ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3141/2007

Asupra recursului penal de față: Prin sentința penală nr. 56/ PI din 18 mai 2007, Curtea de Apel Timișoara a dispus, în baza art. 94 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, predarea cetățeanului român M.A., autorităților judiciare germane competente în baza mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof, Germania, la data de 23 aprilie 2007 în dosar nr. 292 Js 543/99. În baza art. 89 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006 a dispus arestarea preventivă a susnumitului, pe o durată de 29 zile, începând cu 18 mai 2007 până la 15 iunie 2007, inclusiv. În baza art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006 a dispus ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana urmărită să fie transferată pentru executarea acesteia în România.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, sub nr. 867/59/2007, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sesizarea A.F.C. din Germania referitor la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof pe numele cetățeanului român M.A. După efectuarea traducerii mandatului european de arestare, instanța de fond a constatat că acesta îndeplinește elementele stipulate în anexa nr. 1 din Legea nr. 302/2004 modificată. S-a reținut că pe numele persoanei urmărite M.A., Tribunalul local din Hof a emis un mandat de arestare, la data de 14 martie 2001, pe baza căruia Procuratura din Hof a emis mandatul european de arestare care face obiectul prezentei cauze.

S-a avut în vedere fapta descrisă în mandat, respectiv aceea că persoana urmărită a comis 6 fapte penale și că în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane, în perioada 1997- 1998 ar fi facilitat intrarea ilegală a unor persoane de cetățenie română în Franța și Belgia prin Germania, fapte care, în legislația germană, se pedepsesc cu închisoare de 10 ani pentru fiecare infracțiune, pedeapsa totală putând atinge 15 ani închisoare. Fără a-și putea dovedi susținerile, persoana urmărită a arătat că în perioada respectivă avea pașaportul pierdut și că i s-a adus la cunoștință de diverse alte persoane că altcineva și-a arogat identitatea sa, și s-a opus predării sale către autoritățile germane, dat fiind că a intervenit prescripția răspunderii penale, faptele reținute în sarcina acestuia încadrându-se în dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992, în prezent abrogată.

Instanța fondului a avut în vedere împrejurarea că, și în situația invocată de persoana urmărită, respectiv aceea a prescripției răspunderii penale, care reprezintă un motiv al refuzului predării persoanei urmărite, aceasta este o opțiune facultativă a instanței de judecată. Curtea de Apel Timișoara a reținut că faptele ce se impută persoanei urmărite prin mandatul european de arestare emis pe numele acesteia sunt fapte grave, potrivit legislației germane, legislație care nu reglementează instituția prescripției răspunderii penale, invocată de persoana solicitată. S-a avut în vedere că, date fiind modificările legislative în materie, legislația internă a devenit mai aspră referitor la regimul sancționator al unor astfel de fapte, ele pedepsindu-se cu închisoarea de la 2 la 7 ani, predarea persoanei urmărite către autoritățile germane impunându-se cu necesitate în condițiile realizării unei cooperări judiciare transfrontaliere în materie penală.

Împotriva sentinței a formulat recurs persoana urmărită, invocând nelegalitatea și netemeinicia sentinței și solicitând casarea acesteia și, pe fond, respingerea cererii de punere în executare a mandatului și de predare a persoanei solicitate, ori trimiterea cauzei la prima instanță cu revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu una din măsurile prevăzută de art. 136 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. pen. Se susține de către recurent că informațiile privind infracțiunile reținute în sarcina persoanei solicitate sunt insuficiente, rezumându-se la o descriere sumară, fără prezentarea circumstanțelor, a momentului activității infracționale, a locului infracțiunilor și a gradului de implicare al persoanei solicitate în săvârșirea infracțiunilor.

Se arată, de asemenea, că prima instanță avea posibilitatea refuzului executării mandatului european de arestare, având în vedere că, potrivit legii române, aplicabilă faptelor reținute în sarcina persoanei solicitate, a intervenit prescripția. În ceea ce privește identitatea persoanei solicitate cu cea a autorului infracțiunilor, instanța a respins nejustificat cererea de obținere a unei fotografii a persoanei urmărite de autoritățile judiciare germane, pentru a se confrunta cu imaginea reală a persoanei solicitate. Măsura arestării preventive este considerată nejustificată, întrucât nu are antecedente penale, nu a săvârșit infracțiuni în România și nici în altă țară, nu există vreun indiciu că ar intenționa să se sustragă de la răspunderea penală, iar starea sănătății sale este precară.

Oral, în fața instanței s-a arătat că se încalcă principiul rezonabilității procedurii judiciare, întrucât faptele se rețin a fi săvârșite în 1997 - 1998, iar urmărirea penală a fost declanșată în 2001, pentru ca în 2007 să se solicite predarea persoanei solicitate. Examinând hotărârea în raport de criticile recurentului ca și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Potrivit art. 77 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internatională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecații sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002. Art. 90 alin. (6) din aceeași lege, prevede că persoana solicitată poate formula opoziție la predare numai pentru existenta unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în dovedirea cărora trebuie să existe probe concludente.

Definiția dată acestui act procesual și normele care conturează instituția mandatului european de arestare degajă un principiu fundamental pentru cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii Europene care au formulat declarații în sensul aplicarii deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, acela al obligativității punerii în executare a mandatelor europene de arestare. Numai în situațiile expres prevăzute de lege autoritatea judiciară de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare. Pornind de la aceste reguli de bază, Înalta Curte constată că în mod justificat prima instanță a dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare germane.

Pe numele persoanei urmărite M.A., Tribunalul local din Hof a emis un mandat de arestare, la data de 14 martie 2001, în dosarul nr. 1 Gs 335/01, pe baza căruia Procuratura din Hof a emis mandatul european de arestare în dosarul nr. 292 Js 543/1999, mandat care face obiectul prezentei cauze. În conținutul său, mandatul european de arestare conține toate informațiile obligatorii prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica privind insuficiența sau confuziunea acestora. Sunt prezentate cu preciziune informații privind identitatea și cetățenia persoanei solicitate, denumirea, adresa, numerele de telefon și fax, ale autorității judiciare emitente, existența a unui mandat de arestare preventivă, natura și încadrarea juridică a infracțiunii, pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracțiunea săvârșită.

Sunt descrise, de asemenea, infracțiunile pentru care s-a declanșat procedura judiciară împotriva persoanei solicitate, circumstanțele în care a fost comise, inclusiv momentul, locul, gradul de participare a persoanei solicitate. S-a reținut, în esență că, în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane, în perioada 1997 - 1998 ar fi facilitat intrarea ilegală a unor persoane de cetățenie română în Franța și Belgia prin Germania, fapte care, în legislația germană, se pedepsesc cu închisoare de 10 ani pentru fiecare infracțiune, pedeapsa totală putând atinge 15 ani închisoare. În fața acestor mențiuni clare cu privire la aspectele invocate, în mod justificat prima instanță a apreciat ca inutilă obținerea unor informații suplimentare din partea autorității judiciare germane.

Cu privire la critica recurentului în legătură cu intervenția prescripției răspunderii penale potrivit legii penale române este de constatat că art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sancționează fapta persoanei care racolează, indrumă sau călăuzește o altă persoană în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta săvîrșită privește un grup de persoane ori a urmărit obținerea de foloase materiale sau de alta natură, pedeapsa este închisoare de la 1 an la 5 ani. Aceasta ar reprezenta încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina persoanei solicitate, potrivit legii penale române dacă acuzarea s-ar rezuma numai la activitatea de racolare, îndrumare sau călăuzire a unui grup de persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.

Mandatul european de arestare face, însă referire la calitatea de conducător de bandă română de trafic de trafic de persoane a persoanei solicitate, împrejurare caracteristică infracțiunii de „asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de art. 323 C. pen., text de lege în vigoare la data la care se rețin a fi săvârșite infracțiunile și care prevede o pedeapsă de la 3 la 15 ani închisoare. În raport de această încadrare juridică, de data săvârșirii infracțiunii nu se poate reține împlinirea termenului de prescripție specială a răspunderii penale prev de art. 124 C. pen. român. Constatările de mai sus nu reprezintă o agravare a situației recurentului în propria cale de atac ci o fundamentare mai exactă a soluției juste de punere în executare a mandatului european de arestare cu privire la persoana solicitată.

Dacă s-ar fi reținut în cuprinsul mandatului european că persoana solicitată ar fi acționat singur sau nu ar fi constituit un grup organizat în vederea trecerii frauduloase a frontierei de stat, încadrarea juridică ar fi fost cea oferită de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 și termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-ar fi împlinit, situație în care, potrivit art. 88 alin. 2 lit. g din Legea nr. 302 /2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, instanța ar fi putut refuza executarea mandatului european.

Capitolul III 1 intitulat “Dispoziții pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene”, introdus în sistemul Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 224/2006 urmărește simplificarea procedurii de extrădare în relația cu acele state membre ale Uniunii Europene care au formulat declarații în sensul neaplicarii deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene. În cuprinsul art. 76 3 alin. (1) se arată că în ceea ce privește prescripția răspunderii penale și a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispozițiile din legislația statului solicitant, neinteresând, deci prevederile în materie ale legislației statului solicitat.

Cum procedura mandatului european de arestare este mult mai simplificată și obligă la celeritate, pentru se a da eficiență cooperării judiciare între statele semnatare ale deciziei cadru și a se asigura o ripostă rapidă infracționalității transfrontaliere, instanțele de judecată pot să refuze executarea mandatului european de arestare în cazurile prevăzute de lege, dar fără a împieta asupra preocupării statelor europene de combatere a terorismului și de luptă împotriva criminalității organizate. În cauză, se rețin a fi săvărșite infracțiuni deosebit de grave de către persoana solicitată, acesta fiind acuzat că este conducătorul unei bande romăne de trafic de personae și că a fost implicat în calitate de organizator în 6 operațiuni de trecerea ilegală a numeroși cetățeni români în Franța, Belgia și Germania.

Faptele imputate, regimul sancționator al acestora și amploarea fenomenului criminalității transfrontaliere, impun cooperarea judiciară a autorităților tuturor statelor. Din aceste considerente, Înalta Curte reține că și în situația în care fapta persoanei solicitate s-ar circumscrie dispozițiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 și ar fi intervenit prescripția specială potrivit legii penale române, refuzul executării mandatului european de arestare ar fi fost nejustificat, așa cum, de altfel, a apreciat și prima instanță. În ceea ce privește durata procedurii judiciare în fața autorităților germane, aceasta poate fi apreciată ca rezonabilă date fiind complexitatea cauzei, numărul mare de persoane care au fost trecute ilegal peste frontierele de stat de către grupul organizat de persoana solicitată, dificultatea identificării membrilor grupului infracțional și a persoanelor trecute ilegal peste frontiere.

În executarea mandatului european instanța hotărăște asupra arestării persoanei solicitate în temeiul legii, numai după ce a verificat, în prealabil, dacă au fost respectate condițiile necesare referitoare la emiterea mandatului, și nicidecum nu se pronunța cu privire la temeinicia urmăririi dispuse de autoritatea străină ori asupra oportunității arestării. În caz contrar, s-ar aduce atingere principiului referitor la recunoașterea reciprocă a hotărârilor penale și preeminentei dreptului internațional. De aceea sunt lipsite de eficiență apărările persoanei solicitate privind lipsa antecedentelor penale, existența indiciilor de sustragere de la răspunderea penală și precaritatea stării de sănătate.

Prin urmare, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul persoanei solicitate ca nefundat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată M.A. împotriva sentinței penale nr. 56/ PI din 18 mai 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurenta persoană solicitată să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 iunie 2007.