ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5484/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5484/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față:

Prin Sentința civilă nr. 172 din 21 octombrie

2010, Tribunalul Giurgiu a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții

C.M.S. și C.L., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor și Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P.

Giurgiu, a obligat pârâții să restituie reclamanților suma de 3.777,88 RON

reprezentând prețul actualizat achitat pentru imobilul situat în municipiul

Giurgiu și care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare din 28

decembrie 1999, desființat prin Sentința civilă nr. 3976/2006 a Judecătoriei

Giurgiu, definitivă și irevocabilă, și a obligat pârâții la plata sumei de 400

RON către reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Pentru a pronunța

această sentință, instanța fondului a reținut că prin Sentința civilă nr. 3976

din 25 septembrie 2006 a Judecătoriei Giurgiu și ulterior prin Decizia civilă

nr. 35 din 23 martie 2007 a Tribunalului Giurgiu, aceasta din urmă irevocabilă,

s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de închiriere din 1 august

1996, încheiat între Primăria Municipiului Giurgiu (locator) și numita C.L.

(reclamanta din prezenta cauză - locatar), a Hotărârii nr. 228 din 15 noiembrie

1999 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care s-a

aprobat vânzarea imobilului în litigiu către soții C. (reclamanții din cauza de

față) și a Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999, ca act

subsecvent al acestuia, precum și a Hotărârii nr. 6 din 22 noiembrie 1996 a

aceleiași Comisii, prin care s-au acordat despăgubiri fostului proprietar

pentru imobilul respectiv, reținându-se și eludarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 la emiterea Hotărârii nr. 228 din 15 noiembrie 1999 și a încheierii

Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999, anterior menționate,

dat fiind că această lege prevedea că dreptul de a cumpăra apartamentul în care

locuiesc îl au numai chiriașii, care având un contract de închiriere valabil

încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a acestei

legi. Or, C.L. a încheiat contractul de închiriere după 8 luni de la intrarea

în vigoare a acestei legi, în același timp fiind încălcate și prevederile

O.U.G. nr. 40/1999, în vigoare la data respectivă, care interzicea sub

sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea sub orice formă a bunurilor imobile

ce fac obiectul unei notificări (la acel moment al încheierii contractului de

vânzare-cumpărare existând notificarea din partea fostului proprietar).

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Giurgiu, criticând-o pe motive de nelegalitate.

Apelanții-reclamanți

au susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, astfel că pârâtul trebuia obligat la contravaloarea

îmbunătățirilor necesare și utile la imobil în temeiul art. 48 alin. (1), (3),

(4) și (5) din Legea nr. 10/2001, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Giurgiu a arătat că greșit a fost obligat la plata sumei de

3.777,88 RON și a cheltuielilor de judecată, deoarece nu sunt întrunite

cumulativ cele două condiții prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv să fi

dobândit imobilul cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și să fi fost

de bună-credință la momentul dobândirii bunului.

În fața instanței de

apel reclamanții și-au completat motivele susținând că expertul ce a efectuat

expertiza în fața instanței fondului nu era autorizat potrivit legii, depunând,

totodată, un înscris intitulat raport de expertiză extrajudiciar, astfel cum

l-au calificat la termenul din 12 septembrie 2011.

Prin Decizia civilă

nr. 741/A din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate

apelurile formulate de reclamanți.

În argumentarea

deciziei pronunțate instanța de apel a reținut că cererea introductivă

promovată de reclamanți la data de 23 februarie 2010 are ca obiect obligarea

Statului Român la plata contravalorii imobilului situat în Giurgiu, județul

Giurgiu, deoarece prin sentință civilă irevocabilă s-a admis acțiunea în

revendicare formulată de foștii proprietari, reclamanții fiind obligați să lase

în deplină proprietate imobilul în litigiu, constatându-se nulitatea

Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999.

S-a mai reținut că în

dovedirea cererii reclamanții au depus Decizia civilă nr. 35/2007 pronunțată de

Tribunalul Giurgiu, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la

dosar un raport de evaluare a imobilului în litigiu, pârâtul fiind de acord cu

valoarea stabilită de expert în acel raport de expertiză. Instanța de control a

dispus completarea raportului de expertiză cu prețul ratelor achitate de

reclamanți actualizate cu dobânzi, completarea la raport fiind depusă la dosar,

iar la termenul din 2 septembrie 2010 reclamanții au solicitat completarea acestui

raport cu stabilirea valorii îmbunătățirilor aduse de reclamanți imobilului în

litigiu, ce au fost depuse la dosar.

Astfel, instanța de

apel a reținut cu referire la critica reclamanților legată de modul de

întocmire a raportului de expertiză că nu poate fi primită, întrucât, la

termenul din 30 septembrie 2010 chiar reclamanții au fost cei care au depus la

dosar completarea la raportul de evaluare a imobilului în litigiu și nu au

formulat de-a lungul procedurii desfășurate la fond obiecțiuni la raportul de

expertiză efectuat în cauză, ba mai mult, au solicitat completarea acestuia și

au depus concluziile expertului la dosar. De asemenea, în sprijinul respingerii

criticii sus-menționate instanța de apel a reținut că reclamanții nu au invocat

în fața instanței fondului faptul că expertul nu este omologat, deși acesta în

rapoartele de expertiză efectuate a indicat calitatea sa de expert tehnic

judiciar, numărul legitimației, precum și biroul de expertiză care l-a

autorizat și, totodată, a reținut faptul că instanța fondului în motivarea

hotărârii atacate nu a omologat raportul de expertiză, administrând acest

înscris în condițiile art. 138 și 140 C. proc. civ.

Cu privire la

valoarea statuată de tribunal, Curtea a reținut că prin Decizia civilă nr.

35/2007 a Tribunalului Giurgiu s-a reținut irevocabil nulitatea absolută a

Contractului de închiriere din 1 august 1996 încheiat între Primăria

Municipiului Giurgiu și reclamanta C.L., a Hotărârii nr. 228/1999 a Comisiei

Județene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, care a aprobat vânzarea

imobilului în litigiu către reclamanți, a Contractului de vânzare-cumpărare din

28 decembrie 1999 și a Hotărârii nr. 6/1996 a aceleiași Comisii, prin care s-au

acordat despăgubiri fostului proprietar pentru imobilul respectiv.

Prin hotărârea mai

sus menționată aflată la dosarul de fond s-a reținut că reclamanta C.L. a

încheiat contractul de închiriere după 8 luni de la intrarea în vigoare a Legii

nr. 112/1995, reținând sancțiunea nulității absolute a înstrăinării imobilului

în favoarea reclamanților C.

Față de împrejurarea

că s-a reținut încălcarea unor dispoziții legale la încheierea contractului de

vânzare pentru imobilul în litigiu, instanța de apel a statuat că reclamanții

nu pot solicita decât restituirea prețului plătit actualizat, constatând că

instanța fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001. Totodată, a statuat că tribunalul a reținut corect

aspectele privind achitarea parțială a prețului de către reclamanți, în

contract fiind menționată plata prețului în rate.

A mai constatat față

de împrejurarea că reclamanții nu au înțeles să cheme în judecată persoana

îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, că tribunalul a soluționat corect și

capătul de cerere privitor la obligarea pârâților la plata contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu - conform art. 48 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 - obligația despăgubirii prevăzute în art. 1 al textului

revine persoanei îndreptățite.

Cu privire la

criticile formulate de Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Giurgiu, Curtea

a apreciat că instanța fondului a aplicat corect prevederile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 184/2001 -

normă de drept specială în materia restituirii prețului, potrivit cu care -

plata sumelor reprezentând prețul actualizat achitat de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr.

112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice.

În accepțiunea Legii

nr. 10/2001, desființarea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în

anulare, fie a unei acțiuni în revendicare (art. 20 alin. (3) din Legea nr.

10/2001). Or, în prezenta cauză, susține curtea de apel, prin Decizia civilă

nr. 35/2007, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, a fost admisă acțiunea în

revendicare împotriva reclamanților, reținându-se că nu au fost respectate

cerințele Legii nr. 112/1995 la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare

din 28 decembrie 1999, în care reclamanții sunt cumpărători.

Împotriva acestei din

urmă decizii au formulat recurs reclamanții, prevalându-se de dispozițiile art.

304 pct. (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs reclamanții au arătat, în esență, că instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a legii în sensul că în speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Faptul că prin

Sentința civilă nr. 3976 din 25 septembrie 2006 a Judecătoriei Giurgiu,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 35 din 23 martie 2007 a Tribunalului

Giurgiu, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți

pe considerentul că s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, nu este de

natură a înlătura despăgubirile solicitate, câtă vreme cumpărătorii au fost de

bună-credință la încheierea actului, astfel că inexistența culpei îi absolvă de

la sancționarea prin neacordarea despăgubirilor reprezentând prețul de piață al

imobilului.

În subsidiar,

solicită în condițiile art. art. 48 alin. (1), (3), (4) și (5) din Legea nr.

10/2001, obligarea intimaților la plata a 47.481,74 RON, din care 35.081 RON

reprezintă contravaloarea imobilului în raport de procentul achitat din preț,

iar 12.400 RON reprezintă contravaloarea îmbunătățirilor efectuate, astfel cum

rezultă din raportul de expertiză, susținând că instanța de apel nu a motivat

neacordarea acestor pretenții.

Înalta Curte,

analizând recursul de față în limitele criticilor formulate, îl constată

nefondat pentru următoarele considerente:

Prin demersul

judiciar reclamanții au învestit instanțele cu o cerere prin care au solicitat

restituirea prețului de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr.

112/1995, urmare a Sentinței civile nr. 3976/2006 a Judecătoriei Giurgiu,

definitivă și irevocabilă, prin care au fost obligați să lase în deplină

proprietate imobilul în litigiu foștilor proprietari, constatându-se nulitatea

Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999.

Astfel, Înalta Curte

reține că prin Sentința civilă nr. 3976/2006 a Judecătoriei Giurgiu,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 35/2007 a Tribunalului Giurgiu, s-a

constatat nulitatea absolută a Contractului de închiriere din 1 august 1996,

încheiat între Primăria Municipiului Giurgiu (locator) și numita C.L.

(reclamanta din prezenta cauză - locatar), a Hotărârii nr. 228 din 15 noiembrie

1999 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care s-a

aprobat vânzarea imobilului în litigiu către reclamanții din cauza de față, și

a Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999, ca act subsecvent al

acestuia, precum și a Hotărârii nr. 6 din 22 noiembrie 1996 a aceleiași

Comisii, prin care s-au acordat despăgubiri fostului proprietar pentru imobilul

respectiv.

Constatarea făcută de

instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că

încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999 s-a făcut cu

încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu

putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată; în caz contrar, ar fi

nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o

dezlegare sub acest aspect.

Contrar celor

susținute de recurenți, restituirea prețului achitat în temeiul unui contract

de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul

care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului

este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 50

1

din Legea

nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu

eludarea dispozițiilor acesteia.

Astfel, în cazul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1996, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în

temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la

restituirea prețului actualizat, pe când în cazul în care contractele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, proprietarii au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Or, în cauză,

stabilindu-se cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior că la

încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr.

112/1995, nu pot fi aplicate dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995, ci dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, cum corect au stabilit instanțele fondului.

Pe de altă parte,

susținerea recurenților cu privire la existența bunei-credințe ca temei de

înlăturare a sancțiuni de neacordare a despăgubirilor reprezentând prețul de

piață al imobilului, este nereală.

Noțiunea de

bună-credință nu poate fi luată în discuție în situația în care instanța a fost

învestită cu o cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a

unui contract de vânzare-cumpărare, deoarece motivele de nulitate sunt strict

prevăzute de lege, mai ales că legea în baza căreia a fost încheiat contractul

de vânzare-cumpărare, în cauza pendinte, are dispoziții exprese, cu caracter

special, care sancționează cu nulitatea actul juridic încheiat cu eludarea lor.

Astfel, Legea nr.

10/2001, ce reprezintă temeiul de drept al acțiunii reclamanților și care

conține dispoziții cu caracter de normă specială, a prevăzut strict și

limitativ situațiile în care buna-credință poate fi invocată, iar despăgubirile

cuvenite ca urmare a desființării actului de vânzare-cumpărare pentru

nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc potrivit art. 50

și 50

1

din lege în funcție de buna-credință, ci în funcție de

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, cum corect au stabilit instanțele fondului.

Referitor la critica

privind neacordarea și nemotivarea de către instanța de apel a cererii

reclamanților privind dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus

imobilului în litigiu, solicitat în temeiul dispozițiilor art. 48 alin. (1),

(3), (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că sunt nefondate,

întrucât, potrivit dispozițiilor menționate despăgubirile sunt în sarcina

fostului proprietar căruia i-a fost retrocedat bunul (alin. (2) al aceluiași

articol, introdus prin Legea nr. 1/2009), ele reprezentând cheltuielile

necesare și utile făcute de chiriaș cu bunul respectiv, aceste dispoziții

legale concretizând, în mod evident, instituția îmbogățirii fără justă cauză.

Or, față de cadrul procesual stabilit de reclamanți o asemenea cerere nu poate

fi primită. În acest sens a motivat și instanța de apel, astfel cum rezultă din

considerentele deciziei atacate, prin urmare, susținerea recurenților privind

nemotivarea soluției cu privire la aceste pretenții este nereală, consecința

fiind neprimirea criticii.

În consecință, față

de considerentele menționate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamanți împotriva Deciziei

civile nr. 741/A din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanții C.M.S., C.L. și de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Giurgiu împotriva Deciziei civile nr. 741/A din 10

octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ