ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4846/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 05 martie 2012, reclamanții A.I.M., B.M.E., B.D.A., C.P., D.M.I., I.Ș., M.C.I., M.M., M.A., N.D.E., T.M.M., T.A.M., Ț.N., U.B.M., Z.A.E.M., I.S.M. și P.P.N., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea S.H., au solicitat o bligarea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să le recunoască titlul de licențiat obținut în urma susținerii examenului de licență la diferitele specializări din cadrul Universității S.H., iar în subsidiar, în cazul respingerii primul capăt de cerere, obligarea pârâtei Universitatea S.H.

la plata daunelor materiale în valoare de 2.000 euro echivalent al sumei de 8.400 RON și la plata daunelor morale în valoare de 2.000 euro echivalent al sumei de 8.400 RON, pentru fiecare reclamant. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au absolvit diferite facultăți din cadrul Universității S.H., în anul 2008 și astfel li s-a eliberat diploma de licență. Reclamanții au susținut că și-au îndeplinit toate obligațiile care le reveneau, potrivit contractelor de studii încheiate cu Universitatea S.H. și Regulamentului privind activitatea profesională a studenților, astfel încât, potrivit și Metodologiei organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de Universitatea S.H.

sub nr. 1405 din 21 mai 2009, precum și art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr. 2284/2007, pârâta Universitatea S.H. era obligată să le elibereze toate actele de studii. De asemenea, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului are obligația de a le recunoaște titlul de licențiat obținut în urma susținerii examenului de licență.

Totodată, reclamanții au precizat că, la data semnării primelor contracte de studii cu Universitatea S.H., erau în vigoare Legea nr. 84/1995 a învățământului și respectiv Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare și au invocat faptul că li se pot opune numai actele normative în vigoare la data înmatriculării lor, întrucât la acea dată au putut în mod legitim („speranța legitimă”) să considere că admiterea și respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma și coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea și recunoașterea publică a studiilor lor universitare și fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să le fie invalidate retroactiv. Din această perspectivă, au susținut reclamanții, refuzul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a recunoaște diplomele de licență și implicit titlul de licențiat apare ca un „refuz nejustificat” în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Dacă ar fi existat unele neclarități în desfășurarea programelor de studii de licență parcurse în perioada 2004-2008 la Universitatea S.H., Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului avea responsabilitatea, conform art. 34 din Legea nr. 87/2006, pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, de a lua anumite măsuri până la încetarea școlarizării începând cu anul I de studii, lucru care nu s-a întâmplat nici până la finalizarea studiilor, ceea ce presupune că absolvenții au parcurs un program de studii acreditat la nivelul standardului de calitate impus de lege. De asemenea, s-a susținut faptul că, î n baza teoriei aparenței dreptului, calitatea de unitate de învățământ superior acreditată/neacreditată a Universității S.H.

este o problemă a acesteia și a instituției care a permis funcționarea ei, în speță Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, iar absolvenții nu pot fi victimele lipsei de acreditare. Practica judiciară, dar și doctrina juridică a găsit această soluție, respectiv de a valida actele încheiate de mandatarul aparent cu terții, în acest fel sancționându-se lipsa de diligență și pasivitatea mandantului, care a lăsat cu bună știință să se producă aceste consecințe și nu a luat măsurile necesare pentru a retrage mandatul acordat mandatarului său. În cauză, susțin reclamanții, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului apare ca un veritabil mandant, iar Universitatea S.H.

este mandatarul său, împuternicit să presteze acest serviciu de utilitate publică, și anume învățământ universitar superior. Absolvenții sunt terții care au contractat cu acest mandatar aparent, iar în cazul lor nu se cere a fi îndeplinită nici condiția erorii comune, ca în cazul proprietății aparente, deși ei s-au aflat într-o astfel de eroare comună și invincibilă. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și exceptia inadmisibilității (aceasta din urmă fiind calificată ca apărare de fond). Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut faptul că, în cazul Universității S.H., specializările/programele de studii de la forma de învățământ la distanță au fost organizate și desfășurate fără respectarea prevederilor legale, așadar, cu încălcarea Legii nr. 88/1993 și a O.U.G.

nr. 75/2005. De asemenea, s-a susținut că Universitatea avea dreptul să organizeze admitere numai la specializările/programele acreditate, autorizate să funcționeze provizoriu, aprobate prin hotărâre de guvern. Totodată, autoritatea pârâtă a susținut că nu se poate invoca eroarea comună, câtă vreme nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2675 din 23 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A.I.M., B.M.E., B.D.A., C.P., D.M.I., I.Ș., M.C.I., M.M., M.A., N.D.E., T.M.M., T.A.M., Ț.N., U.B.M., Z.A.E.M., I.S.M.

și P.P.N.; a obligat pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să recunoască reclamanților diplomele de licență, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și a respins, în rest, acțiunea. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele aspecte: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Curtea a reținut că, potrivit art. 2 lit. c) din H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, această autoritate coordonează și controlează sistemul național de învățământ. Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reținut că Universitatea S.H.

din București a fost înființată prin Legea nr. 443 din 05 iulie 2002, ca persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ și că, prin H.G. nr. 693/2003 și H.G. nr. 676/2007, au fost acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ de zi, domeniile de licență: drept, sociologie, management, psihologie, științe ale educației, informatică, și altele. Ca parte a sistemului național de învățământ, Universitatea S.H.

se bucură, conform dispozițiilor Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamanții au urmat cursurile acestei instituții de învățământ superior, de autonomie universitară, care presupunea, printre altele, și dreptul comunității universitare respective de a-și conduce și de a-și exercita libertățile academice, și de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații, inclusiv dreptul de a înființa și de a asigura funcționarea facultăților, a colegiilor și a specializărilor universitare.

Prima instanță a mai reținut că, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educației a emis, la data de 07 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabilește, la art. 2, că „Admiterea în învățământul superior public și particular se organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”; la art. 8 prevăzându-se că „Formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective și dispun de departamente specializate”. Curtea a constatat că r eclamanții au fost admiși să susțină examenul de licență, examen pe care l-au promovat, fiindu-le eliberate diplomele de licență, care sunt în ființă și constituie acte administrative care nu au fost revocate sau, după caz, anulate în vreun mod, de către instanțele de judecată.

În acest context, Curtea a apreciat că, în speța de față, sunt în conflict două principii de drept: acela conform căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii (respectiv se pune în discuție faptul că reclamanții nu ar putea invoca necunoașterea împrejurării ca au optat pentru înmatricularea la forme de învățamânt neacreditate sau neautorizate provizoriu) și, respectiv teoria validității aparenței în drept. Examinând la nivel teoretic noțiunea de „aparență în drept”, instanța de fond a reținut că ideea de aparență producătoare de efecte juridice - teoria aparenței - constă în a recunoaște eficacitate juridică unor acte care nu sunt pe deplin conforme condițiilor strict juridice și care, din acest motiv, ar trebui să fie nule, dar sunt încheiate cu bună-credință și cu prudență sporită.

Totodată, Curtea a avut în vedere că între ideea de aparență în drept și noțiunea de bună-credință există o strânsă corelație, întrucât aplicarea practică a teoriei aparenței implică întotdeauna buna-credință a celui care dobândește un drept de la titularul aparent (în speță, reclamanții titulari ai diplomelor de licență emise de pârâta Universitatea S.H.). Altfel spus, teoria aparenței presupune buna-credință a dobânditorului unui drept sau eronata convingere a celui care invocă dobândirea unui anumit drept. Pentru aplicarea acestei teorii este necesar ca persoana să se afle într-o „eroare legitimă”, în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeași situație, sau o „eroare comună”, invincibilă pentru orice persoană diligentă.

Aplicând în concret, în speța de față aceste principii, Curtea a constatat următoarele: Calitatea de unitate de învățământ superior acreditată/neacreditată a Universității S.H. - pentru formele de învățământ absolvite de reclamanți - vizează în mod exclusiv eventuala culpă a acestei universități, iar reclamanții, în baza teoriei „aparenței dreptului”, nu pot fi victimele lipsei de acreditare. Se constată, intr-adevăr, faptul că există o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituțiilor de învățământ [potrivit art. 17 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005, Agenția Română de Asigurarea Calității în Învățământul Superior are atribuții în domeniul acreditării: (…) evaluează în temeiul standardelor și al metodologiei aprobate prin hotărâri ale Guvernului, la cerere sau din proprie inițiativă, și propune autorizarea, respectiv acreditarea furnizorilor de învățământ superior și a programelor lor de studii.

Pe baza rapoartelor de acreditare, Ministerul Educației și Cercetării elaborează actele normative pentru înființarea de structuri de învățământ superior), însă procedura în cauza nu vizează raporturile juridice ale Universității cu reclamanții, ci pe acelea cu autoritățile administrației competente în materie]. Altfel spus, eventualele abateri ale Universității pârâte în derularea procesului de învățământ la specializările/programele de studii organizate în formele de învățământ neacreditate/neautorizate nu pot fi imputate reclamanților aflați în eroare comună cu privire la legalitatea formei de învățământ absolvite, iar acestora nu li se poate crea sau menține un statut juridic incert.

Cu privire la eroarea comună a reclamanților, Curtea a analizat derularea raporturilor reclamanților, în calitate de studenți, cu Universitatea S.H., inclusiv faptul că aceștia și-au îndeplinit obligațiile contractuale asumate, respectiv plata taxelor de studii, susținerea și promovarea tuturor examenelor inclusiv a celui de licență. La rândul său, Universitatea a procedat la eliberarea actelor de studii completate. Altfel spus, Universitatea S.H. a creat, față de studenții reclamanți (actuali absolvenți) aparența de legalitate a formelor de învățământ (aparența rezultată din încheierea contractelor de școlarizare, încasarea taxelor, organizarea și desfășurarea de examene, inclusiv de licență, eliberarea diplomei de licență, etc). Prin urmare, judecătorul fondului a apreciat că Universitatea S.H.

a creat reclamanților aparența de legalitate a organizării și desfășurării acestor forme de învățământ și a considerat că reclamanții nu trebuiau să depună diligențe suplimentare. Pe lângă aceste argumente, Curtea a reținut mai ales faptul că diplomele de licență din litigiul prezent sunt valabile, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanță judecătorească nu s-a pronunțat în sensul revocării/constatării nulității sau anulării actului. Or, devreme ce diploma nu a fost revocată sau, după caz, anulată, aceasta produce, în continuare, efecte juridice, ceea ce presupune că beneficiarului său trebuie să i se recunoască toate drepturile conferite de lege pe baza acesteia.

A interpreta în sens contrar înseamnă a prejudicia grav interesele absolvenților, prin acordarea de diplome nerecunoscute de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și, implicit, nici de alte autorități ale statului, absolvenții riscând să fie excluși din carieră, din viața socială, în condițiile în care au fost admiși la studii de către Universitatea S.H., au achitat taxele de școlarizare, au promovat examenele din cursul anilor, precum și examenul de licență. În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale și materiale, Curtea a reținut că reclamanții nu au probat prejudiciul moral și material reclamat. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a formulat recurs , în termenul legal, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului , care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 6, pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Criticând soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, autoritatea recurentă susține că Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care conduce sistemul național de educație, învățământ, tineret și cercetare, exercitând și atribuțiile stabilite prin legi și prin alte acte normative din sfera sa de activitate, iar în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, emite ordine și instrucțiuni, în condițiile legii, iar recunoașterea diplomei de licență nu se înscrie în atribuțiile acestei instituții, raportat la prevederile H.G. nr. 536/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, subliniază recurentul, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu organizează admiterea, nu organizează examenele de licență, nu eliberează diplome de licență/certificate de absolvire, ci are atribuții bine stabilite de H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și în art. 121 din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, ministerul nu poate răspunde solicitării reclamanților, deoarece pentru fiecare solicitare în parte există o procedură de urmat, procedură pe care reclamanții nu o cunoașteau, deși ar fi trebuit să o cunoască, iar necunoașterea procedurilor legale este culpa acestora.

Prin urmare, reclamanții au de urmat procedura prevăzută în Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr. 1022 din 14 mai 2008 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Centrului Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor și a Metodologiei de recunoaștere și echivalare a diplomelor, certificatelor și titlurilor științifice. Invocând modalitatea de acreditare și autorizare a instituțiilor de învățământ superior, reglementată prin Legea nr. 88/1993 și ulterior, prin O.U.G. nr. 75/2005, cu modificările și completările ulterioare, autoritatea recurentă susține, în esență, că, în cazul Universității S.H. din București, specializările/programele de studii de la forma de învățământ la distanță au fost organizate și desfășurate fără respectarea prevederilor legale.

Totodată, recurentul-pârât susține că instanța de fond a ignorat dispozițiile legale în domeniul învățământului superior, nu a analizat hotărârile Guvernului prin care sunt acreditate/autorizate să funcționeze provizoriu structurile și specializările universitare cu forme de învățământ respective. Susține recurentul-pârât că instanța era obligată să verifice dacă școlarizarea, specializarea și forma de învățământ urmată de reclamanți este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Înalta Curte constată faptul că autoritatea recurentă nu și-a structurat motivele de recurs și nu a dezvoltat argumente care să susțină motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Deși recurentul-pârât susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, Înalta Curte remarcă faptul că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii de acreditare și autorizare a instituțiilor de învățământ superior și inexistența unei culpe a autorității în ceea ce privește emiterea diplomelor de licență fără respectarea prevederilor legale.

Criticile formulate de recurent cu privire la soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive vor fi înlăturate de către instanța de control judiciar, având în vedere petitul principal al cererii de chemare în judecată, calitatea instituției pârâte de emitent a diplomelor de licență, precum și dispozițiile art. 2 lit. c) din H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, conform cărora această autoritate coordonează și controlează sistemul național de învățământ. În ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, Înalta Curte observă că instanța de fond a obligat pârâtul să recunoască diplomele de licență ale reclamanților și a oferit o complexă motivare, fundamentată pe teoria aparenței dreptului, reținând valabilitatea diplomelor de licență deținute de reclamanți.

Totodată, în cuprinsul sentinței, a analizat detaliat procedura legală și obligațiile ce incumbă autorităților publice în luarea măsurilor administrative pentru eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă ca urmare a promovării examenului de licență. Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că diplomele de licență ale reclamanților sunt valabile întrucât nu au fost revocate sau anulate și că produc efectele juridice prevăzute de normele legale, astfel că reclamanților li se recunosc toate drepturile conferite de lege în considerarea diplomelor deținute.

Însă, d eși diplomele de licență se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate proprie actelor administrative, aceste documente sunt contestate de Ministerul Educației, care face aprecieri asupra valabilității acestora și susține faptul că forma de învățământ urmată de reclamanți nu a parcurs procedura de evaluare academică, fiind încălcate prevederile Legii nr. 84/1995.

De altfel, toate aspectele invocate de recurent referitoare la finalizarea ciclului I de studii universitare de licență la specializări care nu se regăsesc în hotărârile de guvern privind autorizarea de funcționare provizorie sau acreditarea specializărilor din cadrul instituțiilor de învățământ superior de stat și particular, profilurile, specializările, durata studiilor ș.a.m.d., reprezintă aspecte care țin de legalitatea diplomei de licență și, procedând în această manieră, recurentul-pârât tranșează în mod unilateral chestiunea validității unor acte administrative care au intrat în circuitul civil și nu au fost supuse procedurii reglementate în art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, instanța de recurs apreciază că autoritatea recurentă nu se poate prevala de propria culpă, având în vedere calitatea de emitent a diplomelor de licență și în raport cu atribuțiile pe care le are, astfel cum sunt reglementate în H.G.

nr. 536/2011. Dreptul de a le fi recunoscute reclamanților diplomele de licență nu poate fi afectat, în fapt sau în drept, de divergențele ce au apărut, în decursul timpului, între Universitatea S.H. și Ministerul Educației, pe seama valabilității inițierii și desfășurării formei de învățământ la distanță, pentru specializările la care se organizau și cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educației sau Agenția Română de Asigurarea Calității în Învățământul Superior nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție de învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de „a propune încetarea activității de învățământ și desființarea prin lege a universității”.

Prin urmare, se reține că reclamanții sunt licențiați, beneficiază de toate drepturile legale conferite de diplomele de licență, care se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate specifică actelor administrative, iar instanța de fond a sancționat în mod justificat atitudinea pârâtului Ministerul Educației, obligându-l să recunoască reclamanților diplomele de licență. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva sentinței civile nr. 2675 din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2012.