ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2332/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.M., în contradictoriu cu A.N.I., a solicitat anularea actului de constatare nr. A/1252/I.I./2009 emis de aceasta, prin care se constată că reclamantul s-ar afla în stare de incompatibilitate începând cu data de 27 martie 2006. În motivarea cererii se arată că actul este nelegal deoarece nu a deținut calitatea de administrator unic al A. SRL G., iar societatea G.V. SRL nu a avut niciun moment de activitate. A.N.I. a formulat întâmpinare și a invocat excepția tardivității acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 4422 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția tardivității formulării acțiunii ca neîntemeiată, a fost admisă acțiunea formulată de reclamant și a fost anulat actul de constatare emis de A.N.I. Excepția tardivității acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât, potrivit plicului de la dosar, cererea a fost trimisă prin poștă la 22 februarie 2010, în raport de data necontestată a comunicării actului de constatare (4 februarie 2010), de faptul că termenul de 15 zile se calculează pe zile libere art. 101 alin. (1) C. proc. civ., că acest termen s-a împlinit într-o zi de sâmbătă (20 ianuarie 2010) și, potrivit art. 101 alin. (5) C. proc.

civ. termenul s-a prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare – 22 februarie 2010. Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că prin actul contestat s-a constatat starea de incompatibilitate a reclamantului începând cu 27 martie 2006, actul fiind emis în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 2, art. 4 alin. (1), teza I și alin. (2), art. 14 alin. (1) lit. d) teza II, art. 45 alin. (4), art. 46 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I. Ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 415/2010 s-a constatat că dispozițiile art. 14 lit. c), d), e), f) și ale Cap.VI (art. 45-50) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I.

sunt neconstituționale și că dispozițiile cap.I "Dispoziții generale" (art. 1-9) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I., sunt neconstituționale în măsura în care prevăd competența A.N.I. de a efectua și întocmi acte de cercetare și de constatare referitoare la verificarea averilor, a conflictelor de interese și a incompatibilităților. Prin Legea nr. 176/2010 s-au pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, în sensul abrogării, printre altele, a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2, art. 4 alin. (1) teza I și alin. (2), art. 14 alin. (1) lit. d) teza II, art. 45 alin. (4), art. 46 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I.(versiunea în vigoare la data emiterii actului).

Totodată, în conformitate cu disp. art. 34 din Legea nr. 176/2010, „(1) Verificările aflate în curs de desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit procedurii prevăzute de aceasta. (2) Actele și lucrările efectuate în cadrul Agenției, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, rămân valabile. (3) Probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi se mențin. (4) Declarațiile de avere și declarațiile de interese depuse până la intrarea în vigoare a prezentei legi rămân valabile și vor putea fi valorificate de către Agenție în cadrul procedurilor sale pentru exercitarea atribuțiilor specifice prevăzute de lege”.

A constatat instanța de fond că, din analiza dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 176/2010, rezultă, fără echivoc, pe de o parte, că rămân valabile doar actele de constatare rămase definitive până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415 din 14 aprilie 2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010 alin. (2), iar pe de altă parte, se mențin numai probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a acestei legi alin. (3). Per a contrario, nu rămân valabile actele de constatare care nu au devenit definitive până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010.

În acest context, trebuie precizat că art. 34 din Legea nr. 176/2010 distinge net între, pe de o parte, actele de constatare efectuate în cadrul Agenției și, pe de altă parte, probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organele de urmărire penală, astfel că ele nu pot fi asimilate. De asemenea, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 face distincție între actul administrativ contestat (în speță, actul de constatare) și documentația sau probele care dovedesc emiterea lui legală și temeinică (de ex., art. 13 din Legea nr. 554/2004). În consecință, întrucât articolele de lege care au reglementat competența și procedura de emitere au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 415/2010(ulterior fiind abrogate), iar actul de constatare nu a devenit definitiv până la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010 în M. Of.

al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, rămânând fără fundament legal sub aspectele în discuție, a fost admisă acțiunea și a fost anulat actul de constatare. În schimb, instanța de fond a apreciat că nu sunt întemeiate criticile formulate prin acțiune de către reclamantul D.M., deoarece, pe de o parte, din datele furnizate de O.N.R.C. rezultă, fără echivoc, deținerea funcției de administrator (la două societăți comerciale, respectiv S.C. A. S.R.L. G. și S.C. G.V. S.R.L) în perioadele menționate în cuprinsul actului de constatare atacat, iar pe de altă parte, Legea nr. 161/2003 cu referire la art. 84 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din același act normativ, nu distinge sub aspectul exercitării efective a funcției în discuție (or, ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus).

De asemenea, s-a constatat de către instanța de fond, din ansamblul reglementării, nu rezultă că scopul acesteia ar viza numai exercitarea efectivă a funcției. Totodată, pentru aceleași considerente, nu prezintă relevanță în cauză, împuternicirea numitului M.M. să îndeplinească anumite acte specifice administratorului S.C. A. SRLG., acesta având doar calitatea de mandatar. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs A.N.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, instanța de fond a apreciat că starea de incompatibilitate este întemeiat constatată și dovedită prin actul de constatare și, pe de altă parte, a făcut o aplicare greșită a legii apreciind că ne aflăm în ipoteza juridică reglementată de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 176/ 2010. Referitor la aplicarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, s-a apreciat că instanța de fond a făcut abstracție de faptul că legiuitorul a înțeles să reglementeze expres situația probelor administrate și actelor procesuale efectuate de instanță în art. 34 alin. (3) din lege, care prevede că „probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, se mențin”.

În speță, contestația împotriva actului de constatare emis de A.N.I. a fost înregistrată la Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal la 24 februarie 2010, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la 5 mai 2010, iar Legea nr. 176/2010 a intrat în vigoare la 6 septembrie 2010. Prin urmare, la data de 5 mai 2010 intimatul-reclamant nu se afla în ipoteza art. 34 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 pentru că actul de constatare nu era definitiv motivat de împrejurarea că acțiunea intimatului fusese înregistrată la instanța de judecată în februarie 2010, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și, pe fondul cauzei, să se dispună respingerea acțiunii reclamantului cu consecința menținerii actului de constatare emis de A.N.I., ca fiind temeinic și legal. 4. Soluția instanței de recurs Intimatul-reclamant, deși citat în cauză, nu s-a prezentat la termenul din 27 aprilie 2012, dar mandatarul acestuia s-a prezentat după închiderea dezbaterilor și a solicitat amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise. Deși între primul termen de judecată acordat pentru judecarea recursului (27 aprilie 2012) și data înregistrării acestuia la Înalta Curte, secția de contencios administrativ și fiscal (20 iulie 2011), a fost un termen suficient pentru a se depune întâmpinare, intimatul-reclamant nu a procedat la formularea unui asemenea act procedural.

Însă, în concluziile scrise, a invocat excepția lipsei de interes. Potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ., „intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată”, iar potrivit art. 115 pct. 2 C. proc. civ., întâmpinarea va cuprinde excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului. Aceste prevederi au menirea de a asigura respectarea principiului contradictorialității, ca unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil potrivit căruia toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

Însă, chiar și dacă ar fi fost invocată prin întâmpinare se impune respingerea excepției lipsei de interes. Este adevărat că prin actul atacat în prezenta cauză s-a constatat starea de incompatibilitate a reclamantului, care era membru C.N.S.A.S. și deținea și funcția de administrator al unor societăți comerciale. Din actele depuse la dosar rezultă că la 27 martie 2012. potrivit Hotărârii Parlamentului nr. 8, intimatului-reclamant i-a încetat mandatul de membru al C.N.S.A.S. Însă, efectele constatării stării de incompatibilitate nu vizează numai eliberarea din funcția de demnitate publică, ci se produc și pentru viitor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I.

și, de aceea, nu este lipsit de interes recursul A.N.I. ce vizează o hotărâre referitoare la o asemenea stare de incompatibilitate. Referitor la recursul formulat de A.N.I. se constată că, în raport de considerentele criticate ale sentinței, respectiv modul de aplicare al normelor tranzitorii ale Legii nr. 176/2010, criticile formulate sunt fondate. Instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în anulare a unui act de constatare emis la 1.02.2009 în baza Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I., instanța fiind sesizată la 24 februarie 2010. Pe parcursul soluționării cauzei a fost admisă excepția de neconstituționalitate a mai multor dispoziții din Legea nr. 144/2007, prin Decizia nr. 415/14.04.2010 publicată în M. Of.

nr. 294/5.05.2010 între care și Cap. VI – verificarea averilor, a conflictelor de interese și a incompatibilităților (art. 45-50) din Legea nr. 144/2007. Ca urmare a acestei decizii a fost dată Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative,respectiv Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici. În art. 34 din Legea nr. 176/2010, se prevede că: „(1) Verificările aflate în curs de desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit procedurii prevăzute de aceasta.

(2) Actele și lucrările efectuate în cadrul Agenției, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415/14.04.2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, rămân valabile. (3) Probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi se mențin. (4) Declarațiile de avere și declarațiile de interese depuse până la intrarea în vigoare a prezentei legi rămân valabile și vor putea fi valorificate de către Agenție în cadrul procedurilor sale pentru exercitarea atribuțiilor specifice prevăzute de lege”. Prin interpretarea acestor dispoziții, instanța de fond, deși a reținut că se mențin probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a legii, a anulat actul de constatare pe motiv că nu era definitiv până la publicarea deciziei Curții Constituționale.

Însă, aceste susțineri sunt nefondate și sunt rezultatul unei greșite interpretări a dispozițiilor legale mai sus citate. Art. 34 fiind inclus în capitolul de norme tranzitorii a reglementat tocmai diversele situații ce pot fi întâlnite. Astfel, actele și lucrările efectuate de A.N.I., rămase definitive până la publicarea deciziei Curții Constituționale, rămân valabile art. 34 alin. (2). Aceasta este reflectarea, în plan legislativ, a efectului obligatoriu, dar pentru viitor, a deciziilor Curții Constituționale, iar textul se referă la actele și lucrările rămase definitive, iar rămânerea definitivă s-a produs fie prin neatacare acestor acte sau lucrări la instanțele competente, fie prin respingerea contestațiilor formulate de către instanțele judecătorești.

Alin. (3) al art. 34 se referă, însă, la situația în care actele sau lucrările emise de A.N.I. au fost contestate la instanță sau s-au formulat plângeri la parchet, conform legii, iar Legea nr. 176/2010 a prevăzut, în mod expres, care va fi situația acestora. Într-un fel această prevedere este tot o expresie a efectelor deciziilor Curții Constituționale, care se produc pentru viitor și, de aceea, actele și probele administrate în cadrul contestațiilor aflat pe rolul instanțelor sau la organele de urmărire penală, se mențin. În speță, este incident tocmai acest aliniat al art. 34 pentru că actul de constatare a fost contestat anterior deciziei Curții Constituționale, iar toate actele și probele administrate sunt menținute, chiar dacă au fost efectuate în baza unei legi declarate neconstituționale pentru că legiuitorul a prevăzut că acestea vor produce efecte.

De altfel, instanța supremă s-a pronunțat constant în acest sens și a apreciat că nu sunt anulabile actele de constatare emise de A.N.I. în baza Legii nr. 144/2007, anterior declarării ca neconstituționale a unor dispoziții din această lege prin Decizia nr. 415/2010 și care se aflau la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., pe rolul instanțelor de judecată. În acest sens, s-au pronunțat Deciziile nr. 1395 din 9 martie 2011, nr. 2838 din 18 mai 2011, nr. 2967 din 24 mai 2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Față de această practică a instanței supreme și în lipsa unor argumente consistente care să justifice declanșarea procedurii de schimbare a practicii judiciare s-ar ajunge la soluții contrare care au ca efect încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este el reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Chiar dacă divergențele de jurisprudență constituie consecința inerentă oricărui sistem judiciar, nu este permis ca instanța supremă să devină ea însăși, prin practica divergentă, o sursă de insecuritate juridică, aspecte subliniate și de C.E.D.O. (cauza Beian împotriva României, parag.

39; cauza Ștefan și Stef împotriva României, parag. 33). Având în vedere că recursul declarat de A.N.I. vizează numai modul de aplicare al art. 34 din Legea nr. 176/2010 și pentru că cele reținute de instanța de fond cu privire la starea de incompatibilitate a reclamantului au intrat în puterea lucrului judecat, Înalta Curte va respinge acțiunea reclamantului de anulare a actului de constatare a stării sale de incompatibilitate. Așa cum a reținut și instanța de fond, iar reclamantul nu a contestat aceste susțineri, acesta a deținut, așa cum rezultă din datele furnizate de O.N.R.C., funcția de administrator la două societăți comerciale, respectiv SC A. SRL G. și SC G.V. SRL, după dobândirea calității sale de membru al Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și când au devenit aplicabile prevederile art. 99 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 161/2003, iar funcția de membru al C.N.S.A.S.

era incompatibilă cu funcția de administrator al unei societăți comerciale. Potrivit art. 99 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 161/2003 privind privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, membrilor C.N.S.A.S. și se aplică incompatibilitățile prevăzute pentru miniștrii și, respectiv, secretari de stat, precum și incompatibilitățile prevăzute în legi speciale. Într-adevăr, art. 84 alin. (1) lit. c) (incident în cauză) din Legea nr. 161/ 2003 nu distinge sub aspectul exercitării efective a funcției de administrator al unei societăți comerciale și de aceea nu prezintă relevanță faptul că intimatul-reclamant a dat împuternicire unei alte persoane să îndeplinească anumite acte pentru administrarea S.C.

A. SRL G., persoană care nu a dobândit calitatea de administrator ci avea numai calitatea de mandatar al administratorului. De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată sentința atacată și va fi respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei de interes invocată de intimatul D.M.. Admite recursul formulat de A.N.I. împotriva sentinței nr. 4422 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului D.M. ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2012.