ÎCCJ, decizie (scj.ro #84166)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84166) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Mandat european de arestare. Motive de refuz al
executării. Prescripția răspunderii penale. Încadrare juridică
Cuprins pe materii
: Drept procesual penal. Proceduri
prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic
: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- motive de refuz al executării
- prescripția răspunderii penale
- încadrare juridică
Legea
nr
. 302/2004,
art
.
88 alin. (2)
lit
. g)
În temeiul
art
.
88 alin. (2)
lit
. g) din Legea
nr
.
302/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată, ca
autoritate judiciară română de executare, poate refuza executarea mandatului
european de arestare când, conform legislației române, răspunderea pentru
infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare s-a prescris.
Refuzul executării mandatului european de arestare constituie o facultate a
instanței de judecată și, prin urmare, aceasta poate dispune executarea
mandatului european de arestare chiar dacă termenul de prescripție a
răspunderii penale pentru infracțiunea pe care se întemeiază s-a împlinit
potrivit legii penale române.
În procedura de executare a mandatului
european de arestare, instanța de judecată, ca autoritate judiciară română de
executare, are competența de a stabili prevederile din legea penală română în
care se încadrează fapta descrisă în mandat și de a constata, în raport cu
această încadrare, dacă termenul de prescripție a răspunderii penale pentru
fapta pe care se întemeiază mandatul european de arestare s-a împlinit conform
legii penale române.
I.C.C.J.,
secția penală, decizia
nr
. 3141 din 12 iunie 2007
Prin sentința penală
nr
. 56/PI/18 mai 2007,
Curtea de Apel Timișoara a dispus, în baza
art
.
94 din Legea
nr
. 302/2004 modificată prin Legea
nr
. 224/2006, predarea cetățeanului român M.A.
autorităților judiciare germane competente, în baza mandatului european de
arestare emis de Procuratura din
Hof
la 23 aprilie
2007 în dosarul
nr
. 292
Js
543/99.
În baza
art
. 89 din Legea
nr
.
302/2004, modificată prin Legea
nr
. 224/2006, a
dispus arestarea preventivă a
susnumitului
, pe o
durată de 29 zile, începând cu 18 mai 2007 până la 15 iunie 2007 inclusiv.
În baza
art
. 87 alin. (2) din Legea
nr
. 302/2004, modificată prin Legea
nr
.
224/2006, a dispus ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de
libertate, persoana urmărită să fie transferată pentru executarea acesteia în
România.
Prima instanță a reținut că, sub
nr
. 867/59/2007, a
fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sesizarea Autorității
Federale de Criminalistică din
Germania
referitoare
la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura din
Hof
pe numele cetățeanului român M.A.
Potrivit mandatului european de arestare, persoana solicitată a comis 6 fapte
penale în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane în
perioada 1997 - 1998, facilitând intrarea ilegală a unor persoane de cetățenie
română în
Franța
și
Belgia
,
prin
Germania
. Aceste fapte se sancționează în
legislația germană cu pedeapsa închisorii de 10 ani pentru fiecare infracțiune,
pedeapsa totală putând atinge 15 ani închisoare.
Persoana solicitată a arătat, între altele că, potrivit legii române, a
intervenit prescripția răspunderii penale, faptele reținute încadrându-se în
dispozițiile
art
. 67 alin. (2) din Legea
nr
. 56/1992, în prezent abrogată.
Instanța a avut în vedere împrejurarea că, și în situația invocată de persoana
solicitată, respectiv aceea a prescripției răspunderii penale, care reprezintă
un motiv al refuzului predării persoanei solicitate, aceasta este o opțiune a
instanței de judecată.
Argumentându-și opțiunea acordului la executarea mandatului european de
arestare, curtea de apel a reținut că faptele ce se impută persoanei solicitate
prin mandatul european de arestare sunt fapte grave potrivit legislației
germane, iar această legislație nu reglementează instituția prescripției
răspunderii penale, invocată de persoana solicitată. Totodată s-a apreciat și
că legislația din țara noastră a devenit mai aspră în ceea ce privește regimul
sancționator al unor astfel de fapte, ele pedepsindu-se cu închisoarea de la 2
la 7 ani.
În concluzie, curtea de apel a apreciat că se impune predarea
persoanei solicitate către autoritățile germane ca modalitate eficientă
de realizare a unei cooperări judiciare
transfrontaliere
în materie penală.
Recursul declarat de M.A., prin care a arătat, între altele, că prima instanță
avea posibilitatea refuzului executării mandatului european de arestare, având
în vedere că, potrivit legii române aplicabilă faptelor reținute în sarcina sa,
a intervenit prescripția, este
nefondat
.
Potrivit
art
. 77 din Legea
nr
.
302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală,
modificată prin Legea
nr
. 224/2006, mandatul european
de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă
a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către
un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi
penale, a judecații sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri
privative de libertate.
Mandatul
european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și
încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a
Consiliului
nr
. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002,
publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
nr
.
L 190/1 din 18 iulie 2002.
Art
. 90 alin. (6) din
aceeași lege prevede că persoana solicitată poate formula opoziție la predare
numai pentru existenta unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui
motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în dovedirea
cărora trebuie să existe probe concludente.
Definiția dată acestui act procesual și normele care
conturează instituția mandatului european de arestare degajă un principiu
fundamental pentru cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii
Europene care au formulat declarații în sensul aplicării deciziei-cadru a
Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și
procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, acela al
obligativității punerii în executare a mandatelor europene de arestare
Numai în
situațiile expres prevăzute de lege autoritatea judiciară de executare
refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare.
Pornind de la aceste reguli de bază, Înalta Curte de Casație și Justiție
constată că în mod justificat prima instanță a dispus predarea persoanei
solicitate către autoritățile judiciare germane.
Cu privire la critica recurentului în legătură cu
intervenția prescripției răspunderii penale potrivit legii penale române, este
de constatat că
art
. 67 alin. (2) din Legea
nr
. 56/1992 privind frontiera de stat a României
sancționează fapta persoanei care racolează, îndrumă sau călăuzește o altă
persoană în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta săvârșită privește un grup de persoane ori a
urmărit obținerea de foloase materiale sau de alta natură, pedeapsa este
închisoare de la un an la 5 ani. Aceasta ar reprezenta încadrarea juridică a
faptei reținute în sarcina persoanei solicitate, potrivit legii penale române,
dacă acuzarea s-ar rezuma numai la activitatea de racolare, îndrumare sau
călăuzire a unui grup de persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei
de stat a României.
Mandatul european de arestare face, însă, referire la
calitatea persoanei solicitate, de conducător de bandă de trafic de persoane,
împrejurare caracteristică infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de
infracțiuni prevăzută în
art
. 323 C.
pen
. român, text de lege în vigoare la data la care se
rețin a fi săvârșite infracțiunile și care prevede o pedeapsă de la 3 la
15 ani închisoare.
În raport cu această încadrare juridică și cu data săvârșirii
infracțiunii nu se poate reține împlinirea termenului de prescripție specială a
răspunderii penale prevăzută în
art
. 124 C.
pen
. român.
Constatările de mai sus nu reprezintă o agravare a
situației recurentului în propria cale de atac, ci o fundamentare mai exactă a
soluției juste de punere în executare a mandatului european de arestare cu
privire la persoana solicitată.
Dacă s-ar fi reținut în cuprinsul mandatului european de
arestare că persoana solicitată ar fi acționat singură sau nu ar fi constituit
un grup organizat în vederea trecerii frauduloase a frontierei de stat,
încadrarea juridică ar fi fost cea oferită de
art
. 67
alin. (2) din Legea
nr
. 56/1992 și termenul de
prescripție specială a răspunderii penale s-ar fi împlinit, situație în care,
potrivit
art
. 88 alin. (2)
lit
.
g) din Legea
nr
. 302/2004 modificată prin Legea
nr
. 224/2006, instanța ar fi putut refuza executarea
mandatului european.
Refuzul executării mandatului ar fi fost, însă,
nejustificat și din perspectiva celorlalte prevederi ale legii privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală, dar și a rațiunii
recurgerii la instituția mandatului european de arestare.
Astfel Capitolul III
1
intitulat “Dispoziții
pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare
adoptate la nivelul Uniunii Europene”, introdus în sistemul Legii
nr
. 302/2004 prin Legea
nr
.
224/2006 urmărește simplificarea procedurii de extrădare în relația cu acele
state membre ale Uniunii Europene care au formulat declarații în sensul
neaplicarii
deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002
privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele
membre ale Uniunii Europene.
În acest capitol în cuprinsul
art
.
76
3
alin. (1) se arată că în ceea ce privește prescripția
răspunderii penale și a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispozițiile
din legislația statului solicitant,
neinteresând
,
deci prevederile în materie ale legislației statului solicitat.
În raport cu extrădarea, procedura mandatului european de
arestare simplifică și mai mult modalitatea de urmărire internațională a unor
persoane care au săvârșit fapte penale și obligă la celeritate, astfel
că
pentru se a da eficiență cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii
Europene și a se asigura o ripostă rapidă infracționalității
transfrontaliere
, instanțele de judecată trebuie să
manifeste prudență în a refuza executarea mandatului european de arestare.
În cauză, se rețin a fi săvârșite infracțiuni deosebit de
grave de către M.A., acesta fiind acuzat că este conducătorul unei bande de
trafic de persoane și că a fost implicat în calitate de organizator în 6
operațiuni de trecerea ilegală a numeroși cetățeni români în
Franța
,
Belgia
prin
Germania
.
Faptele imputate, regimul sancționator al acestora și
amploarea fenomenului criminalității
transfrontaliere
impun cooperarea judiciară a autorităților tuturor statelor implicate.
Din aceste considerente, și în situația în care fapta
persoanei solicitate s-ar circumscrie dispozițiilor
art
.
67 alin. (2) din Legea
nr
. 56/1992 și ar fi
intervenit prescripția specială potrivit legii penale române, refuzul
executării mandatului european de arestare ar fi fost nejustificat, așa cum a
apreciat și prima instanță.
În consecință, recursul declarat de persoana solicitată
a fost respins.