ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 621/2014

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2526/108/2008 la Tribunalul Arad reclamantul O.R.G. a chemat în judecată pârâții M.J. și A.N.P. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va da, să-i oblige la plata de despăgubiri în cuantum de 7.000.000 lei și la asigurarea accesului la internet-poștă electronică. În motivare a invocat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2001 și a Legii nr. 233/2002, cele două instituții erau obligate să-i asigure accesul la poșta electronică și internet pentru a-și putea exercita dreptul la informare, petiționare, cultură, religie, educație, corespondență, fără discriminare în raport cu ceilalți cetățeni.

În drept a invocat art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (2), art. 16 alin. (1) și (2), art. 26 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 30 alin. (1) și (2), art. 31 alin. (1) și (2), art. 32 alin. (1), art. 33 alin. (1) și (2), art. 51 alin. (1) din Constituție; art. 1, 2, 3, 5 alin. (4), art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001; art. 2, 9 din H.G. nr. 123/2002; art. 2 din Legea nr. 233/2002; art. 1, 8, 9, 14, 17 C.E.D.O.; art. 2 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., Protocolul 2 adițional la C.E.D.O. Temeiul juridic a fost ulterior precizat, reclamantul indicând și dispozițiile art. 998 – art. 1000 C. civ. Prin sentința civilă nr. 428 din 14 octombrie 2009, Tribunalul Arad a anulat, ca netimbrată, cererea reclamantului.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost admis prin decizia civilă nr. 324 din 15 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. 2526.1/108/2008, instanța desființând sentința și trimițând cauza spre rejudecare la prima instanță. Decizia a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 4910 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1615/1/2010, decizie prin care a fost constatat nul recursul declarat de pârâtul M.J. împotriva hotărârii date în apel. Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Arad sub nr. dosar 2526/108/2008, în cauză fiind citat și C.N.C.D. Prin sentința civilă nr. 34 din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților; a fost admisă în parte acțiunea reclamantului în sensul obligării pârâților M.J.

și A.N.P. la asigurarea reclamantului a accesului la poșta electronică, în exercitarea drepturilor la petiționare și corespondență; a fost respinsă cererea de obligare a pârâților la plata daunelor morale. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că ambele excepții ale lipsei calității procesuale pasive a M.J. și A.N.P. sunt neîntemeiate, întrucât conform art. 16 și art. 18 coroborat cu anexa nr. 3 la H.G. nr. 83/3005, dar și a Legii nr. 293/2004, A.N.P. este una dintre unitățile aflate în subordinea M.J., fiind organizată ca instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, constituită în temeiul Legii nr. 293/2004, organizarea, funcționarea și atribuțiile aceste administrații fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Pârâta A.N.P. asigură organizarea și coordonarea activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, dotarea cu bunuri și mijloace materiale în funcție de obiectivele sistemului penitenciar, prioritățile și resursele materiale și financiare avute la dispoziție, elaborează proiectului bugetului său de venituri și cheltuieli, pe care îl propune spre avizare ministrului justiției, asigură executarea bugetului în condițiile legii precum și administrarea patrimoniului său, conform art. 6 din H.G. nr. 1849/2004, iar pârâtul M.J.

conduce, îndruma și verifica activitatea privind executarea pedepselor privative de libertate aplicate condamnaților, pune la dispoziția unităților subordonate ministerului (printre care se numără și A.N.P.) fondurile necesare în vederea desfășurării activității lor; fundamentează și elaborează proiectul bugetului de stat pentru activitatea unităților subordonate, coordonează și îndrumă activitatea economică, de investiții și administrativă a unităților subordonate ministerului, putând emite norme și instrucțiuni obligatorii pentru aplicarea unitară a reglementărilor legale, potrivit art. 4 din H.G. nr. 83/2005, dar și art. 6 din H.G. nr. 652/2009, în condițiile în care ministrul justiției este ordonator principal de credite.

Pe fond, instanța a constatat că, în principal, reclamantul a invocat Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. În condițiile în care reclamantul este deținut, exercitarea drepturilor invocate se realizează în concordanță cu necesitatea respectării regimului de detenție, în aplicarea măsurii pedepsei închisorii dispusă în privința acestuia, sens în care art. 38 alin. (1) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede faptul că exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu poate fi îngrădită decât în limitele și în condițiile prevăzute de Constituție și lege.

S-a reținut că art. 41 din Legea nr. 275/2006 instituie obligația A.N.P. de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării dispozițiilor legale privind liberul acces la informațiile de interes public pentru persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate [(alin. 3)], precum și realizarea dreptului persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate la informații de interes public prin publicații, emisiuni radiofonice și televizate sau prin orice alte mijloace autorizate de către administrația penitenciarului [(alin. 4)]. De asemenea, prevederile Codului penal și ale Codului de procedură penală referitoare la executarea pedepselor privative de libertate, Legea nr. 275/2006 și regulamentul de aplicare a acesteia, precum și ordinele emise în temeiul legii, Legea nr. 544/2001 și H.G.

nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001, precum și regulamentul de ordine interioară a penitenciarului se pun la dispoziție persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, în limba română sau în limba pe care o înțeleg, imediat după primirea în penitenciar, în locuri accesibile [(art. 43 alin. (1) și (2)]. Art. 46 din aceeași lege, reglementează măsurile pentru asigurarea exercitării dreptului de petiționare și a dreptului la corespondență, inclusiv directorul penitenciarului are obligația de a lua măsurile corespunzătoare pentru punerea la dispoziția persoanei condamnate a materialelor necesare și pentru instalarea de cutii poștale în interiorul penitenciarului [(alin. (1)]. De asemenea, în privința exercitării dreptului de corespondență, art. 45 din lege, garantează confidențialitatea corespondenței și excepțiile când aceasta poate fi deschisă sau reținută, și anume: deschiderea corespondenței în fața destinatarului, fără a fi citită în scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenței, a drogurilor, substanțelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deținere este interzisă [(alin. (3)]; deschiderea și reținerea corespondenței dacă există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni [(alin. (4)], cu excepția corespondenței cu apărătorul,

cu organizațiile neguvernamentale care își desfășoară activitatea în domeniul protecției drepturilor omului, precum și cu instanțele sau organizațiile internaționale a căror competență este acceptată ori recunoscută de România [(alin. (6)]. C.E.D.O.

recunoaște dreptul statelor membre ale Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de a limita dreptul la corespondență, libertatea de gândire și de conștiință, la libertatea de exprimare, în condițiile legii și în măsura în care restrângerea acestor drepturi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora, precum și pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești conform art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenție.

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost aprobat prin H.G.

nr. 1897/2006 cuprinde normele privitoare la regulamentul de ordine interioară, determinat, la art. 16, ca fiind „documentul prin care directorul locului de deținere stabilește regulile pe care trebuie să le respecte persoanele private de libertate și personalul penitenciarului în vederea asigurării unui climat corespunzător de ordine și disciplină și a respectării drepturilor persoanelor private de libertate” (art. 16), în structura sa fiind cuprinse, printre altele și: drepturile persoanelor private de libertate și posibilitățile acestora [(art. 18 alin. (1)], respectarea acestui regulament fiind obligatorie pentru toate persoanelor private de libertate pe întreaga perioadă a privării de libertate [(art. 18 alin. (2)]. În consecință, dreptul de acces la informațiile publice se poate realiza prin publicații, emisiuni radiofonice și televizate sau prin orice alte mijloace autorizate de către administrația penitenciarului, ce se stabilesc prin regulamentul de ordine interioară, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 coroborat cu art. 16 și 18 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost aprobat prin H.G.

nr. 1897/2006. Or, din moment ce, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 275/2006, exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu poate fi îngrădită decât în limitele și în condițiile prevăzute de Constituție și lege, înseamnă că și acestor persoane li se aplică dispozițiile Legii nr. 544/2001 și ale O.G. nr. 27/2001, deci inclusiv prin poștă electronică, bineînțeles în condițiile prevăzute de Legea nr. 275/2006 și art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2) din C.A.D.O.L.F. Reclamantul nu a precizat natura daunelor sale, dar din ansamblul acțiunii sale rezultă că este vorba despre daune morale. Condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, astfel cum decurg din prevederile art. 998 și art. 999 C. civ., sunt: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

În ceea ce privește prejudiciul, acesta trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat. Prejudiciul poate fi cert, chiar dacă este viitor cu condiția să fie sigură producerea lui în viitor. Astfel, un simplu prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine, nu poate justifica acordarea de despăgubiri. Or, reclamantul invocă privarea sa de accesul la internet, poștă electronică și, în consecință, discriminarea față de cetățenii aflați în stare de libertate prin faptul că pârâții de ord. I și II nu i-au asigurat accesul la informațiile de interes public în penitenciar, prin accesul la internet. Dar toate adresele depuse la dosar dovedesc faptul că acestuia i s-a respectat atât dreptul de acces la informațiile de interes public, cât și cel la petiționare.

Atât Legea nr. 544/2002 cât și O.G. nr. 27/2002 prevăd accesul la informațiile de interes public și exercitarea dreptului la petiționare prin mai multe modalități, printre care se numără și poșta electronică, respectiv accesarea paginii de internet. Așadar, reclamantului nu i s-a îngrădit, în contra dispozițiilor legale antemenționate, drepturile de mai sus ci, așa cum arată și acesta, nu i s-a pus la dispoziție accesul la poștă electronică. Dar și în acest caz, reclamantul invocă un prejudiciu eventual, iar nu unul cert. Ca faptă ilicită discriminatorie, reclamantul a invocat absența accesului la internet prin prisma art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 27/2002, deci prin prisma accesului la autorități și instituții publice centrale și locale, servicii publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companii și societăți naționale, societăți comerciale de interes județean sau local, precum și regii autonome, denumite în continuare autorități și instituții publice, în vederea rezolvării petițiilor ce privesc probleme concrete. Dar unul dintre elementele ce caracterizează prejudiciul, ca și condiție a atragerii răspunderii delictuale, este acea ca prejudiciul să fie actual, ferm, cert, altfel spus să nu fie unul posibil, fără elemente concrete. Reclamantul nu a fost privat de dreptul la învățătură, nesusținând că a fost împiedicat să urmeze studii, deși accesul la studii este asigurat conform regulamentului de ordine interioară, potrivit Legii nr. 275/2006 și a Regulamentului de aplicare a acestuia.

De asemenea, nu i-a fost îngrădit nici dreptul la cultură, ce se exercită în diferite forme, în limitele permise de condiția reclamantului de persoană privată de liberate. Astfel, accesul la cultură se realizează și prin accesul la cărți, publicații, emisiuni radiofonice și televizate. Dreptul la corespondență, libertatea de gândire și ce a de exprimare nu au fost încălcate, căci persoanele fizice își pot exercita aceste drepturi în modalități diferite, iar nu doar prin intermediul internetului. Acesta din urmă nu este sigurul mijloc de comunicare a corespondenței și petițiilor. Pe de altă parte, C.E.D.O. asigură respectarea drepturilor concrete, iar nu doar a unor drepturi potențiale.

În contextul în care libertatea de gândire și de exprimare se pot exercita prin viu grai și în scris, iar nu doar prin poștă electronică, iar dreptul de petiționare, de asemenea, se exercită în scris și prin poștă electronică, iar reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu concret cert, prin absența accesului la poștă electronică, având libertatea de a se exprima în celelalte modalități mai sus descrise, tribunalul constată că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, art. 999 C. civ., dar că, pe de altă parte, pârâții de ord. I și II nu au combătut susținerea reclamantului privitor la absența accesului la poștă electronică, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă.

Împotriva sentinței au declarat apeluri reclamantul O.R.G. și pârâții M.J. și A.N.P. Prin decizia civilă nr. 17 din 6 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-au admis apelurile declarate de M.J. și A.N.P. împotriva sentinței civile nr. 34 din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul 2526/108/2008, care a fost schimbată în parte în sensul că s-a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul O.R.G. și a fost menținută în rest sentința; s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași hotărâri. Instanța de apel a reținut că hotărârea tribunalului este legală din punct de vedere al modului de soluționare al excepțiilor invocate.

Astfel, prin decizia civilă nr. 324 din 15 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. 2526.1/108/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 4910 din 1 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1615/1/2010, s-a reținut că acțiunea reclamantului nu este supusă timbrării, astfel că excepția netimbrării invocate de pârâta apelantă A.N.P. nu mai putea face, față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cercetării judecătorești după trimiterea spre rejudecare. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.P. a fost în mod legal respinsă de prima instanță care a făcut corecta aplicare a dispozițiilor legale în vigoare la data sesizării instanței de către reclamant, respectiv a art. 16, 18 din H.G.

nr. 83/2005, art. 2 alin. (4) din Legea nr. 293/2004 art. 6 din H.G. nr. 849/2004. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că, prin hotărârea primei instanțe, cererea reclamantului a fost admisă în parte, pârâtele fiind obligate să-i asigure acestuia accesul la poșta electronică în exercitarea drepturilor la petiționare și corespondență. Pe calea apelului, reclamantul a criticat soluția dată doar sub aspectul respingerii cererii în despăgubiri astfel că, date fiind limitele caracterului devolutiv al apelului, hotărârea tribunalului nu a fost examinată din perspectiva respingerii cererilor vizând respectarea altor drepturi (indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată). Pe de altă parte, pârâții au criticat ca nelegală hotărârea de obligare a lor la a-i asigura reclamantului acces la poșta electronică în exercitarea drepturilor la petiționare și corespondență.

În ceea ce privește dreptul la petiționare, art. 2 din O.G. nr. 27/2002 aprobată prin Legea nr. 233/2002 prevede că „ în sensul prezentei ordonanțe prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau prin poșta electronică, pe care un cetățean .. o poate adresa organizațiilor și instituțiilor publice centrale și locale..”. Pe de altă parte, art. 44 alin. (3) din Legea nr. 273/2006 (în forma în vigoare la data sesizării instanței) prevede că „în sensul prezentei legi, termenul petiție include orice cerere sau sesizare adresată autorităților publice, instituțiilor publice, organelor judiciare, instanțelor sau organizațiilor internaționale”. În ceea ce privește dreptul la corespondență, art. 45 din sus-menționata lege îl garantează și în favoarea persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, stabilind condițiile în care se exercită acest drept.

În continuare, instanța a reținut că, în exercitarea acestor drepturi, persoanele interesante au acces (și) la informații de interes public, astfel cum sunt acestea definite de art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 (în forma în vigoare la data sesizării instanței). Potrivit art. 6 alin. (1) din aceeași lege, orice persoană are dreptul să solicite și să obțină de la autoritățile și instituțiile publice, în condițiile prezentei legi, informațiile de interes public, accesul la acestea realizându-se inclusiv prin afișare în pagina de internet proprie [(art. 4 lit. a) din aceeași lege)], principiile, procedurile și regulile de aplicare a legii fiind stabilite prin H.G. nr. 123/2002. Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța a reținut că solicitarea reclamantului de asigurare a accesului la poșta electronică în exercitarea drepturilor invocate nu este întemeiată.

Astfel, în situația persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de libertate, art. 44 alin. (3) din Legea nr. 275/2006 (mai sus arătat) se aplică prioritar, având caracter special în raport cu norma generală care permite exercitarea dreptului de petiționare formulată și prin posta electronică. În condițiile în care legea generală stabilește poșta electronică drept alternativă la metoda clasică de comunicare prin corespondență, iar legea specială nu prevede accesul la această alternativă, reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile normei generale. Conform celor mai sus arătate, Legea nr. 275/2006 stabilește condițiile în care se exercită dreptul la corespondență, legea nefăcând vorbire despre poșta electronică.

În fine, Legea nr. 544/2001 [(art. 6 alin. (3), art. 7 alin. (1)] asigură accesul la informațiile de interes public și în situația în care cererea persoanei interesate este trimisă prin mijloacele clasice de comunicare, răspunsul fiind expediat în aceeași formă. Corespunde realității că art. 41 din Legea nr. 275/2006 prevede că accesul la informație de interes public nu poate fi îngrădit (art. 1), însă acest drept se realizează și prin publicații, emisiuni radiofonice și televizate sau prin orice alte mijloace autorizate de către administrația penitenciarului. Or, nici accesul la informații (după cum nici exercitarea drepturilor la petiționare sau corespondență) nu au fost autorizate pe calea poștei electronice.

Instanța de apel a apreciat, contrar susținerilor reclamantului, că lipsa acestei autorizări nu se constituie în vreo încălcare a normelor legale invocate de acesta. Astfel, corespunde realității că O.G. nr. 137/2000 (în forma în vigoare la data sesizării instanței) interzice discriminarea în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) pentru criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) însă art. 1 alin. (3) din ordonanță prevede că exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul articolului privește persoane aflate în situații comparabile, iar art. 2 alin. (3) prevede că sunt discriminatorii prevederile, criteriile, practicile care dezavantajează anumite persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, critici sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Raportat la aceste dispoziții instanța de apel a reținut, în primul rând, că aflat în exercitarea pedepsei, reclamantul ar putea invoca împrejurarea că ar fi discriminat în raport cu persoane aflate în situații comparabile, respectiv cu persoane ce execută pedepse privative de libertate. Or, reclamantul nu a invocat o atare situație. Susținerile sale din apel vizând, notorietatea acordării unei alte persoane aflate în executarea pedepsei a dreptului de acces la internet (și poștă electronică) nu pot fi reținute ca temei al menținerii hotărârii primei instanțe, câtă vreme această raportare la o persoană aflată în situație comparabilă se constituie într-o modificare a cauzei cererii în apel, modificare ce nu poate fi primită față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ.; pe de altă parte, notorietatea situației deținutului la care reclamantul se referă nu poate fi reținută de instanță, nefiind notoriu dacă acel deținut are acces la poșta electronică în mod nemijlocit ori cu încălcarea legi sau a regulamentelor în vigoare. S-a constatat că nici prin raportare la situația persoanelor ce nu sunt supuse prevederilor Legii nr. 275/2006 cererea nu este întemeiată. Astfel, în concordanță cu normele interne și C.E.D.O., legea stabilește restricții și limitări ale regimului persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Chiar dacă atât Constituția României [(art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 11 alin. (2), art. 26 alin. (1), art. 29 alin. (2), art. 30 alin. (1) și (2), art. 31 alin. (1) și (2), art. 51 alin. (1) cât și C.E.D.O.

[(art. 1, art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 10 pct. 1, art. 14, art. 17) și art. 2 din Protocolul 1 adițional și Protocolul 12 adițional)] consacră egalitatea în drepturile invocate de reclamant, fără discriminare, aceleași acte interne și internaționale (parte a dreptului intern) stabilesc limitările în executarea acestor drepturi. Astfel, după cum s-a arătat, O.G. nr. 137/2000 înlătură conceptul discriminatoriu al unor prevederi, criterii sau practici care sunt justificate obiectiv de un scop legitim, în metodele de atingere a scopului sunt adecvate și legitime. Constituția prevede posibilitatea restrângerii executării unor drepturi sau libertăți prin lege, pentru motivele arătate în art. 53 alin. (1), dacă restrângerea este necesară într-o societatea democratică, este proporțională cu situația care a determinat-o, este aplicată în mod nediscriminatoriu și nu aduce atingere existenței dreptului sau libertății.

Limitări sunt prevăzute în art. 8 alin. (2) C.E.D.O. (amestecul autorității publice este permis dacă e prevăzut de lege și constituie o măsură care într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora); art. 9 alin. (2) C.E.D.O. (restrângeri prevăzute de lege care constituie măsuri necesare pentru protejarea intereselor mai sus arătate), art. 10 alin. (2) C.E.D.O. (exercitarea este supusă unor formalități, condiții restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare protejării acelorași interese); art. 17 C.E.D.O.

face trimitere la limitările prevăzute de convenție. În continuare, instanța de apel a reținut că reclamantul invocă încălcarea unor drepturi prevăzute de convenție. Indicând ca temei legal art. 14 C.E.D.O., este exclusă incidența dispozițiilor Protocolului 12 („Interzicerea generală a discriminării"). În aplicarea art. 14, C.E.D.O. a statuat că această normă nu interzice orice diferență de tratament în exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute (L.B. c/Belgia) că există discriminare doar dacă tratamentul este diferit între persoane aflate în situații analoage sau comparabile (F. c/Suedia, C. ș.a. c/Marea Britanie) statele dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (S. și S. c/ Italia).

Tot Curtea a statuat că orice detenție legală a unei persoane presupune, prin însăși natura ei, o restricție a vieții private a celui interesat (N. c/ Italia) un control al contactelor deținutului cu lumea exterioară este necesar și nu apare ca incompatibil, în sine, cu dispozițiile Convenției (K. c/Rusia), că exercitarea dreptului la corespondență de către deținuți poate fi supus unui anumit control din partea autorităților penitenciare, ținând seama de exigențele normale și rezonabile ale regimului de detenție (C. c/Marea Britanie) că acest control nu este, în sine, incompatibil cu prevederile Convenției, câtă vreme este prevăzut de lege (B. c/ Marea Britanie).

Concluzionând, instanța de apel a reținut că lipsa accesului reclamantului la poșta electronică în vederea exercitării pe această cale a dreptului la petiționare și corespondență nu se constituie într-o discriminare în sensul legislației interne și nici al Convenției și că, putând fi exercitate în condițiile mai sus arătate, aceste drepturi nu i-au fost în vreun fel încălcare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul O.R.G., care fără a-l încadra în drept, arată într-o motivare sumară că a fost încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii, în sensul că toți cetățenii ar trebui să aibă parte de un tratament egal, fără privilegii și fără discriminări.

Susține notorietatea acordării unei alte persoane aflate în executarea pedepsei a dreptului de acces la internet (și poștă electronică). Arată că în legislația europeană ratificată scrie clar „controlul nu înseamnă interzicerea dreptului”. Arată că în proiectul legii noi de executare a pedepselor se prevede dreptul la convorbirile on line. Solicită admiterea recursului și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. La termenul din 19 februarie 2014, Înalta Curte, examinând modul în care recurentul a înțeles să motiveze recursul, a invocat din oficiu excepția nulității recursului conform prevederilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) raportate la art. 306 C. proc. civ., ce se impune a fi analizată cu prioritate: Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., recursul este o cale extraordinară de atac prin care se invocă motive de nelegalitate a unei hotărâri. Art. 302 1 alin. (1) pct. c C. proc. civ., prevede că cererea de recurs va cuprinde, printre alte mențiuni, sub sancțiunea nulității, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea lor. Potrivit dispozițiilor art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Instanța investită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. În cererea de recurs formulată de reclamantul O.R.G., se constată că acesta exprimă în termeni foarte generali încălcarea de către instanțe a principiului constituțional conform căruia toți cetățenii sunt egali în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, precum și a legislației europene care a statuat că a controla nu înseamnă a interzice, fără însă a combate în vreun fel argumentele instanței de apel care a statuat că lipsa accesului reclamantului la poșta electronică în vederea exercitării pe această cale a dreptului la petiționare și corespondență nu se constituie într-o discriminare în sensul legislației interne și nici al Convenției și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs.

Astfel, prin simpla afirmație că hotărârea atacată încalcă legile internaționale ratificate și legile interne nu se poate cenzura legalitatea acesteia, în condițiile în care nu au fost constatate nici motive de ordine publică care să ducă la analizarea din oficiu a hotărârii criticate. De aceea, eventualele critici invocate de recurent susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din același cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul O.R.G. împotriva deciziei civile nr. 17 din 6 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2014.