ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3712/2010

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21 ianuarie 2009,

reclamanta L.G.A. a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea ce se va

pronunța, obligarea pârâtei S. Progresul să emită o decizie prin care să

propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în mun. Dej, str. P.R.

jud. Cluj, înscris în C.F. nr. XX Cluj, nr. top T1.

Prin sentința civilă nr. 286 din 5 mai

2009, Tribunalul Cluj a respins ca tardivă plângerea, reținând că notificarea

reclamantei a fost soluționată de către pârâtă în sensul respingerii cererii de

restituire în natură și decizia a fost atacată în instanță, reclamanta

nereușind să obțină anularea acesteia.

Instanța a apreciat că, orice

nemulțumire legată de decizia nr. 1237/2001 emisă de pârâtă, inclusiv aceea

legată de nepronunțarea asupra îndreptățirii la despăgubiri ar fi trebuit

criticată prin plângerea exercitată împotriva deciziei. Ca urmare, nu este

legală procedura pe care încearcă reclamanta să o acrediteze, în sensul

emiterii unei noi dispoziții care să stabilească dacă este îndreptățită la

despăgubiri în sensul art. 20 din Legea nr. 10/2001 și care să poată fi din nou

atacată în justiție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel reclamanta, susținând că instanța a încălcat principiul disponibilității

și a recalificat acțiunea cu care a fost învestită ca fiind plângere împotriva deciziei

nr. 1237/2001, când de fapt, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei

decizii cu privire la acordarea despăgubirilor de către instanță. Plecând de la

această premiză greșită, instanța a considerat că a expirat termenul prevăzut

de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În

motivarea apelului s-a mai arătat că, pârâta s-a

pronunțat numai asupra cererii de restituire în natură prin decizia nr.

1237/2001, nu și asupra acordării de măsuri reparatorii în echivalent, așa

încât nu a

fost soluționată în totalitate

notificarea. Prin acordarea despăgubirilor bănești nu se încalcă principiul

stabilității circuitului civil, deoarece nu pârâta este cea care trebuie să

plătească despăgubirile ce se cuvin reclamantei, ci acestea vor fi acordate

potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia

civilă nr. 279/A din data de 4 noiembrie 2009, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, pârâta s-a pronunțat asupra notificării, decizia fiind

supusă verificării de către instanță, care a statuat cu privire la calitatea de

persoană îndreptățită a reclamantei, cât și cu privire la posibilitatea

restituirii în natură a imobilului, ca motivare subsidiară.

Art. 26 din Legea nr. 10/2001 prevede

o procedură unică pentru contestarea deciziei emise de pârâtă, plângerea în

care reclamanta trebuia să solicite măsuri reparatorii în echivalent, dacă nu

se putea restitui în natură imobilul.

S-a mai reținut că nu a fost încălcat

principiul disponibilității, deoarece instanța trebuia să califice acțiunea

raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, aspect care a fost pus în discuția

contradictorie a părților, astfel încât au fost respectate principiile contradictorialității

și al dreptului la apărare.

Împotriva acestei decizii, a exercitat

calea de atac a recursului reclamanta L.G.A., invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și formulând următoarele critici:

- prin hotărârea pronunțată nu s-a

respectat principiul contradictorialității, deoarece instanța de apel a

pronunțat o soluție motivată pe un considerent ce nu a fost pus în discuția

părților, și anume dacă reclamanta are sau nu calitatea de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu. S-a încălcat astfel și

dreptul la apărare al reclamantei, deoarece nu s-a oferit posibilitatea

apărătorului care o reprezenta să prezinte apărările cu privire la un aspect

esențial în cauză;

- reclamanta are calitatea de persoană

îndreptățită la restituire, deoarece în momentul aplicării dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, s-a stabilit calitatea petentei de persoană îndreptățită la

acordarea despăgubirilor pentru imobil. În plus, din actele existente,

proprietar asupra imobilului până la naționalizare rezultă a fi antecesoarea

reclamantei, care a pierdut acest drept în urma naționalizării bunului;

- notificarea introdusă în temeiul

Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată în întregime, respingându-se doar

cererea de restituire în natură a imobilului. Era obligația pârâtei să răspundă

și cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform

prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care dispun că în situația

în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este

obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau

servicii ori să propună acordarea de despăgubiri. Totodată, nu se poate susține

că dispozițiile legii speciale interzic ca o notificare să fie soluționată prin

mai multe dispoziții ale unității deținătoare, nici că există o procedură unică

pentru contestarea deciziei emise de pârâtă și nici că, odată emisă decizia,

pârâta s-a dezînvestit și nu mai poate fi obligată la emiterea unei alte

decizii;

- principiul disponibilității a fost

încălcat, deoarece instanțele au recalificat în mod greșit cererea introdusă de

reclamantă, care a formulat acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtei la

emiterea unei decizii cu privire la acordarea de despăgubiri, iar instanțele au

considerat cererea ca fiind o plângere împotriva deciziei nr. 1237/2001.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Instanța de apel nu a analizat în

motivarea deciziei pronunțate calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei,

ci a arătat în considerente, modul cum a fost soluționată în justiție plângerea

formulată împotriva deciziei nr. 1237/2001, ce s-a reținut în hotărârile

instanțelor și care au fost dezlegările date aspectelor privind calitatea de

persoană îndreptățită a contestatoarei și posibilitatea restituirii în natură a

imobilului.

Prin urmare, nu se poate susține că,

în cauză, a fost încălcat principiul contradictorialității, când aspectul

invocat în susținerea acestei critici constituie o apărare de fond în procedura

Legii nr. 10/2001.

Așadar, calitatea de persoană îndreptățită

a reclamantei, pe care recurenta o susține în cel de-al doilea motiv de recurs

formulat, nu poate face obiect de analiză în prezentul litigiu, față de petitul

acțiunii, ce a fost în mod corect soluționată de către instanțe, fără a se

analiza aspecte ce țin de fondul cauzei.

De altfel, prin decizia civilă nr.

150/2002 a Curții de Apel Cluj, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.

5684/2004 a Înaltei Curți Casație și Justiție a fost soluționată contestația

formulată de reclamantă împotriva deciziei emisă de pârâtă în procedura Legii

nr. 10/2001 ca răspuns la notificarea privind restituirea în natură a

imobilului litigios, instanțele pronunțându-se asupra calității de persoană

îndreptățită la restituire a petentei.

Așadar, ulterior hotărârii nr. 558/1997

emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

prin

care au fost acordate despăgubiri

petentei pentru imobil, instanțele, după analizarea și coroborarea ansamblului

probator administrat în cauză, au statuat cu putere de lucru judecat asupra

calității de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.

În

ceea ce privește motivul de recurs privind soluționarea

notificării, este de reținut că intimata a soluționat notificarea în termenul

prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, emițând decizia nr.

1237/2001, care cuprinde toate elementele impuse de dispozițiile legii speciale

și care a fost comunicată petentei.

Prin emiterea deciziei menționate de

către pârâtă, s-a răspuns la notificarea formulată și nu se poate susține că,

aceeași cerere trebuie soluționată prin mai multe decizii (răspunsuri) de către

entitatea notificată, când prevederile art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001

reglementează o procedură unică de soluționare a cererilor de restituire a

bunurilor preluate în mod abuziv.

Cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001, intimata S. a soluționat cererea reclamantei prin decizie motivată și

s-a degrevat de obligația de a răspunde notificării.

Petenta L.G.A. a contestat în justiție

decizia emisă de S. și, cunoscând din cuprinsul acesteia motivele pentru care

i-a fost respinsă notificarea, a avut la dispoziție toate elementele necesare

pentru a solicita restituirea imobilului în natură sau prin echivalent.

Or, în acest context, recurenta-reclamantă

își invocă propria culpă și lipsa de diligentă de care a dat dovadă în

formularea apărărilor în acțiunea având ca obiect plângerea împotriva deciziei

nr. 1237/2001.

Față de considerentele reținute, este

evident și faptul că instanțele nu au încălcat principiul disponibilității și

nu au recalificat acțiunea reclamantei, ci reținând că pârâta s-a pronunțat

asupra notificării și că decizia a fost supusă verificării controlului

judecătoresc, au arătat că nu se poate stabili în sarcina intimatei obligația

de a emite un nou răspuns la această notificare.

Având în vedere cele ce preced, Înalta

Curte constată că, în cauză, s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a

dispozițiilor legale incidente, ceea ce impune respingerea recursului, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința menținerii deciziei

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta L.G.A. împotriva deciziei nr. 279/A din 4 noiembrie 2009 a Curții

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.