ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1469/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința civilă nr. 877 din 10 noiembrie 2008 a respins acțiunea formulată de reclamantul U.F. împotrivi pârâților Ș.L.M., C.M., M.R.E., V.F., L.C., L.C.V., B.L., M.M., D.I. și B.F. Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 3736/108/2008 la data de 19 septembrie 2008 reclamantul U.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ș.L.M., Q.M., M.R.E., V.F., L.C., L.C.V., B.L., M.M., D.I. și B.F.

obligarea acestora la plata sumei de câte 500.000 lei fiecare reprezentând daune morale și materiale, decurgând din aceea că pârâții, în calitate de judecători la Judecătoria Arad, se fac vinovați de modul cum au judecat Dosarul nr. 5636/55/2008, Dosarul nr. 6524/55/2008 și Dosarul nr. 9726/55/2008 ale Judecătoriei Arad privitor la reclamant, în sensul nerespectării drepturilor sale procesuale prevăzute de art. 1, 3, 5, 52, art. 66 alin. (2) C. proc. pen. și art. 6 și 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fiind privat de un proces echitabil și de o judecată imparțială și nediscriminatorie. Instanța a rămas în pronunțare cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților față de acțiunea reclamantului, excepție dirimantă, care face de prisos cercetarea fondului pricinii, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. Excepția invocată din oficiu este admisibilă întrucât între reclamant și pârâți, în calitate de judecători cărora li s-a repartizat spre judecată procesul penal privindu-l pe reclamant, nu există nici un raport juridic care să antreneze răspunderea civilă delictuală a acestora, dispozițiile art. 6 din legea nr. 303/2004 instituind obligația că „pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva Statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice ” . Așa fiind, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și, drept consecință, a fost respinsă acțiunea reclamantului ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală.

Împotriva acesta sentințe a declarat apel reclamantul, apel care a fot respins prin decizia chilă nr. 54 din 17 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția chilă, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată reclamantul U.F. a solicitat, în temeiul art. 998 și 999 C civ., obligarea pârâților la plata a câte 500.000 lei fiecare pârât, reprezentând daune morale și despăgubiri civile pentru încălcarea drepturilor sale procesuale cu ocazia judecării Dosarelor nr. 5636/55/2008, 6524/55/2004 ale Judecătoriei Arad. Dispozițiile art. 998 - 999 C civ. invocate de reclamant în motivarea acțiunii instituie principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate pentru o faptă ilicită, iar conform acestor dispoziții legale, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-1 repara.

In cauza dedusă judecății reclamantul a apreciat că judecătorii care i-au instrumentat cauzele i-au produs un prejudiciu moral și material, or, calitatea de magistrat a pârâților impunea un cadru procesual în care pârât să figureze Statul prin Ministerul Finanțelor Publice așa cum prevăd dispozițiile art. 96 alin. (1) și (6) din Legea nr. 303/2004. Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs apelantul-reclamant, în motivarea căreia a arătat următoarele: I s-a îngrădit dreptul de acces la justiție, cu încălcarea art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, art. 16 și 24 din Constituția României și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

S-a solicitat admiterea acțiunii formulate, cu arătarea argumentelor care o susțin. Înalta Curte constată că mimul este nefondat, în considerarea celor ce succed: Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la un proces echitabil, iar art. 13 din Convenție reglementează dreptul la un proces efectiv, respectiv dreptul oricărei persoane ale căror drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Ambele articole din Convenție recunosc dreptul unei persoane de a se adresa unei instanțe naționale, însă exercitarea acestui drept nu trebuie făcută în mod absolut, ci cu respectarea condițiilor impuse de fiecare stat în parte - după cum rezultă și din jurisprudența Curții.

Reclamantului nu i s-a negat astfel dreptul de acces la o instanță, drept recunoscut și de celelalte dispoziții invocate, ci numai i s-a impus ca exercitarea acestuia să se facă cu respectarea cerințelor legale, cu sublinierea celor referitoare la cadrul procesual în care se pot discuta pretențiile acestuia, care este determinat de calitatea pârâților chemați în judecată - cu privire la care nici nu s-au formulat critici. Constatând, prin urmare, că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor legale invocate de către reclamantul-recurent, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat. Față de modul de soluționare a cauzei, confirmat de instanța de recurs față de motivul de recurs formulat, nu se pot analiza criticile formulate pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul U.F. împotriva deciziei nr. 54 din data de 17 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.