ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2332/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2332/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul

D.M., în contradictoriu cu A.N.I., a solicitat anularea actului de constatare

nr. A/1252/I.I./2009 emis de aceasta, prin care se constată că reclamantul s-ar

afla în stare de incompatibilitate începând cu data de 27 martie 2006.

În motivarea cererii se

arată că actul este nelegal deoarece nu a deținut calitatea de administrator unic

al A. SRL G., iar societatea G.V. SRL nu a avut niciun moment de activitate.

A.N.I. a formulat întâmpinare

și a invocat excepția tardivității acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

fond

Prin sentința civilă

nr. 4422 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal a fost respinsă excepția tardivității formulării acțiunii ca neîntemeiată,

a fost admisă acțiunea formulată de reclamant și a fost anulat actul de constatare

emis de A.N.I.

Excepția tardivității

acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât, potrivit plicului de la dosar,

cererea a fost trimisă prin poștă la 22 februarie 2010, în raport de data necontestată

a comunicării actului de constatare (4 februarie 2010), de faptul că termenul de

15 zile se calculează pe zile libere art. 101 alin. (1) C. proc. civ., că acest

termen s-a împlinit într-o zi de sâmbătă (20 ianuarie 2010) și, potrivit art. 101

alin. (5) C. proc. civ. termenul s-a prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru

următoare – 22 februarie 2010.

Pe fondul cauzei, instanța

de fond a reținut că prin actul contestat s-a constatat starea de incompatibilitate

a reclamantului începând cu 27 martie 2006, actul fiind emis în temeiul dispozițiilor

art. 1 alin. (1), art. 2, art. 4 alin. (1), teza I și alin. (2), art. 14 alin.

(1) lit. d) teza II, art. 45 alin. (4), art. 46 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I.

Ulterior, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 415/2010 s-a constatat că dispozițiile art. 14 lit. c),

d), e), f) și ale Cap.VI (art. 45-50) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea,

organizarea și funcționarea A.N.I. sunt neconstituționale și că dispozițiile cap.I

"Dispoziții generale" (art. 1-9) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea,

organizarea și funcționarea A.N.I., sunt neconstituționale în măsura în care prevăd

competența A.N.I. de a efectua și întocmi acte de cercetare și de constatare referitoare

la verificarea averilor, a conflictelor de interese și a incompatibilităților.

Prin Legea nr. 176/2010

s-au pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

în sensul abrogării, printre altele, a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2,

art. 4 alin. (1) teza I și alin. (2), art. 14 alin. (1) lit. d) teza II, art. 45

alin. (4), art. 46 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea,

organizarea și funcționarea A.N.I.(versiunea în vigoare la data emiterii actului).

Totodată, în conformitate

cu disp. art. 34 din Legea nr. 176/2010, „(1) Verificările aflate în curs de desfășurare

la Agenție la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit procedurii

prevăzute de aceasta. (2) Actele și lucrările efectuate în cadrul Agenției, rămase

definitive până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010 în

M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, rămân valabile. (3) Probele administrate

și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte

de intrarea în vigoare a prezentei legi se mențin. (4) Declarațiile de avere și

declarațiile de interese depuse până la intrarea în vigoare a prezentei legi rămân

valabile și vor putea fi valorificate de către Agenție în cadrul procedurilor sale

pentru exercitarea atribuțiilor specifice prevăzute de lege”.

A constatat instanța de

fond că, din analiza dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 176/2010, rezultă, fără

echivoc, pe de o parte, că rămân valabile doar actele de constatare rămase definitive

până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415 din 14 aprilie 2010 în

M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010 alin. (2), iar pe de altă parte,

se mențin numai probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe

și organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a acestei legi

alin. (3).

Per a contrario, nu rămân

valabile actele de constatare care nu au devenit definitive până la publicarea Deciziei

Curții Constituționale nr. 415/2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010.

În acest context, trebuie

precizat că art. 34 din Legea nr. 176/2010 distinge net între, pe de o parte, actele

de constatare efectuate în cadrul Agenției și, pe de altă parte, probele administrate

și actele procesuale efectuate la instanțe și organele de urmărire penală, astfel

că ele nu pot fi asimilate. De asemenea, Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004 face distincție între actul administrativ contestat (în speță, actul de

constatare) și documentația sau probele care dovedesc emiterea lui legală și temeinică

(de ex., art. 13 din Legea nr. 554/2004).

În consecință, întrucât

articolele de lege care au reglementat competența și procedura de emitere au fost

declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 415/2010(ulterior

fiind abrogate), iar actul de constatare nu a devenit definitiv până la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010 în M. Of. al României, Partea I,

nr. 294/5.05.2010, rămânând fără fundament legal sub aspectele în discuție, a fost

admisă acțiunea și a fost anulat actul de constatare.

În schimb, instanța de

fond a apreciat că nu sunt întemeiate criticile formulate prin acțiune de către

reclamantul D.M., deoarece, pe de o parte, din datele furnizate de O.N.R.C. rezultă,

fără echivoc, deținerea funcției de administrator (la două societăți comerciale,

respectiv S.C. A. S.R.L. G. și S.C. G.V. S.R.L) în perioadele menționate în cuprinsul

actului de constatare atacat, iar pe de altă parte, Legea nr. 161/2003 cu referire

la art. 84 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din același act normativ, nu distinge

sub aspectul exercitării efective a funcției în discuție (or, ubi lex non distinquit

nec nos distinquere debemus).

De asemenea, s-a constatat

de către instanța de fond, din ansamblul reglementării, nu rezultă că scopul acesteia

ar viza numai exercitarea efectivă a funcției. Totodată, pentru aceleași considerente,

nu prezintă relevanță în cauză, împuternicirea numitului M.M. să îndeplinească anumite

acte specifice administratorului S.C. A. SRLG., acesta având doar calitatea de mandatar.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs A.N.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva

art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte,

instanța de fond a apreciat că starea de incompatibilitate este întemeiat constatată

și dovedită prin actul de constatare și, pe de altă parte, a făcut o aplicare greșită

a legii apreciind că ne aflăm în ipoteza juridică reglementată de art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 176/ 2010.

Referitor la aplicarea

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, s-a apreciat că instanța de fond a făcut

abstracție de faptul că legiuitorul a înțeles să reglementeze expres situația probelor

administrate și actelor procesuale efectuate de instanță în art. 34 alin. (3) din

lege, care prevede că „probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe

și organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, se

mențin”.

În speță, contestația

împotriva actului de constatare emis de A.N.I. a fost înregistrată la Curtea de

Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal la 24 februarie 2010,

Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în

M. Of. la 5 mai 2010, iar Legea nr. 176/2010 a intrat în vigoare la 6

septembrie 2010.

Prin urmare, la data de

5 mai 2010 intimatul-reclamant nu se afla în ipoteza art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 176/2010 pentru că actul de constatare nu era definitiv motivat de împrejurarea

că acțiunea intimatului fusese înregistrată la instanța de judecată în februarie

2010, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

S-a solicitat admiterea

recursului, modificarea sentinței atacate și, pe fondul cauzei, să se dispună respingerea

acțiunii reclamantului cu consecința menținerii actului de constatare emis de A.N.I.,

ca fiind temeinic și legal.

recurs

Intimatul-reclamant, deși

citat în cauză, nu s-a prezentat la termenul din 27 aprilie 2012, dar mandatarul

acestuia s-a prezentat după închiderea dezbaterilor și a solicitat amânarea pronunțării

pentru a depune concluzii scrise.

Deși între primul termen

de judecată acordat pentru judecarea recursului (27 aprilie 2012) și data înregistrării

acestuia la Înalta Curte, secția de contencios administrativ și fiscal (20

iulie 2011), a fost un termen suficient pentru a se depune întâmpinare, intimatul-reclamant

nu a procedat la formularea unui asemenea act procedural.

Însă, în concluziile scrise,

a invocat excepția lipsei de interes.

Potrivit art. 308

alin. (2) C. proc. civ., „intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puțin

5 zile înainte de termenul de judecată”, iar potrivit art. 115 pct. 2 C. proc.

civ., întâmpinarea va cuprinde excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică

la cererea reclamantului.

Aceste prevederi au menirea

de a asigura respectarea principiului contradictorialității, ca unul dintre principiile

fundamentale ale procesului civil potrivit căruia toate elementele procesului trebuie

supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea

de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă

judecății.

Însă, chiar și dacă ar

fi fost invocată prin întâmpinare se impune respingerea excepției lipsei de interes.

Este adevărat că prin

actul atacat în prezenta cauză s-a constatat starea de incompatibilitate a reclamantului,

care era membru C.N.S.A.S. și deținea și funcția de administrator al unor societăți

comerciale.

Din actele depuse la dosar

rezultă că la 27 martie 2012. potrivit Hotărârii Parlamentului nr. 8, intimatului-reclamant

i-a încetat mandatul de membru al C.N.S.A.S.

Însă, efectele constatării

stării de incompatibilitate nu vizează numai eliberarea din funcția de demnitate

publică, ci se produc și pentru viitor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 25

alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor

și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind

înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I. și, de aceea, nu este lipsit de

interes recursul A.N.I. ce vizează o hotărâre referitoare la o asemenea stare de

incompatibilitate.

Referitor la recursul

formulat de A.N.I. se constată că, în raport de considerentele criticate ale sentinței,

respectiv modul de aplicare al normelor tranzitorii ale Legii nr. 176/2010, criticile

formulate sunt fondate.

Instanța de fond a fost

sesizată cu o acțiune în anulare a unui act de constatare emis la 1.02.2009 în baza

Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I., instanța

fiind sesizată la 24 februarie 2010.

Pe parcursul soluționării

cauzei a fost admisă excepția de neconstituționalitate a mai multor dispoziții din

Legea nr. 144/2007, prin Decizia nr. 415/14.04.2010 publicată în M. Of. nr. 294/5.05.2010

între care și Cap. VI – verificarea averilor, a conflictelor de interese și a incompatibilităților

(art. 45-50) din Legea nr. 144/2007.

Ca urmare a acestei decizii

a fost dată Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și

demnităților publice pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007, precum

și pentru modificarea și completarea altor acte normative,respectiv Legea nr. 115/1996

pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane

cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici.

În art. 34 din Legea

nr. 176/2010, se prevede că: „(1) Verificările

aflate în curs de desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a prezentei

legi continuă potrivit procedurii prevăzute de aceasta. (2) Actele și lucrările efectuate în cadrul Agenției, rămase definitive

până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415/14.04.2010 în M.

Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, rămân valabile. (3)

Probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire

penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi se mențin. (4) Declarațiile de avere și declarațiile de interese depuse până

la intrarea în vigoare a prezentei legi rămân valabile și vor putea fi valorificate

de către Agenție în cadrul procedurilor sale pentru exercitarea atribuțiilor specifice

prevăzute de lege”.

Prin interpretarea acestor

dispoziții, instanța de fond, deși a reținut că se mențin probele administrate și

actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte de

intrarea în vigoare a legii, a anulat actul de constatare pe motiv că nu era definitiv

până la publicarea deciziei Curții Constituționale.

Însă, aceste susțineri

sunt nefondate și sunt rezultatul unei greșite interpretări a dispozițiilor legale

mai sus citate.

Art. 34 fiind inclus în

capitolul de norme tranzitorii a reglementat tocmai diversele situații ce pot fi

întâlnite.

Astfel, actele și lucrările

efectuate de A.N.I., rămase definitive până la publicarea deciziei Curții Constituționale,

rămân valabile art. 34 alin. (2).

Aceasta este reflectarea,

în plan legislativ, a efectului obligatoriu, dar pentru viitor, a deciziilor Curții

Constituționale, iar textul se referă la actele și lucrările rămase definitive,

iar rămânerea definitivă s-a produs fie prin neatacare acestor acte sau lucrări

la instanțele competente, fie prin respingerea contestațiilor formulate de către

instanțele judecătorești.

Alin. (3) al art. 34 se

referă, însă, la situația în care actele sau lucrările emise de A.N.I. au fost contestate

la instanță sau s-au formulat plângeri la parchet, conform legii, iar Legea nr.

176/2010 a prevăzut, în mod expres, care va fi situația acestora. Într-un fel această

prevedere este tot o expresie a efectelor deciziilor Curții Constituționale, care

se produc pentru viitor și, de aceea, actele și probele administrate în cadrul contestațiilor

aflat pe rolul instanțelor sau la organele de urmărire penală, se mențin. În speță,

este incident tocmai acest aliniat al art. 34 pentru că actul de constatare a fost

contestat anterior deciziei Curții Constituționale, iar toate actele și probele

administrate sunt menținute, chiar dacă au fost efectuate în baza unei legi declarate

neconstituționale pentru că legiuitorul a prevăzut că acestea vor produce efecte.

De altfel, instanța supremă

s-a pronunțat constant în acest sens și a apreciat că nu sunt anulabile actele de

constatare emise de A.N.I. în baza Legii nr. 144/2007, anterior declarării ca neconstituționale

a unor dispoziții din această lege prin Decizia nr. 415/2010 și care se aflau la

momentul publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., pe rolul instanțelor

de judecată. În acest sens, s-au pronunțat Deciziile nr. 1395 din 9 martie 2011,

nr. 2838 din 18 mai 2011, nr. 2967 din 24 mai 2011 de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Față de această practică

a instanței supreme și în lipsa unor argumente consistente care să justifice declanșarea

procedurii de schimbare a practicii judiciare s-ar ajunge la soluții contrare care

au ca efect încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a dreptului

la un proces echitabil, astfel cum este el reglementat de art. 6 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Chiar dacă divergențele

de jurisprudență constituie consecința inerentă oricărui sistem judiciar, nu este

permis ca instanța supremă să devină ea însăși, prin practica divergentă, o sursă

de insecuritate juridică, aspecte subliniate și de C.E.D.O. (cauza Beian împotriva

României, parag. 39; cauza Ștefan și Stef împotriva României, parag. 33).

Având în vedere că recursul

declarat de A.N.I. vizează numai modul de aplicare al art. 34 din Legea nr. 176/2010

și pentru că cele reținute de instanța de fond cu privire la starea de incompatibilitate

a reclamantului au intrat în puterea lucrului judecat, Înalta Curte va respinge

acțiunea reclamantului de anulare a actului de constatare a stării sale de incompatibilitate.

Așa cum a reținut și instanța

de fond, iar reclamantul nu a contestat aceste susțineri, acesta a deținut, așa

cum rezultă din datele furnizate de O.N.R.C., funcția de administrator la două societăți

comerciale, respectiv SC A. SRL G. și SC G.V. SRL, după dobândirea calității sale

de membru al Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și când

au devenit aplicabile prevederile art. 99 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 161/2003,

iar funcția de membru al C.N.S.A.S. era incompatibilă cu funcția de administrator

al unei societăți comerciale.

Potrivit art. 99

alin. (1) lit. l) din Legea nr. 161/2003 privind privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul

de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, membrilor C.N.S.A.S. și se aplică

incompatibilitățile prevăzute pentru miniștrii și, respectiv, secretari de stat,

precum și incompatibilitățile prevăzute în legi speciale.

Într-adevăr, art. 84

alin. (1) lit. c) (incident în cauză) din Legea nr. 161/ 2003 nu distinge sub aspectul

exercitării efective a funcției de administrator al unei societăți comerciale și

de aceea nu prezintă relevanță faptul că intimatul-reclamant a dat împuternicire

unei alte persoane să îndeplinească anumite acte pentru administrarea S.C. A.

SRL G., persoană care nu a dobândit calitatea de administrator ci avea numai calitatea

de mandatar al administratorului.

De aceea, în baza

art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul,

va fi modificată sentința atacată și va fi respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei

de interes invocată de intimatul D.M..

Admite recursul formulat

de A.N.I. împotriva sentinței nr. 4422 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea reclamantului D.M. ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2012.