ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 621/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 621/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului, din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 2526/108/2008 la Tribunalul Arad reclamantul O.R.G. a

chemat în judecată pârâții M.J. și A.N.P. solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce va da, să-i oblige la plata de despăgubiri în cuantum de 7.000.000

lei și la asigurarea accesului la internet-poștă electronică.

În motivare a

invocat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2001 și a Legii nr. 233/2002,

cele două instituții erau obligate să-i asigure accesul la poșta electronică și

internet pentru a-și putea exercita dreptul la informare, petiționare, cultură,

religie, educație, corespondență, fără discriminare în raport cu ceilalți

cetățeni.

În drept a

invocat art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (2), art. 16 alin. (1) și (2), art. 26

alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 30 alin. (1) și (2), art. 31 alin. (1) și (2),

art. 32 alin. (1), art. 33 alin. (1) și (2), art. 51 alin. (1) din Constituție;

art. 1, 2, 3, 5 alin. (4), art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001; art. 2, 9

din H.G. nr. 123/2002; art. 2 din Legea nr. 233/2002; art. 1, 8, 9, 14, 17 C.E.D.O.;

art. 2 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., Protocolul 2 adițional la C.E.D.O.

Temeiul juridic

a fost ulterior precizat, reclamantul indicând și dispozițiile art. 998 – art.

1000 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 428 din 14 octombrie 2009, Tribunalul Arad a anulat, ca netimbrată,

cererea reclamantului.

Apelul declarat

de reclamant împotriva sentinței a fost admis prin decizia civilă nr. 324 din 15

decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. 2526.1/108/2008,

instanța desființând sentința și trimițând cauza spre rejudecare la prima

instanță.

Decizia a rămas

irevocabilă prin decizia civilă nr. 4910 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1615/1/2010, decizie prin care a

fost constatat nul recursul declarat de pârâtul M.J. împotriva hotărârii date

în apel.

Cauza a fost

reînregistrată la Tribunalul Arad sub nr. dosar 2526/108/2008, în cauză fiind

citat și C.N.C.D.

Prin sentința

civilă nr. 34 din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad au fost

respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților; a fost

admisă în parte acțiunea reclamantului în sensul obligării pârâților M.J. și A.N.P.

la asigurarea reclamantului a accesului la poșta electronică, în exercitarea

drepturilor la petiționare și corespondență; a fost respinsă cererea de

obligare a pârâților la plata daunelor morale.

Pentru a

dispune astfel, instanța a avut în vedere că ambele excepții ale lipsei

calității procesuale pasive a M.J. și A.N.P. sunt neîntemeiate, întrucât

conform art. 16 și art. 18 coroborat cu anexa nr. 3 la H.G. nr. 83/3005, dar și

a Legii nr. 293/2004, A.N.P. este una dintre unitățile aflate în subordinea M.J.,

fiind organizată ca instituție publică de interes național, cu personalitate

juridică, constituită în temeiul Legii nr. 293/2004, organizarea, funcționarea

și atribuțiile aceste administrații fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Pârâta A.N.P. asigură

organizarea și coordonarea activităților referitoare la modul de executare a

pedepselor privative de libertate, dotarea cu bunuri și mijloace materiale în

funcție de obiectivele sistemului penitenciar, prioritățile și resursele

materiale și financiare avute la dispoziție, elaborează proiectului bugetului său

de venituri și cheltuieli, pe care îl propune spre avizare ministrului

justiției, asigură executarea bugetului în condițiile legii precum și

administrarea patrimoniului său, conform art. 6 din H.G. nr. 1849/2004, iar

pârâtul M.J. conduce, îndruma și verifica activitatea privind executarea

pedepselor privative de libertate aplicate condamnaților, pune la dispoziția

unităților subordonate ministerului (printre care se numără și A.N.P.)

fondurile necesare în vederea desfășurării activității lor; fundamentează și

elaborează proiectul bugetului de stat pentru activitatea unităților

subordonate, coordonează și îndrumă activitatea economică, de investiții și

administrativă a unităților subordonate ministerului, putând emite norme și

instrucțiuni obligatorii pentru aplicarea unitară a reglementărilor legale,

potrivit art. 4 din H.G. nr. 83/2005, dar și art. 6 din H.G. nr. 652/2009, în

condițiile în care ministrul justiției este ordonator principal de credite.

Pe fond,

instanța a constatat că, în principal, reclamantul a invocat Legea nr. 544/2001

privind liberul acces la informațiile de interes public și O.G. nr. 27/2002

privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.

În condițiile

în care reclamantul este deținut, exercitarea drepturilor invocate se realizează

în concordanță cu necesitatea respectării regimului de detenție, în aplicarea

măsurii pedepsei închisorii dispusă în privința acestuia, sens în care art. 38

alin. (1) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor

dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede faptul că

exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de

libertate nu poate fi îngrădită decât în limitele și în condițiile prevăzute de

Constituție și lege.

S-a reținut că

art. 41 din Legea nr. 275/2006 instituie obligația A.N.P. de a lua toate

măsurile necesare pentru asigurarea aplicării dispozițiilor legale privind

liberul acces la informațiile de interes public pentru persoanele aflate în

executarea pedepselor privative de libertate [(alin. 3)], precum și realizarea

dreptului persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate la

informații de interes public prin publicații, emisiuni radiofonice și

televizate sau prin orice alte mijloace autorizate de către administrația

penitenciarului [(alin. 4)]. De asemenea, prevederile Codului penal și ale

Codului de procedură penală referitoare la executarea pedepselor privative de

libertate, Legea nr. 275/2006 și regulamentul de aplicare a acesteia, precum și

ordinele emise în temeiul legii, Legea nr. 544/2001 și H.G. nr. 123/2002 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001, precum și

regulamentul de ordine interioară a penitenciarului se pun la dispoziție

persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, în limba

română sau în limba pe care o înțeleg, imediat după primirea în penitenciar, în

locuri accesibile [(art. 43 alin. (1) și (2)].

Art. 46 din

aceeași lege, reglementează măsurile pentru asigurarea exercitării dreptului de

petiționare și a dreptului la corespondență, inclusiv directorul

penitenciarului are obligația de a lua măsurile corespunzătoare pentru punerea

la dispoziția persoanei condamnate a materialelor necesare și pentru instalarea

de cutii poștale în interiorul penitenciarului [(alin. (1)].

De asemenea, în

privința exercitării dreptului de corespondență, art. 45 din lege, garantează

confidențialitatea corespondenței și excepțiile când aceasta poate fi deschisă

sau reținută, și anume: deschiderea corespondenței în fața destinatarului, fără

a fi citită în scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul

corespondenței, a drogurilor, substanțelor toxice, explozibililor sau a altor

asemenea obiecte a căror deținere este interzisă [(alin. (3)]; deschiderea și

reținerea corespondenței dacă există indicii temeinice cu privire la săvârșirea

unei infracțiuni [(alin. (4)], cu excepția corespondenței cu apărătorul, cu

organizațiile neguvernamentale care își desfășoară activitatea în domeniul

protecției drepturilor omului, precum și cu instanțele sau organizațiile

internaționale a căror competență este acceptată ori recunoscută de România [(alin.

(6)].

C.E.D.O.

recunoaște dreptul statelor membre ale Convenției pentru apărarea drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului de a limita dreptul la corespondență,

libertatea de gândire și de conștiință, la libertatea de exprimare, în

condițiile legii și în măsura în care restrângerea acestor drepturi constituie

o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea

națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și

prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea

drepturilor și libertăților altora, precum și pentru a împiedica divulgarea de

informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea

puterii judecătorești conform art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (2) și art. 10

alin. (2) din Convenție.

Regulamentul de

aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor

dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost aprobat prin H.G.

nr. 1897/2006 cuprinde normele privitoare la regulamentul de ordine interioară,

determinat, la art. 16, ca fiind „documentul prin care directorul locului de

deținere stabilește regulile pe care trebuie să le respecte persoanele private

de libertate și personalul penitenciarului în vederea asigurării unui climat

corespunzător de ordine și disciplină și a respectării drepturilor persoanelor

private de libertate” (art. 16), în structura sa fiind cuprinse, printre altele

și: drepturile persoanelor private de libertate și posibilitățile acestora [(art.

18 alin. (1)], respectarea acestui regulament fiind obligatorie pentru toate

persoanelor private de libertate pe întreaga perioadă a privării de libertate [(art.

18 alin. (2)].

În consecință,

dreptul de acces la informațiile publice se poate realiza prin publicații,

emisiuni radiofonice și televizate sau prin orice alte mijloace autorizate de

către administrația penitenciarului, ce se stabilesc prin regulamentul de

ordine interioară, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 coroborat

cu art. 16 și 18 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind

executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul

procesului penal a fost aprobat prin H.G. nr. 1897/2006.

Or, din moment

ce, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 275/2006, exercitarea drepturilor

persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu poate fi îngrădită

decât în limitele și în condițiile prevăzute de Constituție și lege, înseamnă

că și acestor persoane li se aplică dispozițiile Legii nr. 544/2001 și ale O.G.

nr. 27/2001, deci inclusiv prin poștă electronică, bineînțeles în condițiile

prevăzute de Legea nr. 275/2006 și art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (2), art. 10

alin. (2) din C.A.D.O.L.F.

Reclamantul nu

a precizat natura daunelor sale, dar din ansamblul acțiunii sale rezultă că

este vorba despre daune morale. Condițiile cumulative ale răspunderii civile

delictuale, astfel cum decurg din prevederile art. 998 și art. 999 C. civ.,

sunt: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și raportul de cauzalitate dintre

faptă și prejudiciu.

În ceea ce

privește prejudiciul, acesta trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat.

Prejudiciul poate fi cert, chiar dacă este viitor cu condiția să fie sigură

producerea lui în viitor. Astfel, un simplu prejudiciu eventual, care este

lipsit de certitudine, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Or, reclamantul

invocă privarea sa de accesul la internet, poștă electronică și, în consecință,

discriminarea față de cetățenii aflați în stare de libertate prin faptul că

pârâții de ord.

I

și

II

nu i-au

asigurat accesul la informațiile de interes public în penitenciar, prin accesul

la internet. Dar toate adresele depuse la dosar dovedesc faptul că acestuia i

s-a respectat atât dreptul de acces la informațiile de interes public, cât și

cel la petiționare.

Atât Legea nr.

544/2002 cât și O.G. nr. 27/2002 prevăd accesul la informațiile de interes

public și exercitarea dreptului la petiționare prin mai multe modalități,

printre care se numără și poșta electronică, respectiv accesarea paginii de

internet. Așadar, reclamantului nu i s-a îngrădit, în contra dispozițiilor

legale antemenționate, drepturile de mai sus ci, așa cum arată și acesta, nu i

s-a pus la dispoziție accesul la poștă electronică.

Dar și în acest

caz, reclamantul invocă un prejudiciu eventual, iar nu unul cert.

Ca faptă

ilicită discriminatorie, reclamantul a invocat absența accesului la internet

prin prisma art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, deci prin prisma accesului

la autorități și instituții publice centrale și locale, servicii publice

descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companii și

societăți naționale, societăți comerciale de interes județean sau local, precum

și regii autonome, denumite în continuare autorități și instituții publice, în

vederea rezolvării petițiilor ce privesc probleme concrete. Dar unul dintre

elementele ce caracterizează prejudiciul, ca și condiție a atragerii

răspunderii delictuale, este acea ca prejudiciul să fie actual, ferm, cert,

altfel spus să nu fie unul posibil, fără elemente concrete.

Reclamantul nu

a fost privat de dreptul la învățătură, nesusținând că a fost împiedicat să

urmeze studii, deși accesul la studii este asigurat conform regulamentului de

ordine interioară, potrivit Legii nr. 275/2006 și a Regulamentului de aplicare

a acestuia.

De asemenea, nu

i-a fost îngrădit nici dreptul la cultură, ce se exercită în diferite forme, în

limitele permise de condiția reclamantului de persoană privată de liberate.

Astfel, accesul la cultură se realizează și prin accesul la cărți, publicații,

emisiuni radiofonice și televizate.

Dreptul la

corespondență, libertatea de gândire și ce a de exprimare nu au fost încălcate,

căci persoanele fizice își pot exercita aceste drepturi în modalități diferite,

iar nu doar prin intermediul internetului. Acesta din urmă nu este sigurul

mijloc de comunicare a corespondenței și petițiilor. Pe de altă parte, C.E.D.O.

asigură respectarea drepturilor concrete, iar nu doar a unor drepturi

potențiale.

În contextul în

care libertatea de gândire și de exprimare se pot exercita prin viu grai și în

scris, iar nu doar prin poștă electronică, iar dreptul de petiționare, de

asemenea, se exercită în scris și prin poștă electronică, iar reclamantul nu a

suferit vreun prejudiciu concret cert, prin absența accesului la poștă

electronică, având libertatea de a se exprima în celelalte modalități mai sus

descrise, tribunalul constată că nu sunt întrunite condițiile răspunderii

civile delictuale prevăzute de art. 998, art. 999 C. civ., dar că, pe de altă

parte, pârâții de ord.

I

și

II

nu

au combătut susținerea reclamantului privitor la absența accesului la poștă

electronică, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă.

Împotriva

sentinței au declarat apeluri reclamantul O.R.G. și pârâții M.J. și A.N.P.

Prin decizia

civilă nr. 17 din 6 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă, s-au admis apelurile declarate de M.J. și A.N.P.

împotriva sentinței civile nr. 34 din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul

Arad în dosarul 2526/108/2008, care a fost schimbată în parte în sensul că s-a

respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul O.R.G. și

a fost menținută în rest sentința; s-a respins apelul declarat de reclamant

împotriva aceleiași hotărâri.

Instanța de

apel a reținut că hotărârea tribunalului este legală din punct de vedere al

modului de soluționare al excepțiilor invocate.

Astfel, prin

decizia civilă nr. 324 din 15 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, în dosarul nr. 2526.1/108/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr.

4910 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 1615/1/2010, s-a reținut că acțiunea reclamantului nu este supusă timbrării,

astfel că excepția netimbrării invocate de pârâta apelantă A.N.P. nu mai putea

face, față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., obiect al

cercetării judecătorești după trimiterea spre rejudecare.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei A.N.P. a fost în mod legal respinsă de

prima instanță care a făcut corecta aplicare a dispozițiilor legale în vigoare

la data sesizării instanței de către reclamant, respectiv a art. 16, 18 din H.G.

nr. 83/2005, art. 2 alin. (4) din Legea nr. 293/2004 art. 6 din H.G. nr.

849/2004.

În ceea ce

privește fondul cauzei, instanța a reținut că, prin hotărârea primei instanțe,

cererea reclamantului a fost admisă în parte, pârâtele fiind obligate să-i

asigure acestuia accesul la poșta electronică în exercitarea drepturilor la

petiționare și corespondență.

Pe calea

apelului, reclamantul a criticat soluția dată doar sub aspectul respingerii

cererii în despăgubiri astfel că, date fiind limitele caracterului devolutiv al

apelului, hotărârea tribunalului nu a fost examinată din perspectiva

respingerii cererilor vizând respectarea altor drepturi (indicate în cuprinsul

cererii de chemare în judecată).

Pe de altă

parte, pârâții au criticat ca nelegală hotărârea de obligare a lor la a-i

asigura reclamantului acces la poșta electronică în exercitarea drepturilor la

petiționare și corespondență.

În ceea ce

privește dreptul la petiționare, art. 2 din O.G. nr. 27/2002 aprobată prin

Legea nr. 233/2002 prevede că „ în sensul prezentei ordonanțe prin petiție se

înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau

prin poșta electronică, pe care un cetățean .. o poate adresa organizațiilor și

instituțiilor publice centrale și locale..”.

Pe de altă

parte, art. 44 alin. (3) din Legea nr. 273/2006 (în forma în vigoare la data

sesizării instanței) prevede că „în sensul prezentei legi, termenul petiție

include orice cerere sau sesizare adresată autorităților publice, instituțiilor

publice, organelor judiciare, instanțelor sau organizațiilor internaționale”.

În ceea ce

privește dreptul la corespondență, art. 45 din sus-menționata lege îl garantează

și în favoarea persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de

libertate, stabilind condițiile în care se exercită acest drept.

În continuare,

instanța a reținut că, în exercitarea acestor drepturi, persoanele interesante

au acces (și) la informații de interes public, astfel cum sunt acestea definite

de art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 (în forma în vigoare la data sesizării

instanței).

Potrivit art. 6

alin. (1) din aceeași lege, orice persoană are dreptul să solicite și să obțină

de la autoritățile și instituțiile publice, în condițiile prezentei legi,

informațiile de interes public, accesul la acestea realizându-se inclusiv prin

afișare în pagina de internet proprie [(art. 4 lit. a) din aceeași lege)],

principiile, procedurile și regulile de aplicare a legii fiind stabilite prin H.G.

nr. 123/2002.

Având în vedere

aceste dispoziții legale, instanța a reținut că solicitarea reclamantului de

asigurare a accesului la poșta electronică în exercitarea drepturilor invocate

nu este întemeiată.

Astfel, în

situația persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de libertate,

art. 44 alin. (3) din Legea nr. 275/2006 (mai sus arătat) se aplică prioritar,

având caracter special în raport cu norma generală care permite exercitarea

dreptului de petiționare formulată și prin posta electronică.

În condițiile

în care legea generală stabilește poșta electronică drept alternativă la metoda

clasică de comunicare prin corespondență, iar legea specială nu prevede accesul

la această alternativă, reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile normei

generale.

Conform celor

mai sus arătate, Legea nr. 275/2006 stabilește condițiile în care se exercită

dreptul la corespondență, legea nefăcând vorbire despre poșta electronică.

În fine, Legea nr.

544/2001 [(art. 6 alin. (3), art. 7 alin. (1)] asigură accesul la informațiile

de interes public și în situația în care cererea persoanei interesate este

trimisă prin mijloacele clasice de comunicare, răspunsul fiind expediat în

aceeași formă.

Corespunde

realității că art. 41 din Legea nr. 275/2006 prevede că accesul la informație

de interes public nu poate fi îngrădit (art. 1), însă acest drept se realizează

și prin publicații, emisiuni radiofonice și televizate sau prin orice alte

mijloace autorizate de către administrația penitenciarului.

Or, nici

accesul la informații (după cum nici exercitarea drepturilor la petiționare sau

corespondență) nu au fost autorizate pe calea poștei electronice.

Instanța de

apel a apreciat, contrar susținerilor reclamantului, că lipsa acestei

autorizări nu se constituie în vreo încălcare a normelor legale invocate de

acesta.

Astfel,

corespunde realității că O.G. nr. 137/2000 (în forma în vigoare la data

sesizării instanței) interzice discriminarea în exercitarea drepturilor

prevăzute de art. 1 alin. (2) pentru criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1)

însă art. 1 alin. (3) din ordonanță prevede că exercitarea drepturilor enunțate

în cuprinsul articolului privește persoane aflate în situații comparabile, iar

art. 2 alin. (3) prevede că sunt discriminatorii prevederile, criteriile,

practicile care dezavantajează anumite persoane, în afara cazului în care

aceste prevederi, critici sau practici sunt justificate obiectiv de un scop

legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Raportat la

aceste dispoziții instanța de apel a reținut, în primul rând, că aflat în

exercitarea pedepsei, reclamantul ar putea invoca împrejurarea că ar fi

discriminat în raport cu persoane aflate în situații comparabile, respectiv cu

persoane ce execută pedepse privative de libertate.

Or, reclamantul

nu a invocat o atare situație.

Susținerile

sale din apel vizând, notorietatea acordării unei alte persoane aflate în

executarea pedepsei a dreptului de acces la internet (și poștă electronică) nu

pot fi reținute ca temei al menținerii hotărârii primei instanțe, câtă vreme

această raportare la o persoană aflată în situație comparabilă se constituie

într-o modificare a cauzei cererii în apel, modificare ce nu poate fi primită

față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; pe de altă parte,

notorietatea situației deținutului la care reclamantul se referă nu poate fi

reținută de instanță, nefiind notoriu dacă acel deținut are acces la poșta

electronică în mod nemijlocit ori cu încălcarea legi sau a regulamentelor în

vigoare.

S-a constatat

că nici prin raportare la situația persoanelor ce nu sunt supuse prevederilor

Legii nr. 275/2006 cererea nu este întemeiată.

Astfel, în

concordanță cu normele interne și C.E.D.O., legea stabilește restricții și

limitări ale regimului persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de

libertate.

Chiar dacă atât

Constituția României [(art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1)

și (2), art. 11 alin. (2), art. 26 alin. (1), art. 29 alin. (2), art. 30 alin. (1)

și (2), art. 31 alin. (1) și (2), art. 51 alin. (1) cât și C.E.D.O. [(art. 1,

art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 10 pct. 1, art. 14, art. 17) și art. 2

din Protocolul 1 adițional și Protocolul 12 adițional)] consacră egalitatea în

drepturile invocate de reclamant, fără discriminare, aceleași acte interne și

internaționale (parte a dreptului intern) stabilesc limitările în executarea

acestor drepturi.

Astfel, după

cum s-a arătat, O.G. nr. 137/2000 înlătură conceptul discriminatoriu al unor

prevederi, criterii sau practici care sunt justificate obiectiv de un scop

legitim, în metodele de atingere a scopului sunt adecvate și legitime.

Constituția

prevede posibilitatea restrângerii executării unor drepturi sau libertăți prin

lege, pentru motivele arătate în art. 53 alin. (1), dacă restrângerea este

necesară într-o societatea democratică, este proporțională cu situația care a

determinat-o, este aplicată în mod nediscriminatoriu și nu aduce atingere

existenței dreptului sau libertății.

Limitări sunt

prevăzute în art. 8 alin. (2) C.E.D.O. (amestecul autorității publice este

permis dacă e prevăzut de lege și constituie o măsură care într-o societate

democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică,

apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a

moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora); art. 9 alin. (2) C.E.D.O.

(restrângeri prevăzute de lege care constituie măsuri necesare pentru

protejarea intereselor mai sus arătate), art. 10 alin. (2) C.E.D.O.

(exercitarea este supusă unor formalități, condiții restrângeri sau sancțiuni

prevăzute de lege care constituie măsuri necesare protejării acelorași interese);

art. 17 C.E.D.O. face trimitere la limitările prevăzute de convenție.

În continuare,

instanța de apel a reținut că reclamantul invocă încălcarea unor drepturi

prevăzute de convenție. Indicând ca temei legal art. 14 C.E.D.O., este exclusă

incidența dispozițiilor Protocolului 12 („Interzicerea generală a

discriminării").

În aplicarea

art. 14, C.E.D.O. a statuat că această normă nu interzice orice diferență de

tratament în exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute (L.B. c/Belgia)

că există discriminare doar dacă tratamentul este diferit între persoane aflate

în situații analoage sau comparabile (F. c/Suedia, C. ș.a. c/Marea Britanie)

statele dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în

ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să

justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (S. și S. c/ Italia).

Tot Curtea a

statuat că orice detenție legală a unei persoane presupune, prin însăși natura

ei, o restricție a vieții private a celui interesat (N. c/ Italia) un control

al contactelor deținutului cu lumea exterioară este necesar și nu apare ca

incompatibil, în sine, cu dispozițiile Convenției (K. c/Rusia), că exercitarea

dreptului la corespondență de către deținuți poate fi supus unui anumit control

din partea autorităților penitenciare, ținând seama de exigențele normale și

rezonabile ale regimului de detenție (C. c/Marea Britanie) că acest control nu

este, în sine, incompatibil cu prevederile Convenției, câtă vreme este prevăzut

de lege (B. c/ Marea Britanie).

Concluzionând,

instanța de apel a reținut că lipsa accesului reclamantului la poșta

electronică în vederea exercitării pe această cale a dreptului la petiționare

și corespondență nu se constituie într-o discriminare în sensul legislației

interne și nici al Convenției și că, putând fi exercitate în condițiile mai sus

arătate, aceste drepturi nu i-au fost în vreun fel încălcare.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul O.R.G., care

fără a-l încadra în drept, arată într-o motivare sumară că a fost încălcat

principiul egalității cetățenilor în fața legii, în sensul că toți cetățenii ar

trebui să aibă parte de un tratament egal, fără privilegii și fără

discriminări. Susține notorietatea acordării unei alte persoane aflate în

executarea pedepsei a dreptului de acces la internet (și poștă electronică).

Arată că în legislația europeană ratificată scrie clar „controlul nu înseamnă

interzicerea dreptului”. Arată că în proiectul legii noi de executare a pedepselor

se prevede dreptul la convorbirile on line. Solicită admiterea recursului și pe

fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

La termenul din

19 februarie 2014, Înalta Curte, examinând modul în care recurentul a înțeles

să motiveze recursul, a invocat din oficiu excepția nulității recursului

conform prevederilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) raportate la art.

306 C. proc. civ., ce se impune a fi analizată cu prioritate:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de

atac prin care se invocă motive de nelegalitate a unei hotărâri.

Art. 302

1

alin. (1) pct. c C. proc. civ., prevede că cererea de recurs va cuprinde,

printre alte mențiuni, sub sancțiunea nulității, și motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea lor.

Potrivit

dispozițiilor art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea

de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Instanța

investită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient

numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și

dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse

în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În cererea de

recurs formulată de reclamantul O.R.G., se constată că acesta exprimă în

termeni foarte generali încălcarea de către instanțe a principiului

constituțional conform căruia toți cetățenii sunt egali în fața legii, fără

privilegii și fără discriminări, precum și a legislației europene care a

statuat că a controla nu înseamnă a interzice, fără însă a combate în vreun fel

argumentele instanței de apel care a statuat că lipsa accesului reclamantului

la poșta electronică în vederea exercitării pe această cale a dreptului la

petiționare și corespondență nu se constituie într-o discriminare în sensul

legislației interne și nici al Convenției și să formuleze astfel critici

susceptibile de cenzură în recurs.

Astfel, prin

simpla afirmație că hotărârea atacată încalcă legile internaționale ratificate

și legile interne nu se poate cenzura legalitatea acesteia, în condițiile în

care nu au fost constatate nici motive de ordine publică care să ducă la

analizarea din oficiu a hotărârii criticate.

De aceea,

eventualele critici invocate de recurent susceptibile de încadrare în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ar fi trebuit să dezvolte argumente prin

care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal

raționamentul instanței de apel.

Văzând

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe

cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din același cod, se

va

constata nulitatea căii de atac

exercitată în asemenea condiții procedurale

încât nu este posibilă

examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul

recursul declarat de reclamantul O.R.G. împotriva deciziei civile nr. 17 din 6

februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

februarie 2014.