ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5211/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, reclamanta C.V. a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 135 din

0

6

aprilie

2011 emisă de

Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a

solicitat anularea hotărârii ca nelegală și netemeinică, admiterea sesizării,

constatarea situației de discriminare în raport cu alte categorii de

magistrați, obligarea pârâtelor Curții de Apel Iași și Casa de Pensii Iași să

înlăture starea de discriminare și să fie repusă în situația anterioară.

fond

Prin sentința nr. 336/2011

din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, a fost respinsă contestația ca inadmisibilă.

În motivarea soluției,

instanța de fond a reținut, în privința excepției autorității de lucru judecat,

că cererea reclamantei ce a format obiectul Dosarului nr. 440/99/2010 a Curții de

Apel Iași a fost soluționată prin decizia civilă nr. 557 din 22 iunie 2010 și a

avut ca obiect solicitarea reclamantei C.V. privind obligarea pârâților Curtea de

Apel Iași și Tribunalul Iași la stabilirea veniturilor realizate anterior încetării

activității prin includerea tuturor drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Pentru că prezenta cauză

are ca obiect cererea de anulare a hotărârii nr. 135 din 06 aprilie 2011 emisă de

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a apreciat că cele două pricini

au obiect, cauză și părți diferite și excepția autorității de lucru judecat este

neîntemeiată.

Referitor la admisibilitatea

folosirii concomitente ori succesive a ambelor căi de combatere a discriminării,

stabilite în art. 20 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000, instanța de fond a arătat

că art. 20 alin. (1), (2) și (9) din O.G. nr. 137/2000 reglementează posibilitatea

sesizării C.N.C.D. cu săvârșirea unor fapte discriminatorii, iar în art. 27 se prevede

că persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată,

o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării

sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Din interpretarea celor

două texte de lege, instanța de fond a considerat că legiuitorul a pus la dispoziția

persoanei interesate două proceduri distincte pentru combaterea formelor de discriminare,

una care implică instanța de contencios administrativ și cealaltă care este dată

în competența instanței de drept comun, însă persoana care se consideră discriminată

nu poate să folosească succesiv ori concomitent ambele căi procedurale deoarece

ar fi contrar principiului electa una via non datur recursus est ad alteram.

În consecință, s-a arătat

că persoanele care consideră că le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 137/2000

au posibilitatea de a opta între cele două mijloace procedurale prevăzute de

art. 20 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000, însă dacă a utilizat una dintre cele două

căi nu o mai pot folosi pe cealaltă și, de aceea s-a considerat că nu este admisibilă

pentru folosirea de către reclamantă a procedurii reglementate de dispozițiile

art. 20 din O.G. nr. 137/2000 după ce a optat pentru procedura instituită în

art. 27 din același act normativ.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta C.V. și a solicitat admiterea recursului, casarea în

tot a sentinței, admiterea contestației și constatarea situației de discriminare

invocate, cu obligarea intimatelor la înlăturarea situației de discriminare și repunerea

în situația anterioară acesteia.

În motivele de recurs

s-a arătat că sentința este nelegală și netemeinică pentru că a fost dacă cu aplicarea

greșită a legii, cu îngrădirea accesului la justiție și cu încălcarea dreptului

la un proces echitabil.

Recurenta a invocat că

s-a adresat Curții de Apel Iași, ca instanță de contencios administrativ, în baza

art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 care prevede că hotărârea Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării poate fi atacată la instanța de contencios

administrativ, exercitând o cale de atac împotriva hotărârii, dar instanța nici

măcar nu a făcut referire la hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării.

Instanța de fond s-a pronunțat

pe excepția inadmisibilității acțiunii, dar excepția nu a fost invocată de părți,

nici de instanță și nici nu a fost pusă în discuția părților, fiind admisă, deși

contestația sa este prevăzută de lege și are ca temei dispozițiile art. 20

alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, încălcându-i recurentei dreptul de acces la justiție

și dreptul la un proces echitabil.

S-a invocat faptul că

prin soluția instanței de fond s-a creat o situație mai grea petentei în propria

cale de atac pentru că O.G. nr. 137/2000 sancționează orice formă de discriminare,

iar recurenta susține că a fost discriminată în raport cu ceilalți magistrați pensionari

care au stabilit pensia pe baza hotărârilor judecătorești prin care le-au fost acordate

aceleași drepturi salariale.

Cu privire la motivarea

sentinței pe procedura pusă la dispoziția persoanei discriminate de a se adresa

Consiliului sau instanței de drept comun, s-a apreciat că motivarea este nelegală

și invocarea principiului electa una via non datur recursus est ad alteram este

abuzivă deoarece O.G. nr. 137/2000 nu interzice exercitarea în condiții de legalitate

a ambelor proceduri.

Intimatele Curtea de Apel

Iași și Casa de Pensii Iași au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul

pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost

învestită cu soluționarea unei contestații împotriva hotărârii nr. 135 din 06

aprilie 2011 emisă de Colegiul director al Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării prin care s-a considerat că aspectele semnalate de petente

nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor

de discriminare, republicată, și clasarea dosarului.

Instanța de fond a respins

contestația ca inadmisibilă pentru că s-a considerat că reclamanta a formulat acțiune

conform art. 27 din O.G. nr. 137/2000 și art. 20 alin. (9) din același act normativ,

însă soluția pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Așa cum și instanța de

fond a reținut, cele două proceduri instituite de O.G. nr. 137/2000 sunt două proceduri

distincte pentru combaterea formelor de discriminare.

Astfel, conform art. 20

din O.G. nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării în termen de un an de la data săvârșirii

faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, iar Consiliul

soluționează sesizarea prin hotărâre ce poate fi atacată la instanța de contencios

administrativ.

În art. 27 alin. (1) din

același act normativ s-a prevăzut posibilitatea ca persoana care se consideră discriminată

poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri

și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin

discriminare, potrivit dreptului comun.

Faptul că reclamanta a

formulat acțiune, potrivit art. 27 din O.G. nr. 137/2000, pe care a adresat-o instanței

de drept comun, nu duce la considerarea ca inadmisibilă a contestației formulate

potrivit art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000.

Fiind două proceduri distincte,

partea care se consideră discriminată poate utiliza cele două proceduri, proceduri

care sunt distincte, iar competența de soluționare aparține fie instanței de contencios

administrativ, fie instanței de drept comun.

În condițiile în care

chiar art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 prevede că hotărârile Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării prin care se soluționează sesizările persoanelor

care se consideră discriminate pot fi atacate la instanța de contencios administrativ,

nu poate fi respinsă ca inadmisibilă o contestație formulată împotriva unei asemenea

hotărâri.

De aceea, pentru că instanța

de fond a soluționat cauza pe baza unei excepții, în baza art. 312 alin. (5) C.

proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul,

va fi casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Criticile din motivele

de recurs ce vizează faptul că instanța de fond a soluționat cauza pe baza unei

excepții ce nu a fost pusă în discuția părților se constată că sunt nefondate deoarece

în încheierea din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ

și fiscal, au fost consemnate susținerile părților cu privire la această excepție.

Nu vor fi analizate criticile

din recurs referitoare la fondul contestației împotriva hotărârii atacate pentru

că soluția instanței de fond nu a vizat aceste aspecte, dar vor fi avute în vedere

la rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat

de reclamanta C.V. împotriva sentinței civile nr. 336/2011 din 10 noiembrie 2011

a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2012.