ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4846/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4846/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București la data de 05 martie 2012, reclamanții

A.I.M., B.M.E., B.D.A., C.P., D.M.I., I.Ș., M.C.I., M.M., M.A., N.D.E., T.M.M.,

T.A.M., Ț.N., U.B.M., Z.A.E.M., I.S.M. și P.P.N., în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea

S.H., au solicitat o

bligarea pârâtului Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului să le recunoască titlul de licențiat obținut

în urma susținerii examenului de licență la diferitele specializări din

cadrul Universității S.H., iar în subsidiar, în cazul respingerii primul capăt

de cerere, obligarea pârâtei Universitatea S.H. la plata daunelor materiale în valoare

de 2.000 euro echivalent al sumei de 8.400 RON și la plata daunelor morale în valoare

de 2.000 euro echivalent al sumei de 8.400 RON, pentru fiecare reclamant.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că

au absolvit diferite facultăți

din cadrul Universității S.H., în anul 2008 și astfel li s-a eliberat diploma

de licență.

Reclamanții

au susținut că și-au îndeplinit toate obligațiile care le reveneau, potrivit

contractelor de studii încheiate cu Universitatea S.H. și Regulamentului privind

activitatea profesională a studenților, astfel încât, potrivit și Metodologiei

organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisă

de Universitatea S.H. sub nr. 1405 din 21 mai 2009, precum și art. 20

alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului educației,

cercetării și tineretului nr. 2284/2007, pârâta Universitatea S.H. era obligată

să le elibereze toate actele de studii. De asemenea, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului are obligația de a le recunoaște titlul de licențiat

obținut în urma susținerii examenului de licență.

Totodată,

reclamanții au precizat că, la

data semnării primelor contracte de studii cu Universitatea

S.H., erau în vigoare Legea nr. 84/1995 a învățământului și respectiv Legea nr.

288/2004 privind organizarea studiilor universitare și au invocat faptul că li se

pot opune numai actele normative în vigoare la data înmatriculării lor, întrucât

la acea dată au putut în mod legitim („speranța legitimă”) să considere că admiterea

și respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma și coordonatele legale

raportate la acea dată, asigură legalitatea și recunoașterea publică a studiilor

lor universitare și fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să le fie invalidate

retroactiv.

Din această perspectivă,

au susținut reclamanții, refuzul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului de a recunoaște diplomele de licență și implicit titlul

de licențiat apare ca un „refuz nejustificat” în sensul art. 2 lit. i) din

Legea nr. 554/2004.

Dacă ar fi existat unele

neclarități în desfășurarea programelor de studii de licență parcurse în perioada

2004-2008 la Universitatea S.H., Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului avea responsabilitatea, conform art. 34 din Legea nr. 87/2006, pentru

aprobarea O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, de

a lua anumite măsuri până la încetarea școlarizării începând cu anul I de studii,

lucru care nu s-a întâmplat nici până la finalizarea studiilor, ceea ce presupune

că absolvenții au parcurs un program de studii acreditat la nivelul standardului

de calitate impus de lege.

De asemenea, s-a susținut

faptul că, î

n

baza teoriei aparenței dreptului, calitatea de unitate de învățământ superior

acreditată/neacreditată a Universității S.H. este o problemă a acesteia și

a instituției care a permis funcționarea ei, în speță Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, iar absolvenții nu pot fi

victimele lipsei de acreditare.

Practica judiciară, dar

și doctrina juridică a găsit această soluție, respectiv de a valida actele

încheiate de mandatarul aparent cu terții, în acest fel sancționându-se

lipsa de diligență și pasivitatea mandantului, care a lăsat cu bună știință

să se producă aceste consecințe și nu a luat măsurile necesare pentru

a retrage mandatul acordat mandatarului său.

În cauză, susțin reclamanții,

pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului apare ca un veritabil

mandant, iar Universitatea S.H. este mandatarul său, împuternicit să presteze acest

serviciu de utilitate publică, și anume învățământ universitar superior.

Absolvenții sunt terții care au contractat cu acest mandatar aparent,

iar în cazul lor nu se cere a fi îndeplinită nici condiția erorii comune, ca

în cazul proprietății aparente, deși ei s-au aflat într-o astfel de eroare

comună și invincibilă.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și

exceptia inadmisibilității (aceasta din urmă fiind calificată ca apărare de

fond). Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut faptul că, în cazul Universității

S.H., specializările/programele de studii de la forma de învățământ la distanță

au fost organizate și desfășurate fără respectarea prevederilor legale, așadar,

cu încălcarea Legii nr. 88/1993 și a O.U.G. nr. 75/2005. De asemenea, s-a susținut

că Universitatea avea dreptul să organizeze admitere numai la specializările/programele

acreditate, autorizate să funcționeze provizoriu, aprobate prin hotărâre de guvern.

Totodată, autoritatea pârâtă a susținut că nu se poate invoca eroarea comună, câtă

vreme nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 2675 din 23 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții

A.I.M., B.M.E., B.D.A., C.P., D.M.I., I.Ș., M.C.I., M.M., M.A., N.D.E., T.M.M.,

T.A.M., Ț.N., U.B.M., Z.A.E.M., I.S.M. și P.P.N.; a obligat pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să recunoască reclamanților

diplomele de licență, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii și a respins, în rest, acțiunea.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului, Curtea a reținut că, potrivit art. 2 lit. c) din H.G. nr. 536/2011

privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, această autoritate coordonează și controlează

sistemul național de învățământ.

Cu privire la fondul cauzei,

Curtea a reținut că

Universitatea S.H. din

București a fost înființată prin Legea nr. 443 din 05 iulie 2002, ca persoană juridică

de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ

și că, prin H.G. nr. 693/2003 și H.G. nr. 676/2007, au fost acreditate sau autorizate

să funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ de zi, domeniile de licență:

drept, sociologie, management, psihologie, științe ale educației, informatică, și

altele.

Ca parte a sistemului național de învățământ, Universitatea

S.H. se bucură, conform dispozițiilor Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada

în care reclamanții au urmat cursurile acestei instituții de învățământ superior,

de autonomie universitară, care presupunea, printre altele, și dreptul comunității

universitare respective de a-și conduce și de a-și exercita libertățile academice,

și de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații, inclusiv dreptul de a înființa

și de a asigura funcționarea facultăților, a colegiilor și a specializărilor universitare.

Prima instanță a mai reținut că, în aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 84/1995, Ministrul Educației a emis, la data de 07 martie 2006, Ordinul

nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabilește, la art. 2, că „Admiterea în învățământul

superior public și particular se organizează pe domenii de studiu de licență, pe

baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”; la art. 8 prevăzându-se

că „Formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi

organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile

respective și dispun de departamente specializate”.

Curtea a constatat că r

eclamanții au fost

admiși să susțină examenul de licență, examen pe care l-au promovat, fiindu-le eliberate

diplomele de licență, care sunt în ființă și constituie acte administrative care

nu au fost revocate sau, după caz, anulate în vreun mod, de către instanțele de

judecată.

În acest context, Curtea

a apreciat că, în speța de față, sunt în conflict două principii de drept: acela

conform căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii (respectiv se pune în

discuție faptul că reclamanții nu ar putea invoca necunoașterea împrejurării ca

au optat pentru înmatricularea la forme de învățamânt neacreditate sau neautorizate

provizoriu) și, respectiv teoria validității aparenței în drept.

Examinând la nivel teoretic

noțiunea de „aparență în drept”, instanța de fond a reținut că ideea de aparență

producătoare de efecte juridice - teoria aparenței - constă în a recunoaște eficacitate

juridică unor acte care nu sunt pe deplin conforme condițiilor strict juridice și

care, din acest motiv, ar trebui să fie nule, dar sunt încheiate cu bună-credință

și cu prudență sporită.

Totodată, Curtea a avut

în vedere că între ideea de aparență în drept și noțiunea de bună-credință există

o strânsă corelație, întrucât aplicarea practică a teoriei aparenței implică întotdeauna

buna-credință a celui care dobândește un drept de la titularul aparent (în speță,

reclamanții titulari ai diplomelor de licență emise de pârâta Universitatea

S.H.). Altfel spus, teoria aparenței presupune buna-credință a dobânditorului unui

drept sau eronata convingere a celui care invocă dobândirea unui anumit drept. Pentru

aplicarea acestei teorii este necesar ca persoana să se afle într-o „eroare legitimă”,

în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeași situație, sau

o „eroare comună”, invincibilă pentru orice persoană diligentă.

Aplicând în concret, în

speța de față aceste principii, Curtea a constatat următoarele:

Calitatea de unitate de

învățământ superior acreditată/neacreditată a Universității S.H. - pentru formele

de învățământ absolvite de reclamanți - vizează în mod exclusiv eventuala culpă

a acestei universități, iar reclamanții, în baza teoriei „aparenței dreptului”,

nu pot fi victimele lipsei de acreditare.

Se constată, intr-adevăr,

faptul că există o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea provizorie

a specializărilor instituțiilor de învățământ [potrivit art. 17 alin. (1) lit.

b) din O.U.G. nr. 75/2005,

Agenția Română de

Asigurarea Calității în Învățământul Superior are atribuții în domeniul

acreditării: (…) evaluează în temeiul standardelor și al metodologiei aprobate prin

hotărâri ale Guvernului, la cerere sau din proprie inițiativă, și propune autorizarea,

respectiv acreditarea furnizorilor de învățământ superior și a programelor lor de

studii. Pe baza rapoartelor de acreditare, Ministerul Educației și Cercetării elaborează

actele normative pentru înființarea de structuri de învățământ superior), însă procedura

în cauza nu vizează raporturile juridice ale Universității cu reclamanții,

ci pe acelea cu autoritățile administrației competente în materie].

Altfel spus, eventualele

abateri ale Universității pârâte în derularea procesului de învățământ la specializările/programele

de studii organizate în formele de învățământ neacreditate/neautorizate nu pot fi

imputate reclamanților aflați în eroare comună cu privire la legalitatea

formei de învățământ absolvite, iar acestora nu li se poate crea sau menține un

statut juridic incert.

Cu privire la eroarea

comună a reclamanților, Curtea a analizat derularea raporturilor reclamanților,

în calitate de studenți, cu Universitatea S.H., inclusiv faptul că aceștia

și-au îndeplinit obligațiile contractuale asumate, respectiv plata taxelor de studii,

susținerea și promovarea tuturor examenelor inclusiv a celui de licență. La rândul

său, Universitatea a procedat la eliberarea actelor de studii completate. Altfel

spus, Universitatea S.H. a creat, față de studenții reclamanți (actuali

absolvenți) aparența de legalitate a formelor de învățământ (aparența rezultată

din încheierea contractelor de școlarizare, încasarea taxelor, organizarea

și desfășurarea de examene, inclusiv de licență, eliberarea diplomei de

licență, etc).

Prin urmare, judecătorul

fondului a apreciat că Universitatea S.H. a creat reclamanților aparența de

legalitate a organizării și desfășurării acestor forme de învățământ și a considerat

că reclamanții nu trebuiau să depună diligențe suplimentare.

Pe lângă aceste argumente,

Curtea a reținut mai ales faptul că diplomele de licență din litigiul prezent sunt

valabile, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanță judecătorească nu

s-a pronunțat în sensul revocării/constatării nulității sau anulării actului. Or,

devreme ce diploma nu a fost revocată sau, după caz, anulată, aceasta produce, în

continuare, efecte juridice, ceea ce presupune că beneficiarului său trebuie să

i se recunoască toate drepturile conferite de lege pe baza acesteia. A interpreta

în sens contrar înseamnă a prejudicia grav interesele absolvenților, prin acordarea

de diplome nerecunoscute de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului și, implicit, nici de alte autorități ale statului, absolvenții riscând

să fie excluși din carieră, din viața socială, în condițiile în care

au fost admiși la studii de către Universitatea S.H., au achitat taxele de

școlarizare, au promovat examenele din cursul anilor, precum și examenul de

licență.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind daunele morale și materiale, Curtea a reținut că reclamanții

nu au probat prejudiciul moral și material reclamat.

în cauză

Împotriva

acestei sentințe

a

formulat recurs

,

în termenul legal, pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în

temeiul art. 304 pct. 6, pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Criticând

soluția pronunțată cu privire la

excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

autoritatea recurentă susține că

Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației

publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care conduce

sistemul național de educație, învățământ, tineret și cercetare, exercitând și atribuțiile

stabilite prin legi și prin alte acte normative din sfera sa de activitate, iar

în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, emite ordine și instrucțiuni, în condițiile

legii, iar recunoașterea diplomei de licență nu se înscrie în atribuțiile acestei

instituții, raportat la prevederile H.G. nr. 536/2010 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cu modificările și

completările ulterioare.

Așadar, subliniază recurentul,

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu organizează admiterea,

nu organizează examenele de licență, nu eliberează diplome de licență/certificate

de absolvire, ci are atribuții bine stabilite de H.G. nr. 536/2011 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și

în art. 121 din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările

ulterioare.

Așadar, ministerul nu

poate răspunde solicitării reclamanților, deoarece pentru fiecare solicitare în

parte există o procedură de urmat, procedură pe care reclamanții nu o cunoașteau,

deși ar fi trebuit să o cunoască, iar necunoașterea procedurilor legale este culpa

acestora. Prin urmare, reclamanții au de urmat procedura prevăzută în Ordinul ministrului

educației, cercetării și tineretului nr. 1022 din 14 mai 2008 privind aprobarea

Regulamentului de organizare și funcționare a Centrului Național de Recunoaștere

și Echivalare a Diplomelor și a Metodologiei de recunoaștere și echivalare a diplomelor,

certificatelor și titlurilor științifice.

Invocând modalitatea de

acreditare și autorizare a instituțiilor de învățământ superior, reglementată prin

Legea nr. 88/1993 și ulterior, prin O.U.G. nr. 75/2005, cu modificările și completările

ulterioare, autoritatea recurentă susține, în esență, că, în cazul Universității

S.H. din București, specializările/programele de studii de la forma de învățământ

la distanță au fost organizate și desfășurate fără respectarea prevederilor legale.

Totodată, recurentul-pârât

susține că instanța de

fond a ignorat dispozițiile legale în domeniul învățământului superior, nu a analizat

hotărârile Guvernului prin care sunt acreditate/autorizate să funcționeze provizoriu

structurile și specializările universitare cu forme de învățământ respective. Susține

recurentul-pârât că instanța era obligată să verifice dacă școlarizarea, specializarea

și forma de învățământ urmată de reclamanți este realizată de universitate

cu respectarea cadrului legal.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

expuse în continuare.

Înalta Curte

constată faptul că autoritatea recurentă nu și-a structurat motivele de recurs și

nu a dezvoltat argumente care să susțină motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,

7 și 8 C. proc. civ.

Deși recurentul-pârât

susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, Înalta

Curte remarcă faptul că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în

cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță,

ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii

de acreditare și autorizare

a instituțiilor de învățământ superior

și inexistența

unei culpe a autorității în ceea ce privește emiterea diplomelor de licență

fără respectarea prevederilor legale.

Criticile

formulate de recurent cu privire la soluția de respingere a

excepției lipsei calității

sale procesuale pasive vor fi înlăturate de către instanța de control judiciar,

având în vedere petitul principal al cererii de chemare în judecată, calitatea instituției

pârâte de emitent a diplomelor de licență, precum și dispozițiile

art. 2 lit. c) din H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, conform cărora această

autoritate coordonează și controlează sistemul național de învățământ.

În ceea ce privește

fondul raportului juridic dedus judecății, Înalta Curte observă că instanța

de fond a obligat pârâtul să recunoască diplomele de licență ale reclamanților

și a oferit o complexă motivare, fundamentată pe teoria aparenței dreptului, reținând

valabilitatea diplomelor de licență deținute de reclamanți. Totodată, în cuprinsul

sentinței, a analizat detaliat procedura legală și obligațiile ce incumbă autorităților

publice în luarea măsurilor administrative pentru eliberarea diplomei de licență

și a suplimentului de diplomă ca urmare a promovării examenului de licență.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a reținut în mod corect că diplomele de licență ale reclamanților

sunt valabile întrucât nu au fost revocate sau anulate și că

produc efectele juridice

prevăzute de normele legale, astfel că reclamanților li se recunosc toate drepturile

conferite de lege în considerarea diplomelor deținute.

Însă, d

eși diplomele

de licență se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate proprie

actelor administrative, aceste documente sunt contestate de Ministerul Educației,

care face aprecieri asupra valabilității acestora și susține faptul

că forma de învățământ urmată de reclamanți nu a parcurs procedura de

evaluare academică, fiind încălcate prevederile Legii nr. 84/1995.

De altfel,

toate aspectele invocate de recurent referitoare la finalizarea ciclului I de studii

universitare de licență la specializări care nu se regăsesc în hotărârile de

guvern privind autorizarea de funcționare provizorie sau acreditarea specializărilor

din cadrul instituțiilor de învățământ superior de stat și particular,

profilurile, specializările, durata studiilor ș.a.m.d., reprezintă aspecte

care țin de legalitatea diplomei de licență și, procedând în această

manieră, recurentul-pârât tranșează în mod unilateral chestiunea validității

unor acte administrative care au intrat în circuitul civil și nu au fost supuse

procedurii reglementate în art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă

parte, instanța de recurs apreciază că autoritatea recurentă nu se poate prevala

de propria culpă, având în vedere calitatea de emitent a diplomelor de licență

și în raport cu atribuțiile pe care le are, astfel cum sunt reglementate

în H.G. nr. 536/2011.

Dreptul de

a le fi recunoscute reclamanților diplomele de licență nu poate fi afectat,

în fapt sau în drept, de divergențele ce au apărut, în decursul timpului, între

Universitatea S.H. și Ministerul Educației, pe seama valabilității

inițierii și desfășurării formei de învățământ la distanță,

pentru specializările la care se organizau și cursuri de zi acreditate/autorizate,

atâta timp cât Ministerul Educației sau Agenția Română de Asigurarea Calității

în Învățământul Superior nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură

administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție de

învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile

în care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin

art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de „a propune încetarea activității

de învățământ și desființarea prin lege a universității”.

Prin urmare,

se reține că reclamanții sunt licențiați, beneficiază de toate

drepturile legale conferite de diplomele de licență, care se bucură de prezumția

de legalitate și veridicitate specifică actelor administrative, iar instanța

de fond a sancționat în mod justificat atitudinea pârâtului Ministerul Educației,

obligându-l să recunoască reclamanților diplomele de licență.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare,

Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva

sentinței civile nr. 2675 din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie

2012.