțele ar fi corectat, în timpul acțiunii în revendicare, erorile comise de instanțele anterioare la acțiunea în partaj, Curtea consideră că nu este sarcina reclamantei să suporte sarcina unor eventuale lipsuri ale autorităților.

Curtea a statuat deja de altfel că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi inconveniente exagerate (a se vedea, mutatis mutandis, Pincová și Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36548/97, paragraful 58, CEDH 2002-VIII, Zich și alții împotriva Republicii Cehe, nr. XXX48/99, paragraful 74, 18 iulie 2006). 37. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice.

Instanțele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.» În plus, se constată că această cerere (dacă s-ar admite că poate fi reanalizată în mod legal odată ce dezlegarea ei a intrat în puterea lucrului judecat și dacă ea intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și dacă notificarea pentru restituirea terenului ar fi fost formulată în termen legal), a fost în mod legal soluționată de instanțe cu aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce s-a dispus restituirea terenului ocupat de construcțiile ușoare și demontabile (corespunzătoare amenajării unei piețe agro-alimentare, ca atare, critica recurentului fiind fără obiect); pe de altă parte, era exclusă măsura restituirii în natură a suprafeței de 275 mp teren care se află în proprietatea unui terț - P.G., conform titlului de proprietate nr. Z din 22 mai 1994 emis în baza Legii nr. 18/1991 -, iar nu în deținerea intimatului notificat.

Nici criticile privind acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile mobile nu vor putea fi analizate, întrucât - deși subsidiar argumentului -, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001 nu au avut în vedere această ipoteză, pentru situația în care preluarea proprietății autorilor săi se încadra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, ceea ce se constituia într-un impediment prioritar, de ordine publică, pentru necercetarea notificărilor recurentului pe temeiul dispozițiilor legii speciale prin intermediul căreia legiuitorul nu și-a propus acordarea unor reparații pentru nedreptățile comise anterior datei de 6 martie 1945. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.M.M., împotriva Deciziei nr. 53 din 29 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2011.