ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 970/2014

Asupra contestației în anulare de față, constată: Prin Sentința civilă nr. 1701 din 22 noiembrie 2011 Tribunalul Brăila a respins, ca tardivă, contestația formulată de contestatorul B.O. împotriva Deciziei nr. 767 din 10 septembrie 2007 emisă de intimata SC I. SRL Brăila. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5438/113 din 30 septembrie 2010 contestatorul B.O. a chemat-o în judecată pe intimata SC I. SRL (în calitate de continuatoare a SC S.P. SRL) pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate faptul că încetarea contractului de muncă prin concediere, în baza art. 61 alin. (1) C. muncii constituie o măsură nelegală.

Analizând cu prioritate excepția de tardivitate a cererii, instanța a apreciat că prezenta cerere a fost formulată la data de 28 septembrie 2010, cu mult peste expirarea termenului de 30 zile, prevăzut de lege pentru contestarea Deciziei nr. 767 din 10 septembrie 2007. Împotriva Sentinței civile nr. 1701 din 22 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila a declarat recurs, contestatorul B.O., criticând-o pentru nelegalitate. Prin Decizia nr. 540 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestator. Instanța de control judiciar a apreciat că, motivul de recurs referitor la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra precizărilor depuse la data de 21 octombrie 2011, precum și asupra concluziilor scrise, formulate la data de 16 noiembrie 2011, nu este fondat.

Concluziile scrise reprezintă o dezvoltare a susținerilor din dezbateri, iar instanța trebuie să se pronunțe doar asupra capetelor de cerere cu care a fost învestită, adică asupra obiectului litigiului. Cu privire la înscrisurile aflate la dosar, s-a reținut că acestea au fost depuse de reclamant în susținerea fondului cauzei, or, instanța s-a pronunțat asupra excepției tardivității contestației, conform art. 137 C. proc. civ., acest aspect analizându-se cu prioritate. Referitor la obiectul acțiunii, s-a arătat că instanța de fond a dat o interpretare corectă a obiectului pricinii, ca fiind contestație împotriva deciziei de desfacere a Contractului individual de muncă nr. 767 din 10 septembrie 2007, prin care reclamantul a fost concediat în baza art. 61 lit. a) C. muncii pentru săvârșirea unei abateri disciplinare.

Prin cererea intitulată „acțiune în constatare”, contestatorul a solicitat să se constate nelegalitatea deciziei de concediere. Or, potrivit art. 268 alin. (5) C. muncii, decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanța competentă în termen de 30 de zile de la data comunicării. Dispozițiile C. muncii au caracter special față de dispozițiile generale C. proc. civ. astfel că acestea, se aplică cu prioritate. S-a reținut că singura modalitate procedurală legală prin care se poate contesta nelegalitatea unei decizii de sancționare este contestația prevăzută de dispozițiile art. 268 alin. (5) C. muncii și, nu acțiunea în constatare, prevăzută de art. 111 C. proc. civ., astfel cum, greșit a susținut recurentul-contestator.

Teza a II-a a art. 111 C. proc. civ. de la 1865 prevede că cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, deci instanța de fond, a dat o corectă calificare obiectului acțiunii și, în baza rolului său activ, consfințit de dispozițiile art. 129 din același cod, a aplicat corect legea specială în materie. Nici susținerea recurentului, în sensul că, nu este semnat dispozitivul nu este reală, fiind contrazisă de minuta aflată la dosar fond și dispozitivul sentinței unde se regăsesc toate semnăturile. La data de 3 iulie 2012, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, recursul declarat de B.O. împotriva Deciziei nr. 540 din 29 februarie 2012 a Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Ulterior declarării recursului, la data de 10 septembrie 2012 B.O. a depus o precizare, în cuprinsul căreia a arătat că, din eroare, și-a intitulat calea de atac ca fiind recurs, învestind instanța cu o contestație în anulare împotriva aceleiași decizii, pe care nu a motivat-o în drept, susținând, în esență, că aceasta a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii. La termenul din 19 februarie 2013, acordat în cauză pentru soluționarea căii de atac, constatând că niciuna dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și că nu s-a solicitat judecarea în lipsă, Înalta Curte a dispus suspendarea judecății contestației în anulare, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte constată perimată contestația în anulare, pentru considerentele ce succed: De la data de 19 februarie 2013, niciuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanța supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluția de la 11 martie 2014, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 25 martie 2014, pentru când a citat legal părțile. Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.

Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”. În accepțiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancțiune aplicată părților, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de la judecată. În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de aplicare și asupra căilor de atac. Așa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părții, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie civilă.

În raport de aceste considerente și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părțile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 252 C. proc. civ., va constata din oficiu, perimată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimată contestația în anulare formulată de contestatorul B.O. împotriva Deciziei nr. 540 din 29 februarie 2012 a Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2014. Procesat de GGC - LM