ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2167/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2167/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 491

din 29 martie 2006, Tribunalul Botoșani, secția civilă a admis acțiunea

formulată de reclamanta C.L. și a anulat Dispoziția nr. 1080 din 18 martie 2005

emisă de Primarul Municipiului Botoșani, instituție pe care a obligat-o să

emită o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în favoarea

reclamantei, pentru întreg imobilul clădire și teren aferent în suprafață de

187 m.p. și să înainteze dispoziția și notificarea în condițiile art. 16 alin.

(2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că autoarea reclamantei, R.A. a fost deposedată prin expropriere de

fosta sa proprietate din municipiul Botoșani, str. B.P.H., compusă din

construcții de 91,78 m.p. și teren aferent de 187 m.p., în baza Decretului nr.

421/1982, cu plata unei despăgubiri de 33.138 RON.

Fosta locuință a fost

demolată iar terenul aferent este ocupat, petenta fiind îndreptățită la

despăgubiri calculate conform art. 1 alin. (2) și art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

sus-menționate a formulat apel reclamanta C.L., susținând că hotărârea atacată

nu respectă prevederile Legii nr. 10/2001, drepturile care i se cuvin trebuind

să-i fie acordate. A precizat că solicită ca, în locul terenului cuvenit, să i

se dea terenul pe care este amplasată casa în care locuiește, teren pentru care

ea plătește chirie în prezent.

Prin Decizia nr. 232

din 16 octombrie 2006 Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins, ca

nefundat, apelul reclamantei.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut că solicitarea reclamantei de a primi un alt teren în

locul celui expropriat, evaluat în raportul de expertiză extrajudiciară, nu

intră în atribuțiile instanței de judecată, fiind corectă soluția tribunalului

sub aspectul constatării existenței și întinderii dreptului subiectiv al

acesteia.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că respectiva cerere de restituire în natură a imobilului a fost respinsă

de Primăria Municipiul Botoșani, pe motiv că pe terenul în cauză există

construcții de utilitate publică. Cu toate acestea, pe același amplasament, a

fost concesionată o parte din teren pentru construcția unui notariat public,

după cum reiese din raportul de expertiză tehnică. A precizat că încă din fața

tribunalului a solicitat acordarea unui teren în schimbul celui care nu poate

fi restituit în natură, posibilitate pe care și Legea nr. 247/2005, varianta în

vigoare în acest moment, o prevede în art. 1 alin. (2

1

).

A criticat raportul

de expertiză tehnică întocmit pentru că nu reflectă realitatea din teren, în

sensul că nu menționează că din terenul respectiv există o suprafață liberă, ce

poate fi restituită în natură. A depus un raport de expertiză extrajudiciar,

care însă nu a fost luat în considerare de către instanța de judecată.

Prin Decizia nr. 6080

din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantei, a casat decizia

recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, aceleeași instanțe.

În motivarea

deciziei, s-a reținut că instanța de apel nu a clarificat situația juridică a

terenului care a făcut obiectul notificării, că nu a analizat și rezolvat

obiecțiunile la raportul de expertiză, nu s-a stabilit valoarea construcției

demolate pentru care instanța a constatat îndreptățirea reclamantei la

acordarea de despăgubiri și nici nu s-a analizat varianta compensării cu alt

teren posibilitate prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma

în vigoare la data promovării acțiunii.

Rejudecând cauza,

Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin Decizia nr. 100 din 22 iunie 2009,

a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul

că, menținând dispozițiile referitoare la admiterea acțiunii și anularea

dispoziției contestate, a constatat că reclamanta este îndreptățită la

acordarea despăgubirilor în cuantum de 57.924 RON pentru clădire și de 50.000

euro pentru terenul expropriat. A obligat intimata la plata sumei de 1200 RON

cheltuieli de judecată parțiale în apel.

În considerentele

deciziei s-a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul

expropriat reclamanta este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent, care pot consta în compensarea cu alte bunuri sau despăgubiri

bănești, în condițiile prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Deoarece reclamanta a

solicitat ambele forme de măsuri reparatorii, conform art. 1 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, respectiv teren în compensarea suprafeței preluate și

despăgubiri bănești pentru imobilul demolat, instanța a analizat posibilitatea

ca reclamanta să primească în schimb terenul deținut în prezent cu chirie,

situat în str. 1 D. nr. 7 (fostă C.N. nr. 245).

Conform adresei și

documentației trimise de intimată, acest teren nu figurează pe lista bunurilor

care pot fi acordate în compensare, conform dispozițiilor art. 1 pct. 5 din

Legea nr. 10/2001, această suprafață fiind solicitată în temeiul legii menționate

mai sus de numiții M.Z. și B.B..

Cum reclamanta nu

și-a manifestat opțiunea pentru nici unul dintre terenurile cuprinse în lista

afișată de Primăria Botoșani, instanța a avut în vedere varianta acordării

despăgubirilor bănești, conform valorii terenului așa cum a fost calculată în

raportul de expertiză efectuat în cauză, soluționarea notificării înaintea

datei intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 permițând instanței stabilirea

cuantumului despăgubirilor, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de

Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 52 din

4 iunie 2005.

Expertiza topo

efectuată în cauză de ing Ț.C. a relevat faptul că terenul expropriat aparține

în prezent domeniului public al Primăriei Botoșani, rămânând doar o suprafață

de 82 m.p. neocupată de construcții sau utilități, identificată în Anexa 1 la

raportul de expertiză. Date fiind dimensiunile, configurația, amplasamentul și

vecinătățile suprafeței liberă de construcții, aflată în imediata apropiere a

unui complex comercial, această porțiune de teren nu poate fi restituită în

natură, reclamanta urmând a primi despăgubiri pentru întreg terenul expropriat

în sumă de 50.000 euro, așa cum rezultă din evaluarea expertului.

Conform suplimentului

la raportul de expertiză în construcții efectuat în cauză, suma cuvenită

reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul demolat este de 57.924 RON

și reprezintă diferența dintre valoarea de, piață a construcției demolate și

suma actualizată, primită cu titlu de despăgubiri la data exproprierii.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, susținând nelegalitatea

acesteia pentru următoarele motive:

- nu au fost luate în

considerare obiecțiunile formulate la raportul de expertiză cauza judecându-se

fără cercetarea fondului;

- calculul

despăgubirilor pentru teren s-a efectuat pentru o suprafață de 200 mp, iar în

speță terenul expropriat a avut 278,78 mp;

- nu s-a acordat în

compensare terenul pe care în deține în calitate de chiriaș;

- nu s-au acordat toate

cheltuielile de judecată, onorariu de avocat și de expert dovedite cu

chitanțele depuse la dosar.

Recurenta nu a

indicat temeiul juridic al recursului, însă analiza criticilor formulate

permite încadrarea acestora în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat numai în ceea ce

privește critica referitoare la neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Prima critică

inserată în motivarea recursului nu poate fi reținută. O instanță investită cu

soluționarea unei pricini are obligația de a examina efectiv mijloacele,

argumentele și elementele de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia

pertinența.

În acest sens

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția CEDO implică obligația instanțelor

de a-și motiva hotărârile, ceea ce nu presupune neapărat existența unui răspuns

detaliat la fiecare argument invocat de părți, însă este necesar ca prin

hotărârea pronunțată să se fi examinat în mod real problemele esențiale care au

fost supuse judecății.

În speța, instanța de

apel a analizat amănunțit fondul cauzei, luând în considerare și obiecțiunile

formulate de reclamantă la raportul de expertiză privind evaluarea terenului,

sens în care prin încheierea de ședință din 19 noiembrie 2008 a dispus

efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în vederea precizării

valorii imobilelor calculată conform art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001.

Acest supliment a fost depus la dosar.

Nu poate fi reținută

nici cea dea doua critică.

În esență, recurenta

susține că expertul a calculat greșit valoarea despăgubirilor pentru terenul de

200 mp, întrucât terenul expropriat a avut o suprafață de 278,78 mp. Însă

această susținere nu are nici un suport real deoarece prin Decretul de

expropriere nr. 491/1982, la poziția 125, a fost preluată de la autoarea

reclamantei o suprafață de 187 mp teren.

Terenul deținut cu

chirie de recurentă nu poate fi atribuit în compensare pentru simplul motiv că

acesta nu figurează pe lista de terenuri disponibile a Primăriei Botoșani.

Potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent, în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii, este

condiționată în mod obligatoriu de acordul persoanei îndreptățite la

restituire, însă și de existența unor bunuri sau servicii disponibile, care pot

fi acordate în compensare potrivit prevederilor alin. (5) al art. 1, conform

cărora "primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu

soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult

10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc

vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau după caz,

serviciile are pot fi acordate în compensare"; cu alte cuvinte, cele două

condiții trebuie îndeplinite cumulativ, nefiind suficient exclusiv acordul

persoanei îndreptățite, iar argumentul pentru care terenul menționat nu a fost

cuprins într-o astfel de listă este acela că este solicitat a fi restituit, în

temeiul Legii nr. 10/2001, de alte persoane care se pretind proprietari.

Mai trebuie menționat

că procesul civil este guvernat de principiul "actori incumbit

probatio", prevăzut de art. 1169 C. civ., potrivit căruia "cel ce

face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească".

Ori, în condițiile în

care reclamanta nu a făcut dovada existenței la dispoziția pârâtului a acestui

teren care să poată fi acordat în compensare, regulile de procedură neimpunand

dovedirea unui fapt negativ, respectiv a inexistenței bunurilor și/sau

serviciilor la dispoziția pârâtului, soluția desființării dispoziției și

obligării pârâtului să ofere reclamantei măsuri reparatorii sub forma

despăgubirilor apare ca fiind legală, neimpunându-se schimbarea acesteia.

Ultima critică

privind neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată este însă fondată pentru

următoarele considerente:

În conformitate cu

prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va

fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

La baza obligației de

restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina

căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat,

de partea câștigătoare. Pârâtul datorează cheltuielile de judecată tocmai

pentru că este în culpă procesuală, odată ce a emis o dispoziție care a fost

anulată de instanța de judecată și a obligat pe reclamantă să avanseze, o

anumită sumă de bani cu titiu de cheltuieli de judecată, astfel că ea are

dreptul să o recupereze de la partea care a pierdut litigiul.

Prin decizia atacată

au fost acordate doar cheltuielile de judecată în cuantum de 1200 RON, în timp

ce reclamanta, prin notele scrise a solicitat acordarea tuturor cheltuielilor

reprezentând onorariile de avocat și de experți dovedite cu chitanțele depuse

la dosar, cheltuieli care se ridică la suma totală de 5248 RON.

În raport de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., critica formulată de reclamantă este

fondată, fiind dovedită cu chitanțele depuse la dosar, în condițiile în care

instanța nu a redus aceste cheltuieli, conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., cu consecința obligării intimatului și la plata restului cheltuielilor de

judecată în cuantum de 4048 RON.

În concluzie, pentru considerentele

prezentate mai sus, Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va modifica

decizia atacată în sensul că va obliga pe pârâta Primăria Municipiului

Botoșani, prin primar să plătească apelantei reclamante C.L. suma de 4048 RON

reprezentând cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de reclamanta C.L. împotriva Deciziei nr. 100 din 22 iunie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că obligă pe intimata Primăria Municipiului

Botoșani, prin primar să plătească apelantei C.L. suma de 4048 RON reprezentând

cheltuielile de judecată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2010.