ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3712/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21 ianuarie 2009, reclamanta L.G.A. a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâtei S. Progresul să emită o decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în mun. Dej, str. P.R. jud. Cluj, înscris în C.F. nr. XX Cluj, nr. top T1. Prin sentința civilă nr. 286 din 5 mai 2009, Tribunalul Cluj a respins ca tardivă plângerea, reținând că notificarea reclamantei a fost soluționată de către pârâtă în sensul respingerii cererii de restituire în natură și decizia a fost atacată în instanță, reclamanta nereușind să obțină anularea acesteia.

Instanța a apreciat că, orice nemulțumire legată de decizia nr. 1237/2001 emisă de pârâtă, inclusiv aceea legată de nepronunțarea asupra îndreptățirii la despăgubiri ar fi trebuit criticată prin plângerea exercitată împotriva deciziei. Ca urmare, nu este legală procedura pe care încearcă reclamanta să o acrediteze, în sensul emiterii unei noi dispoziții care să stabilească dacă este îndreptățită la despăgubiri în sensul art. 20 din Legea nr. 10/2001 și care să poată fi din nou atacată în justiție. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, susținând că instanța a încălcat principiul disponibilității și a recalificat acțiunea cu care a fost învestită ca fiind plângere împotriva deciziei nr. 1237/2001, când de fapt, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii cu privire la acordarea despăgubirilor de către instanță.

Plecând de la această premiză greșită, instanța a considerat că a expirat termenul prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001. În motivarea apelului s-a mai arătat că, pârâta s-a pronunțat numai asupra cererii de restituire în natură prin decizia nr. 1237/2001, nu și asupra acordării de măsuri reparatorii în echivalent, așa încât nu a fost soluționată în totalitate notificarea. Prin acordarea despăgubirilor bănești nu se încalcă principiul stabilității circuitului civil, deoarece nu pârâta este cea care trebuie să plătească despăgubirile ce se cuvin reclamantei, ci acestea vor fi acordate potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005. Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 279/A din data de 4 noiembrie 2009, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, pârâta s-a pronunțat asupra notificării, decizia fiind supusă verificării de către instanță, care a statuat cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, cât și cu privire la posibilitatea restituirii în natură a imobilului, ca motivare subsidiară. Art. 26 din Legea nr. 10/2001 prevede o procedură unică pentru contestarea deciziei emise de pârâtă, plângerea în care reclamanta trebuia să solicite măsuri reparatorii în echivalent, dacă nu se putea restitui în natură imobilul. S-a mai reținut că nu a fost încălcat principiul disponibilității, deoarece instanța trebuia să califice acțiunea raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, aspect care a fost pus în discuția contradictorie a părților, astfel încât au fost respectate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare.

Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamanta L.G.A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și formulând următoarele critici: - prin hotărârea pronunțată nu s-a respectat principiul contradictorialității, deoarece instanța de apel a pronunțat o soluție motivată pe un considerent ce nu a fost pus în discuția părților, și anume dacă reclamanta are sau nu calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu. S-a încălcat astfel și dreptul la apărare al reclamantei, deoarece nu s-a oferit posibilitatea apărătorului care o reprezenta să prezinte apărările cu privire la un aspect esențial în cauză; - reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, deoarece în momentul aplicării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-a stabilit calitatea petentei de persoană îndreptățită la acordarea despăgubirilor pentru imobil.

În plus, din actele existente, proprietar asupra imobilului până la naționalizare rezultă a fi antecesoarea reclamantei, care a pierdut acest drept în urma naționalizării bunului; - notificarea introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată în întregime, respingându-se doar cererea de restituire în natură a imobilului. Era obligația pârâtei să răspundă și cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care dispun că în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri.

Totodată, nu se poate susține că dispozițiile legii speciale interzic ca o notificare să fie soluționată prin mai multe dispoziții ale unității deținătoare, nici că există o procedură unică pentru contestarea deciziei emise de pârâtă și nici că, odată emisă decizia, pârâta s-a dezînvestit și nu mai poate fi obligată la emiterea unei alte decizii; - principiul disponibilității a fost încălcat, deoarece instanțele au recalificat în mod greșit cererea introdusă de reclamantă, care a formulat acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii cu privire la acordarea de despăgubiri, iar instanțele au considerat cererea ca fiind o plângere împotriva deciziei nr. 1237/2001.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Instanța de apel nu a analizat în motivarea deciziei pronunțate calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, ci a arătat în considerente, modul cum a fost soluționată în justiție plângerea formulată împotriva deciziei nr. 1237/2001, ce s-a reținut în hotărârile instanțelor și care au fost dezlegările date aspectelor privind calitatea de persoană îndreptățită a contestatoarei și posibilitatea restituirii în natură a imobilului. Prin urmare, nu se poate susține că, în cauză, a fost încălcat principiul contradictorialității, când aspectul invocat în susținerea acestei critici constituie o apărare de fond în procedura Legii nr. 10/2001.

Așadar, calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, pe care recurenta o susține în cel de-al doilea motiv de recurs formulat, nu poate face obiect de analiză în prezentul litigiu, față de petitul acțiunii, ce a fost în mod corect soluționată de către instanțe, fără a se analiza aspecte ce țin de fondul cauzei. De altfel, prin decizia civilă nr. 150/2002 a Curții de Apel Cluj, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 5684/2004 a Înaltei Curți Casație și Justiție a fost soluționată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei emisă de pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001 ca răspuns la notificarea privind restituirea în natură a imobilului litigios, instanțele pronunțându-se asupra calității de persoană îndreptățită la restituire a petentei.

Așadar, ulterior hotărârii nr. 558/1997 emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prin care au fost acordate despăgubiri petentei pentru imobil, instanțele, după analizarea și coroborarea ansamblului probator administrat în cauză, au statuat cu putere de lucru judecat asupra calității de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește motivul de recurs privind soluționarea notificării, este de reținut că intimata a soluționat notificarea în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, emițând decizia nr. 1237/2001, care cuprinde toate elementele impuse de dispozițiile legii speciale și care a fost comunicată petentei.

Prin emiterea deciziei menționate de către pârâtă, s-a răspuns la notificarea formulată și nu se poate susține că, aceeași cerere trebuie soluționată prin mai multe decizii (răspunsuri) de către entitatea notificată, când prevederile art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură unică de soluționare a cererilor de restituire a bunurilor preluate în mod abuziv. Cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, intimata S. a soluționat cererea reclamantei prin decizie motivată și s-a degrevat de obligația de a răspunde notificării. Petenta L.G.A. a contestat în justiție decizia emisă de S. și, cunoscând din cuprinsul acesteia motivele pentru care i-a fost respinsă notificarea, a avut la dispoziție toate elementele necesare pentru a solicita restituirea imobilului în natură sau prin echivalent.

Or, în acest context, recurenta-reclamantă își invocă propria culpă și lipsa de diligentă de care a dat dovadă în formularea apărărilor în acțiunea având ca obiect plângerea împotriva deciziei nr. 1237/2001. Față de considerentele reținute, este evident și faptul că instanțele nu au încălcat principiul disponibilității și nu au recalificat acțiunea reclamantei, ci reținând că pârâta s-a pronunțat asupra notificării și că decizia a fost supusă verificării controlului judecătoresc, au arătat că nu se poate stabili în sarcina intimatei obligația de a emite un nou răspuns la această notificare. Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, ceea ce impune respingerea recursului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.G.A. împotriva deciziei nr. 279/A din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.