ÎCCJ, decizie (scj.ro #84055)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84055) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Mandat european de

arestare. Arestarea persoanei solicitate

Cuprins

pe materii:

Drept procesual

penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale.

Mandatul european de arestare

Indice

alfabetic

: Drept procesual penal

- mandat

european de arestare

-

arestarea

persoanei solicitate

Legea nr. 302/2004,

art. 77 alin. (2), art. 89

77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare se

execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii

reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului

nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al

Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002. În raport cu textul

de lege menționat, precum și cu celelalte prevederi din Legea nr.

302/2004 care reglementează mandatul european de arestare, instanța

română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competența

de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de

autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii

Europene și nu poate constata că arestarea persoanei solicitate este

dispusă de către autoritățile competente din statul membru

al Uniunii Europene emitent cu încălcarea art. 5 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

cu consecința luării față de persoana solicitată, prin

încheiere motivată, a unei măsuri preventive neprivative de libertate.

care informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente,

instanța are obligația de a solicita acestuia informații

suplimentare, necesare pentru a permite luarea unei hotărâri privind

predarea. Necesitatea comunicării informațiilor suplimentare nu

împiedică, însă, punerea în executare a mandatului european de

arestare în condițiile prevăzute în art. 89 din Legea nr.

302/2004.

I.C.C.J., secția penală, decizia

nr. 581 din 18 februarie 2008

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 24 ianuarie 2008 a Curții de

Apel Brașov s-a dispus, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004

raportat la art. 145 C. proc. pen., luarea măsurii obligării de a nu

părăsi localitatea față de persoana solicitată K.Z.,

fără încuviințarea acestei instanțe.

Prin

aceeași încheiere, s-a dispus a se solicita Judecătoriei

orașului Dabas informații cu privire la stadiul procesului, dacă

persoana solicitată a mai fost arestată preventiv în această

cauză, respectiv pentru aceleași fapte și pentru ce durată

și să comunice actele de procedură întocmite în acest sens,

inclusiv hotărâri judecătorești.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit

art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru (2002/584/JAI) a Consiliului din 13 iunie

2002, raportat la art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, dispozițiile

privitoare la emiterea și executarea mandatului european de arestare nu

pot avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor

fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum acestea

sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că

Uniunea va respecta drepturile fundamentale, așa cum sunt garantate de

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

semnată la Roma la 5.11.1950 și cum ele rezultă din

tradițiile constituționale ale statelor membre, ca principii generale

ale legii comunitare.

Față de aceste prevederi, curtea este datoare să verifice, întotdeauna,

dacă punerea în executare a unui mandat european de arestare este în

conformitate cu garanțiile cerute de prevederile art. 5 și art. 6 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, atât cu

privire la arestarea preventivă, cât și cu privire la garantarea unui

proces corect și echitabil pentru cetățeanul român.

Din informațiile aflate la dosar, respectiv declarațiile persoanei

cercetate și unele acte pe care le-a depus aceasta, rezultă că

persoana solicitată a fost arestată preventiv în acest dosar pe o

durată de 3 ani și 4 luni, respectiv de la 31 iulie 2003 la 14

decembrie 2006 și a fost pusă în libertate de sub puterea mandatului

de arestare înainte de soluționarea cauzei, în faza de judecată.

Persoana solicitată a depus acte în sensul că după eliberare, în

anul 2006, fiind pe teritoriul Ungariei, s-a prezentat, periodic, la

poliție pentru a fi verificată, iar în ianuarie 2007 a fost

expulzată din Ungaria. În prezent are domiciliul în locuința

proprietate personală, este căsătorită, are un copil minor

și nu există niciun fel de indicii în sensul că nu ar putea fi

solicitată de către autoritățile judiciare maghiare pentru

a se prezenta la proces.

Din hotărârea pronunțată de către Judecătoria

orașului Dabas și mandatul european de arestare eliberat de

această instanță rezultă că, în prezent, arestarea

și predarea persoanei solicitate se cere numai cu motivarea că

există suspiciuni vădite că, în calitate de coautor, ar fi

săvârșit faptele reținute în sarcina sa, aceleași fapte

pentru care persoana solicitată mai fusese arestată preventiv pe o

durată de 3 ani și 4 luni. Nu sunt arătate alte date sau motive,

apărute ulterior, pe care să se întemeieze o astfel de cerere.

Persoana cercetată a depus și un act care pare a fi o hotărâre

de casare a hotărârii primei instanțe și rejudecare a cauzei,

rejudecare aflată în curs de desfășurare.

Față de o asemenea situație, curtea este datoare să

constate că arestarea persoanei solicitate este cerută cu

încălcarea exigențelor art. 5 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului, care reprezintă o protecție

împotriva atingerilor arbitrare aduse libertății, în scopul reducerii

riscului arbitrariului și al preeminenței dreptului, nefiind

îndeplinite cerințele art. 5 paragraf 1 lit. c) și paragraf 3.

Curtea de Strasbourg a subliniat că existența și

persistența unor indicii serioase cu privire la vinovăția

persoanei acuzate, precum și gravitatea infracțiunii

săvârșite nu justifică, în sine, o detenție

îndelungată (Cauza Tomasi contra Franței, 1992). Or, din datele

aflate la dosar rezultă că persoana solicitată a fost pusă

în libertate de sub puterea măsurii arestării preventive în cursul

procedurii, ceea ce înseamnă că s-a apreciat că judecata poate

fi continuată cu inculpatul în stare de libertate.

Rearestarea unui inculpat, la 5 ani de la data săvârșirii faptelor,

după ce a fost arestat preventiv și pus în libertate, după o

durată de 3 ani și 4 luni de arestare preventivă, iar maximum

special al pedepsei prevăzute de legea maghiară este de 8 ani, este

în flagrantă contradicție cu cerințele art. 5 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, atât sub aspectul

necesității sale, cât și al respectării principiului

proporționalității. Așa cum s-a arătat în Cauza

Neumeister contra Austriei, arestarea persoanei acuzate încetează să

mai fie rezonabilă din moment ce s-a impus punerea în libertate.

De asemenea, trebuie examinate și dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât

un proces corect și echitabil presupune și judecarea sa într-o

anumită durată rezonabilă, cu limitarea perioadei privării

de libertate.

Din datele puse la dispoziție de autoritățile judiciare maghiare,

din actele și din declarația dată de către persoana

solicitată, rezultă că pentru faptele care fac obiectul

mandatului (săvârșite la 5/6 septembrie 2002 și 27 iulie 2003)

cel în cauză se află în curs de cercetare și de judecată de

circa 5 ani de zile, iar procesul nu este încă finalizat.

Casarea hotărârii în recurs și reluarea procedurii de judecare în

primă instanță reprezintă o prelungire a procedurilor care

nu este imputabilă celui în cauză, arestarea nemafiind în acord cu

cerințele art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului (Cauza Wemhoff contra Germaniei).

Curtea are obligația să se conformeze atât cerințelor

Deciziei-cadru, cât și celor impuse de Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului pentru a garanta respectarea

drepturilor fundamentale ale omului cu ocazia punerii în executare a mandatului

european de arestare. Din această perspectivă, arestarea persoanei

solicitate, la acest moment, nu asigură respectarea obligațiilor

prevăzute în art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru (2002/584/JAI).

Pe de altă parte, dat fiind că autoritatea judiciară din Ungaria

nu a comunicat toate actele care să confirme cu exactitate

informațiile privitoare la arestarea preventivă a persoanei solicitate,

durata acestei măsuri, motivele rearestării și durata procesului

penal, văzând prevederile art. 88

1

alin. (3) din Legea

nr.302/2004, curtea constată că informațiile comunicate de

autoritățile judiciare maghiare sunt insuficiente pentru a se putea

dispune în legătură cu arestarea și predarea persoanei

solicitate și se impune completarea lor urgentă.

De asemenea, trebuie efectuată traducerea din limba maghiară a

actelor prezentate de persoana solicitată.

Pentru a se preveni sustragerea persoanei solicitate, în raport cu prevederile

art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 143 și art. 145

C. proc. pen., până la obținerea informațiilor suplimentare,

curtea va dispune față de aceasta măsura obligării de a nu

părăsi localitatea fără încuviințarea instanței,

neexistând în prezent suficiente date pentru a se putea dispune cu privire la

arestare.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs procurorul, solicitând casarea

încheierii pronunțate de instanța de fond și, în cadrul

rejudecării, luarea măsurii arestării preventive a persoanei

solicitate K.Z. În motivele scrise procurorul a arătat, între altele,

că dispozițiile art. 89 alin. (3) din legea specială sunt

imperative și nu permit o interpretare disjunctivă cu privire la

măsurile ce se pot lua.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul formulat

prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este fondat pentru

următoarele considerente:

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 224/2006, Înalta Curte de Casație și

Justiție reține că persoana solicitată K.Z. este

urmărită internațional în baza mandatului european de arestare

emis de Judecătoria orașului Dabas - Ungaria, pentru comiterea a

două infracțiuni de tâlhărie și o faptă de

vătămare corporală gravă, în calitate de autor,

prevăzute în art. 321 alin. (1), art. 170 alin. (1) și art. 20 alin.

(2) C. pen. al Republicii Ungaria, pedeapsa prevăzută de lege fiind

închisoarea de la 2 la 8 ani.

Prin rechizitoriul Parchetului Dabas s-a dispus trimiterea în judecată a

persoanei solicitate, cauza aflându-se pe rolul instanței, fiind incidente

dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. XXXVIII/96 a Republicii

Ungaria.

La data de 17 ianuarie 2008, pe rolul Curții de Apel Brașov a fost

înregistrată sesizarea nr. 1797674/BEL din 16 ianuarie 2008,

formulată de Ministerul Administrației și Internelor - Centrul

de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul

Național Interpol, privind punerea în executare a mandatului european de

arestare, emis la data de 8 octombrie 2007 de către Judecătoria

orașului Dabas.

Curtea de Apel Brașov, prin încheierea de ședință din 18

ianuarie 2008, a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Brașov, în temeiul dispozițiilor art. 88

1

alin. (5) din

Legea nr. 302/2004, identificarea persoanei solicitate, în vederea

reținerii sale și prezentarea în fața instanței pentru

punerea în executare a mandatului european de arestare.

Potrivit dispozițiilor art. 88

1

alin. (2) din Legea nr.

302/2004, instanța are obligația să verifice dacă mandatul

european de arestare conține informațiile prevăzute în art. 79

alin. (1), și anume:

a)

identitatea și cetățenia

persoanei solicitate;

b)

denumirea, adresa, numerele de telefon și fax, precum și adresa de

e-mail ale autorității judiciare emitente;

c)

indicarea existenței unei

hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare

preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești

executorii având același efect, care se încadrează în dispozițiile

art. 81 și art. 85 din prezenta lege;

d)

natura

și încadrarea juridică a infracțiunii, ținându-se seama mai

ales de prevederile art. 85;

e)

o

descriere a circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea,

inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;

f)

pedeapsa

pronunțată, dacă hotărârea a rămas definitivă,

sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru

infracțiunea săvârșită;

g)

dacă

este posibil, alte consecințe ale infracțiunii.

Alin. (3) al art. 88

1

statuează că, dacă

informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru

luarea unei hotărâri privind predarea, instanța solicită de

urgență autorității judiciare emitente informațiile

suplimentare necesare și fixează un termen limită pentru

primirea acestora, ținând cont de termenele maxime prevăzute la art.

95.

Din analiza dispozițiilor legale enunțate anterior, precum și

din economia celorlalte dispoziții din legea specială care

reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă

că rolul instanței române, în această procedură, se

rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului -

aspectele legate de existența faptelor imputate, respectiv temeinicia

măsurii deținerii provizorii exced analizei impuse de

dispozițiile Legii nr. 302/2004 -, la soluționarea eventualelor

obiecțiuni privind identitatea ridicate de persoana solicitată

și a motivelor de refuz al predării pe care aceasta le poate invoca.

Rațiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a

se asigura că infractorii nu se pot sustrage justiției pe întreg

teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând instrumentul de aducere a

persoanei solicitate în fața justiției statului emitent pentru

instrumentarea procedurilor penale.

În același

sens, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că

mandatul european de arestare se execută, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pe baza

principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate

cu dispozițiile Decizie-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie

2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene

nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Cât privește respectarea dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c)

din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că,

potrivit textului, privarea de libertate a unei persoane este considerată

ca fiind legitimă dacă a fost arestată sau deținută în

vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a

săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de

a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Prin dispozițiile anterior invocate, se recunoaște dreptul de a

reține o persoană pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o

infracțiune recunoscută ca atare de legea internă.

Nu există, însă, o definiție a noțiunii de motive

verosimile sau motive plauzibile, Curtea statuând că acestea urmează

a fi examinate de statele naționale în raport cu circumstanțele

fiecărui caz în parte.

În atare condiții, existând un mandat european de arestare, se impunea ca

instanța de fond să se conformeze dispozițiilor art. 89 și

următoarele din Legea nr. 302/2004 și să fixeze un termen în

condițiile în care aprecia că informațiile sunt insuficiente

pentru luarea unei hotărâri privind predarea persoanei solicitate.

Față

de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. c) alin. (4) C.

proc. pen., a admis recursul declarat de procuror, a casat încheierea

atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, respectiv la Curtea de Apel Brașov.