ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2167/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 491 din 29 martie 2006, Tribunalul Botoșani, secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta C.L. și a anulat Dispoziția nr. 1080 din 18 martie 2005 emisă de Primarul Municipiului Botoșani, instituție pe care a obligat-o să emită o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în favoarea reclamantei, pentru întreg imobilul clădire și teren aferent în suprafață de 187 m.p. și să înainteze dispoziția și notificarea în condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că autoarea reclamantei, R.A. a fost deposedată prin expropriere de fosta sa proprietate din municipiul Botoșani, str. B.P.H., compusă din construcții de 91,78 m.p.

și teren aferent de 187 m.p., în baza Decretului nr. 421/1982, cu plata unei despăgubiri de 33.138 RON. Fosta locuință a fost demolată iar terenul aferent este ocupat, petenta fiind îndreptățită la despăgubiri calculate conform art. 1 alin. (2) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Împotriva sentinței sus-menționate a formulat apel reclamanta C.L., susținând că hotărârea atacată nu respectă prevederile Legii nr. 10/2001, drepturile care i se cuvin trebuind să-i fie acordate. A precizat că solicită ca, în locul terenului cuvenit, să i se dea terenul pe care este amplasată casa în care locuiește, teren pentru care ea plătește chirie în prezent. Prin Decizia nr. 232 din 16 octombrie 2006 Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins, ca nefundat, apelul reclamantei.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut că solicitarea reclamantei de a primi un alt teren în locul celui expropriat, evaluat în raportul de expertiză extrajudiciară, nu intră în atribuțiile instanței de judecată, fiind corectă soluția tribunalului sub aspectul constatării existenței și întinderii dreptului subiectiv al acesteia. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că respectiva cerere de restituire în natură a imobilului a fost respinsă de Primăria Municipiul Botoșani, pe motiv că pe terenul în cauză există construcții de utilitate publică. Cu toate acestea, pe același amplasament, a fost concesionată o parte din teren pentru construcția unui notariat public, după cum reiese din raportul de expertiză tehnică.

A precizat că încă din fața tribunalului a solicitat acordarea unui teren în schimbul celui care nu poate fi restituit în natură, posibilitate pe care și Legea nr. 247/2005, varianta în vigoare în acest moment, o prevede în art. 1 alin. (2 1 ). A criticat raportul de expertiză tehnică întocmit pentru că nu reflectă realitatea din teren, în sensul că nu menționează că din terenul respectiv există o suprafață liberă, ce poate fi restituită în natură. A depus un raport de expertiză extrajudiciar, care însă nu a fost luat în considerare de către instanța de judecată. Prin Decizia nr. 6080 din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantei, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, aceleeași instanțe.

În motivarea deciziei, s-a reținut că instanța de apel nu a clarificat situația juridică a terenului care a făcut obiectul notificării, că nu a analizat și rezolvat obiecțiunile la raportul de expertiză, nu s-a stabilit valoarea construcției demolate pentru care instanța a constatat îndreptățirea reclamantei la acordarea de despăgubiri și nici nu s-a analizat varianta compensării cu alt teren posibilitate prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data promovării acțiunii. Rejudecând cauza, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin Decizia nr. 100 din 22 iunie 2009, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că, menținând dispozițiile referitoare la admiterea acțiunii și anularea dispoziției contestate, a constatat că reclamanta este îndreptățită la acordarea despăgubirilor în cuantum de 57.924 RON pentru clădire și de 50.000 euro pentru terenul expropriat.

A obligat intimata la plata sumei de 1200 RON cheltuieli de judecată parțiale în apel. În considerentele deciziei s-a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul expropriat reclamanta este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, care pot consta în compensarea cu alte bunuri sau despăgubiri bănești, în condițiile prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Deoarece reclamanta a solicitat ambele forme de măsuri reparatorii, conform art. 1 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv teren în compensarea suprafeței preluate și despăgubiri bănești pentru imobilul demolat, instanța a analizat posibilitatea ca reclamanta să primească în schimb terenul deținut în prezent cu chirie, situat în str. 1 D. nr. 7 (fostă C.N.

nr. 245). Conform adresei și documentației trimise de intimată, acest teren nu figurează pe lista bunurilor care pot fi acordate în compensare, conform dispozițiilor art. 1 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, această suprafață fiind solicitată în temeiul legii menționate mai sus de numiții M.Z. și B.B.. Cum reclamanta nu și-a manifestat opțiunea pentru nici unul dintre terenurile cuprinse în lista afișată de Primăria Botoșani, instanța a avut în vedere varianta acordării despăgubirilor bănești, conform valorii terenului așa cum a fost calculată în raportul de expertiză efectuat în cauză, soluționarea notificării înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 permițând instanței stabilirea cuantumului despăgubirilor, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2005. Expertiza topo efectuată în cauză de ing Ț.C.

a relevat faptul că terenul expropriat aparține în prezent domeniului public al Primăriei Botoșani, rămânând doar o suprafață de 82 m.p. neocupată de construcții sau utilități, identificată în Anexa 1 la raportul de expertiză. Date fiind dimensiunile, configurația, amplasamentul și vecinătățile suprafeței liberă de construcții, aflată în imediata apropiere a unui complex comercial, această porțiune de teren nu poate fi restituită în natură, reclamanta urmând a primi despăgubiri pentru întreg terenul expropriat în sumă de 50.000 euro, așa cum rezultă din evaluarea expertului. Conform suplimentului la raportul de expertiză în construcții efectuat în cauză, suma cuvenită reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul demolat este de 57.924 RON și reprezintă diferența dintre valoarea de, piață a construcției demolate și suma actualizată, primită cu titlu de despăgubiri la data exproprierii.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, susținând nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive: - nu au fost luate în considerare obiecțiunile formulate la raportul de expertiză cauza judecându-se fără cercetarea fondului; - calculul despăgubirilor pentru teren s-a efectuat pentru o suprafață de 200 mp, iar în speță terenul expropriat a avut 278,78 mp; - nu s-a acordat în compensare terenul pe care în deține în calitate de chiriaș; - nu s-au acordat toate cheltuielile de judecată, onorariu de avocat și de expert dovedite cu chitanțele depuse la dosar. Recurenta nu a indicat temeiul juridic al recursului, însă analiza criticilor formulate permite încadrarea acestora în pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat numai în ceea ce privește critica referitoare la neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată. Prima critică inserată în motivarea recursului nu poate fi reținută. O instanță investită cu soluționarea unei pricini are obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și elementele de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. În acest sens dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția CEDO implică obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile, ceea ce nu presupune neapărat existența unui răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părți, însă este necesar ca prin hotărârea pronunțată să se fi examinat în mod real problemele esențiale care au fost supuse judecății.

În speța, instanța de apel a analizat amănunțit fondul cauzei, luând în considerare și obiecțiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză privind evaluarea terenului, sens în care prin încheierea de ședință din 19 noiembrie 2008 a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în vederea precizării valorii imobilelor calculată conform art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001. Acest supliment a fost depus la dosar. Nu poate fi reținută nici cea dea doua critică. În esență, recurenta susține că expertul a calculat greșit valoarea despăgubirilor pentru terenul de 200 mp, întrucât terenul expropriat a avut o suprafață de 278,78 mp. Însă această susținere nu are nici un suport real deoarece prin Decretul de expropriere nr. 491/1982, la poziția 125, a fost preluată de la autoarea reclamantei o suprafață de 187 mp teren.

Terenul deținut cu chirie de recurentă nu poate fi atribuit în compensare pentru simplul motiv că acesta nu figurează pe lista de terenuri disponibile a Primăriei Botoșani.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii, este condiționată în mod obligatoriu de acordul persoanei îndreptățite la restituire, însă și de existența unor bunuri sau servicii disponibile, care pot fi acordate în compensare potrivit prevederilor alin. (5) al art. 1, conform cărora "primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau după caz, serviciile are pot fi acordate în compensare"; cu alte cuvinte, cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ, nefiind suficient exclusiv acordul persoanei îndreptățite, iar argumentul pentru care terenul menționat nu a fost cuprins într-o astfel de listă este acela că este solicitat a fi restituit, în temeiul Legii nr. 10/2001, de alte persoane care se pretind proprietari.

Mai trebuie menționat că procesul civil este guvernat de principiul "actori incumbit probatio", prevăzut de art. 1169 C. civ., potrivit căruia "cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească". Ori, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada existenței la dispoziția pârâtului a acestui teren care să poată fi acordat în compensare, regulile de procedură neimpunand dovedirea unui fapt negativ, respectiv a inexistenței bunurilor și/sau serviciilor la dispoziția pârâtului, soluția desființării dispoziției și obligării pârâtului să ofere reclamantei măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor apare ca fiind legală, neimpunându-se schimbarea acesteia. Ultima critică privind neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată este însă fondată pentru următoarele considerente: În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Pârâtul datorează cheltuielile de judecată tocmai pentru că este în culpă procesuală, odată ce a emis o dispoziție care a fost anulată de instanța de judecată și a obligat pe reclamantă să avanseze, o anumită sumă de bani cu titiu de cheltuieli de judecată, astfel că ea are dreptul să o recupereze de la partea care a pierdut litigiul. Prin decizia atacată au fost acordate doar cheltuielile de judecată în cuantum de 1200 RON, în timp ce reclamanta, prin notele scrise a solicitat acordarea tuturor cheltuielilor reprezentând onorariile de avocat și de experți dovedite cu chitanțele depuse la dosar, cheltuieli care se ridică la suma totală de 5248 RON.

În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., critica formulată de reclamantă este fondată, fiind dovedită cu chitanțele depuse la dosar, în condițiile în care instanța nu a redus aceste cheltuieli, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu consecința obligării intimatului și la plata restului cheltuielilor de judecată în cuantum de 4048 RON. În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va modifica decizia atacată în sensul că va obliga pe pârâta Primăria Municipiului Botoșani, prin primar să plătească apelantei reclamante C.L. suma de 4048 RON reprezentând cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamanta C.L. împotriva Deciziei nr. 100 din 22 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă. Modifică în parte decizia recurată în sensul că obligă pe intimata Primăria Municipiului Botoșani, prin primar să plătească apelantei C.L. suma de 4048 RON reprezentând cheltuielile de judecată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2010.