ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1795/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 12 din 9 ianuarie 2009 Tribunalul Tulcea, secția civilă, comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâta SC P. SA la plata către reclamanta S.A. drepturilor salariale cuvenite și neacordate, reprezentând beneficii pentru anul 2006 și a respins celelalte capete de cerere, precum și excepțiile lipsei calității procesuale active, prematurității și prescripției dreptului material la acțiune. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta. Concomitent cu depunerea recursului, pârâta SC P. SA a invocat și excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

În motivarea excepției formulate pârâta a arătat că soluționarea excepției de necompetență teritorială invocată prin motivele de recurs presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu, că în art. 298 alin. (2) din C. muncii sunt identificate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial, iar ultima liniuță este urmată de textul „orice alte dispoziții contrare”. Or, acest text de lege a fost apreciat ca temei pentru o abrogare implicită, pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 și art. 63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă.

Abrogarea generică indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepțional sub imperiul Decretului nr. 24/2000, această modalitate de reglementare nu a mai fost precizată, noul mod de abordare fiind determinat atât de cerința coerenței sistemului legislativ, cât și pentru a asigura eficacitatea principiului separației puterilor în stat. A arătat că, în principal, motivele de neconstituționalitate au în vedere principiul efectivității juridice care cere, astfel cum dispune art. 15 din Legea 24/2000 și a dezvoltat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului , să se evite paralelismul legislativ, să se adopte dispoziții legale coerente, cu vocația de a respecta drepturile și libertățile cetățenilor, care să aibă o aplicabilitate uniformă, cu evitarea jurisprudenței neuniforme.

A evocat prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României. Prin încheierea din 22 septembrie 2009 Curtea de Apel Constanța a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din C. muncii raportat la art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că excepția invocată, deși motivată prin raportare la o serie de texte neconstituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, că principiul efectivității juridice nu este reglementat de nici unul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art. 1 alin. (5) din Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților de a respecta o lege anterior edictată, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel a decis că este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a unui text de lege susținută prin filtrul unei alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative între ele sau modalitatea de soluționare a unui conflict al legilor în timp, ori interpretarea și aplicarea legii la speță. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs pârâta, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

A susținut că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, că pentru a determina norma aplicabilă instanța trebuie să verifice și să aplice principiile ierarhizării normelor interne, principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării, precum și principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția dintre o normă validă în vigoare și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare. A susținut că motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale invocate au în vedere principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în jurisprudența Curții Constituționale.

A reiterat celelalte argumente invocate în cererea introductivă. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Recurenta - pârâtă a pretins că modificarea implicită a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 168/1999 prin C. muncii contravine Constituției României. Se reține însă că aspectul pe care SC P. SA l-a invocat ca reprezentând obiect al unei excepții de neconstituționalitate constituie de fapt un aspect ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală și cea specială. Or, acestea sunt împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanței de drept comun, investite cu soluționarea litigiului și nu în competența judecătorului constituțional.

Astfel, Curtea Constituțională se pronunță asupra conformității textului cu legea fundamentală în situații de conflict între acestea și nu asupra conflictului intertemporal de legi. Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga și înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeași materie reprezintă instrumente de interpretare și de rezolvare a litigiului la îndemâna instanței ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale a acesteia. Așadar aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale - sub forma unei excepții de neconstituționalitate, ci sunt elemente de analiză pe care instanța urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluționarea excepției de necompetență teritorială.

De aceea, respingând sesizarea Curții Constituționale pe motiv că ceea ce se pune în discuție este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competența în evoluția lor temporală, instanța în fața căreia s-a invocat excepția a procedat în mod corect, sesizarea Curții Constituționale neputând fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea și aplicarea legii în timp. De altfel, în acest sens sunt și deciziile constante ale Curții Constituționale, ultima decizie pronunțată în această materie, respectiv decizia 107 din 4 februarie 2010, reținând că argumentele invocate de autor nu vizează o veritabilă problemă de constituționalitate, ci constituie o problemă de interpretare și de aplicare a legii ce ține de resortul instanțelor judecătorești, iar nu de cel al instanței de contencios constituțional.

Pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA. împotriva încheierii din 22 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2010.