ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2108/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2108/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr.

4575/108/2009, Tribunalul Arad

a admis

în parte acțiunea reclamantei M.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad, obligând pe acesta din urmă să plătească reclamantei

suma de 220.000 euro cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral în baza Legii

nr. 221/2009, pentru faptul că reclamanta și familia sa au fost strămutate forțat.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constatat,

în urma administrării probelor că, potrivit certificatului de moștenitor din

anul 1992, reclamanta M.M., în calitate de soție supraviețuitoare și M.L., în calitate

de fiu sunt moștenitorii legali ai defunctului M.T.G., decedat la 7 mai 1988. Reclamanta

împreună cu defunctul ei soț au fost supuși unor măsuri administrative abuzive,

fiind deportați din localitatea de domiciliu, respectiv localitatea P., jud. Timiș

în localitatea S.N.C., jud. Bacău, în perioada 18 iunie 11951-22 ianuarie 1956,

împreună cu membrii familiei, așa cum rezultă din adresa din anul 2009 a Ministerul

Apărării Naționale - Direcția Instanțelor Militare.

Instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii

administrative la care a fost supusă reclamanta, prin Decizia Ministerului Administrației

și Internelor nr. 200/1951, care de altfel este menționată și în textul art. 3 alin.

(3) din Lege nr. 221/2009, astfel că reclamanta este îndreptățită să invoce beneficiul

art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege și astfel, poate solicita și obține despăgubiri.

În privința cuantumului acestor despăgubiri, tribunalul

a reținut că prin măsura deportării, reclamantei i s-a cauzat inclusiv un prejudiciu

nepatrimonial, care a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani și

a influențat atât relațiile sociale ale familiei acesteia cât și aspecte legate

de onoarea și reputația acestora, care se situează în domeniul afectiv al vieții

umane - relațiile cu prietenii, cu apropiații, iar toate aceste vătămări își găsesc

expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.

Recunoașterea unui drept la despăgubire nu poate fi explicat

decât prin voința de a oferi satisfacție, care să aibă o reală corespondență cu

prejudiciu încercat, așa încât la cuantificarea sumei ce se va acorda, instanța

a avut în vedere importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei însăși,

astfel cum în mod repetat a statuat și jurispudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție, la care se adaugă și jurispudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

astfel că din punctul de vedere al situației reclamantei, o satisfacție justă, echitabilă

și rezonabilă se cifrează la suma de 220.000 euro.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad.

Prin apelul său, pârâtul a susținut că reclamanta-intimată

nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta

se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, astfel că

acest regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut dovada

caracterului politic al măsurii deportării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009,

pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Pârâtul a mai susținut că instanța de fond a stabilit

un cuantum disproproționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea

prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte

un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Reclamanta a formulat întâmpinare prin care a solicitiat

respingerea apelului, ca nefondat.

Ulterior, după pronunțarea Deciziei nr. 1354/2010 a Curții

Constituționale, reclamanta și-a completat întâmpinarea și a adăugat noi temeiuri

de drept în apărarea sa, susținând că în urma declarării ca neconstituțional a textului

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza juridică a acțiunii sale

se modifică, fiind aplicabile disp. art. 998-999 C. civ., coroborat cu art. 504-505

C. proc. pen., alături de art. 20, 21, 41 și 53 alin. (3) din Constituția României,

precum și Decizia nr. 186/1999 a Curții Constituționale și atunci instanța de apel

trebuie să analizeze cauza doar din această perspectivă.

Reclamanta și-a precizat practic temeiurile de drept ale

acțiunii sale introductive, în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, și cu argumentul că această decizie este inaplicabilă prezentei

spețe, întrucât la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358 (15 noiembrie 2011),

reclamanta beneficia deja de o hotărâre judecătorească pronunțată pe fondul cauzei,

iar cauza se afla pe rolul instanței de apel. Astfel, în opinia reclamantei, prin

aplicarea la speță de față a Deciziei nr. 1358, s-ar încălca principiul neretroactivitătii

legii, consacrat atât de Curtea Constituțională în decizii anterioare, cât și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Blecic vs. Croația).

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 481 din 08 martie 2011,

a respins apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva sentinței civile

nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4575/108/2009.

A schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea

reclamantei, în totalitate.

Prin încheierea din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, a îndreptat, din oficiu, eroarea materială din dispozitivul deciziei

menționate și, în acord cu minuta deciziei,

a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva sentinței

civile nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive

politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate,

și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare,

în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile

și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege

nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare,

astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți

(Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu

s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și

alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea

deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute

de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum

și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în

vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute

și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile

art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile

declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice,

ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel

ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la

baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că în cauză se impune soluția admiterii

apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei

M.M.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în

apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere

unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta

pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce

în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute

în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză

nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Blecic vs. Croația, nefiind înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit

art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea

cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În plus, Curtea a mai constatat și faptul că potrivit

principiului electa una via, non datur recursul ad alteram, transpus procedural

și prin textul art. 294 C. proc. civ., reclamanta nu își poate modifica în apel

temeiurile de drept care au reprezentat baza legală pentru promovarea acțiunii introductive,

câtă vreme norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face

alte cereri noi și doar excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare

nu sunt considerate cereri noi, la care se adaugă și aspectul ca reclamanta nu a

declarat apel în prezenta cauză.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat atât

recurs reclamanta cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta, prin recursul său, întemeiat în drept pe

art. 304 pct. 3, pct. 7, 8, 9, coroborat cu art. 312 alin. (2) C. proc. civ.,

a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate

a deciziei atacate și, implicit a încheierii din camera de consiliu din 11

aprilie 2011, prin care s-a respins în totalitate acțiunea pe care a formulat-o,

cu consecința menținerii sentinței civile nr. 53 din 04 februarie 2010, pronunțata

de tribunal.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut

că hotărârea instanței de apel este nelegală pentru următoarele argumente:

Prin soluția pronunțată de instanța de apel, care nelegal

a reținut că în cauză este incidență Decizia nr. 1358/2010 au fost ignorate dispozițiile

art. 21 din Constituție deoarece prin limitarea și golirea de conținut a Legii

nr. 221/2009 i s-a îngrădit accesul liber la justiție și implicit la un proces echitabil,

existând discriminări clare între cetățeni.

Deși instanța de judecată are obligația de a aplica dispozițiile

prevăzute de Constituția Romaniei privind drepturile și libertățile cetățenilor,

prin invocarea deciziei menționate pentru a respinge acțiunea pe motiv că nu mai

exista temei de drept, se creează situația denegării de dreptate, astfel cum e definită

de art. 3 C. civ., încălcându-se totodată cerințele art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 303/2004.

Pe de altă parte, în art. 1 alin. (1), (2) lit. a) din

Legea nr. 48/2002 privind sancționarea tuturor formelor de discriminare se retine:

„în România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile

și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă

valori supreme și sunt garantate de lege. Principiul egalității între cetățeni,

al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea

următoarelor drepturi: a) dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești

și a oricărui alt organ jurisdicțional‟.

Ori atât timp, cât prin alin. (1) din art. 20 din Constituția

României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor,

vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, în nici un caz

nu se poate accepta ideea potrivit căreia nu mai exista nici un temei de drept,

iar acțiunea se impune să fie respinsă. O asemenea abordare lezează în mod clar,

cert și fără echivoc drepturile procesuale ale celor care au suferit din punct de

vedere politic și creează convingerea că seria persecuțiilor instituite înainte

de anul 1989, se continua și în prezent, într-un alt mod, într-o altă manieră, existând

o discriminare incredibilă între cetățeni, în funcție de momentul în care aceștia

au promovat acțiune în temeiul Legii nr. 221/2009. Situația descrisă mai sus este

confirmată prin mai multe hotărâri judecătorești definitive și irevocabile obținute

în temeiul Legii nr. 221/2009, prin care au fost admise acțiunile de chemare în

judecată intentate de reclamanții care au introdus acțiunile de chemare în judecată

în cursul lunii iunie-iulie 2009.

Prin decizia atacată nu au fost respectate cerințele

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoană

are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale,

de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî

asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra drepturilor sale, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzice

discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele

adiționale, și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor recurenta-reclamantă a

mai susținut următoarele:

Art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la un proces echitabil, cu componentă materială esențială a dreptului

de acces la un tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului

egalității pârților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului,

pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive

a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității

cetățenilor în fața legii.

Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența

sa, că situațiile în care se afla anumite categorii de persoane trebuie să difere

în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire

trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr.

221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive,

ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care

dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui

proces sau a unei cereri, formulate tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui

criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin (1) din Constituție, conform

căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Un alt

drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției,

care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția

le reglementează și impune să se cerceteze dacă exista discriminare, dacă tratamentele

diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea

are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respecta

un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate

pentru realizarea lui.

În susținerea acestui drept garantat de Constituție recurenta-reclamantă

a invocat prevederile Legii nr. 48/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea formelor de discriminare, art. 1 al Protocolului nr.

12 Adițional la Convenție, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut

de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex,

pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau

oricare altă situație", impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul

în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat

în temeiul legislație naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate

fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația

națională, adică în cazul în care autoritatea publică, în temeiul legislației naționale

are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii,

hotărârea din 2009).

Potrivit jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor

Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „bunurile actuale" având o valoare

patrimonială (cauza Van ier Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie

1983) cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului

intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea

o „speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate

(cauza Pressos Compania Naviera SA și alții impotriva Belgiei, cauza Draon împotriva

Franței, cauza Gratzinger și Gratzinger împotriva Cehiei, cauza Trgo împotriva Croației).

Despre noțiunea de „speranță legitimă", Curtea a

statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta

nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Primul

Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu

atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky

c. Slovaciei).

În cauza Broniowski împotriva Poloniei, Curtea a reținut

că dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie

juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situația reclamantului

a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind

stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența

dreptului la despăgubire.

Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez

a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție

de a le satisface. În aceste condiții, chiar dacă s-a admis existența unor circumstanțe

excepționale s-a apreciat că exista o violare a art. din Protocolul nr. 1.

Mai mult, într-o hotărâre de data recentă (10

februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și louri Kiladze contra Georgiei, Curtea

de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație

pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic

reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe,

respective în anul 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere

la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea

obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)".

Câtă vreme voința statului roman a fost de a despăgubi

persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând in acest

sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei privind „măsurile de eliminare a moștenirii fostelor

sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra principiilor de bază ale

justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. prinuția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia

ca acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod

legitim la acordarea despăgubirilor. Ori aceste persoane care se încadrează în cerințele

Legii nr. 221/2009 puteau pretinde „o speranță legitimă" cu privire la dreptul

de a solicita și de a obține daune morale.

În sensul celor susținute, recurenta-reclamantă a arătat

că acțiunii sale îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii

instanței, decizia Curții Constituționale neputând retroactiva, fără a afecta, în

principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14

al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.

Această apreciere este în acord și cu regulile aplicării

legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare

a manifestării de voința a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile

civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului,

conform regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești,

verificarea cerințelor impuse de lege a fost deja realizată), cu principiul conform

căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea și temeinicia unei soluții,

în raport cu legea în vigoare la data pronunțării lor, legea nouă substanțială putându-se

aplica litigiilor declanșate anterior doar dacă aceasta conține dispoziții mai favorabile

decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate (a se vedea dispozițiile

art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin

decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, pronunțata de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii) și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.

În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituție,

„Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor", efectul

ex nune al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

nerectroactivitatii, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură

a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind,

în acest fel la consolidarea statului de drept.

Astfel efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după

ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate

ca neconstituționale.

Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 14/1992,

autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca

într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea

ce nu s-a întâmplat.

Mai mult, o asemenea atitudine a fost condamnată constant

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reținându-se că incertitudinea - indiferent

că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de

autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita

statului. Atunci când exista o chestiune de interes general (cum este și situația

din cazul în speță, existând mai multe persoane care au fost supuse pe criterii

politice atât închisorii comuniste cât și unor măsuri administrative cu caracter

politic) - autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod

corect și cu cea mai mare coerență (cu titlu de exemplu cauza Broniowski împotriva

Poloniei).

Aplicarea deciziei curții constituționale în prezentul

litigiu, ar fi de natură să ducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât România

este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând dispozițiile

art. 20 din Constituție. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în

fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, implicit în fața deciziilor

Curții Constituționale, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg

de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind

obligatorii pentru instanțele de judecată.

Recurenta-reclamantă a susținut că în apel a depus la

dosarul cauzei o completare a temeiului de drept, invocând pe lângă dispozițiile

prevăzute de Legea nr. 221/2009 și incidența în cauză a dispozițiilor prevăzute

de art. 504 alin. (1) și art. 504 alin. (2), art. 505 alin. (1), art. 505 alin.

(4) C. proc. pen., artic. 16, 52 alin. (3) din Constituția României, dispozițiile

prevăzute de art. 20 din Constituția României cu privire la Tratatele internaționale

privind drepturile omului, dispozițiile prevăzute de art. 21 din Constituția României

cu privire la accesul liber la justiție, Decizia Curții Constituționale nr. 186

din 18 noiembrie 1999, art. 2, art. 3, art. 41 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, reglementările prevăzute de art. 3 din Protocolul

nr. 7 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

art. 998, 999 C. civ., Legea nr. 30/1994 cu modificările ulterioare - privind ratificarea

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și

a protocoalelor adiționale la aceasta convenție, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004

cu modificările ulterioare, Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar. Instanța

de apel, cu totul nejustificat, le-a ignorat în totalitate atât timp cât nici nu

le-a mai menționat în cuprinsul deciziei sale.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a

ținut seamă, în pronunțarea soluției la situația de fapt învederată și de probatoriul

administrat în cauză care o îndreptățesc să beneficieze de prevederile Legii

nr. 221/2009 în cuantumul despăgubirilor solicitate prin acțiune.

Instanța de apel nu a făcut aplicabilitatea dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., reținându-se că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Cert este că atât timp cât nu se poate reține în sarcina sa nici o culpă cu privire

la declararea neconstituționalității art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care s-a făcut ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ., având în vedere culpa Statului Român

și totodată reaua sa credință, atât timp cât a susținut prin întimpinare respingerea

acțiunii ca fiind neîntemeiată, nedovedită.

A solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată și a atașat cererii de recurs copii de pe chitanțe privind onorariul

de avocat din 24 noiembrie 2009 și din 27 ianuarie 2010.

În drept a invocat art. 299 și urm., art. 304 pct. 7,

8, 9, art. 312 alin. (2), art. 274 C. proc. civ., art. 3 C. civ., dispoz. Legii

nr. 221/2009, O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare,

art. 16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art. 2, art. 3, 6, 14, 17 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art.

1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția

nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 3 C. civ.,

Legea nr. 30/1994, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004, art. 1

alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 48/2002 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare.

Prin recursul său, pârâtul a solicitat admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului formulat

de către Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român împotriva

sentinței civile nr. 5S din 04 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar

nr. 4575/108/2009.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept

pe art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susținut că deși prin considerente

instanța de apel reține că, dată fiind desființarea temeiului juridic care a stat

la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, în cauză se impune soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința

schimbării sentinței și respingerea acțiunii reclamantei M.M., prin dispozitivul

deciziei instanța respinge apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice

Arad împotriva sentinței civile nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul

Arad în Dosar nr. 4575/108/2009, dar schimbă sentința tribunalului în sensul respingerii

acțiunii reclamantei. Așa fiind, în speță este incident art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate de reclamantă, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul

legii, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele

care succed.

Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. au fost invocat numai formal,

deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe

care acest motive le reglementează.

Criticile vizând efectele, în cauză, ale Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă

sunt nefondate.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru

daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de lege menționat

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune),

iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar,

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind

în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a

face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru

a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât

aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice

de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii

lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică,

de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intră sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic

sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul

la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența

unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate

să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri,

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta

Curte s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.".

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 08 martie 2011, cauza nefiind, deci,

soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că

textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul

de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un

proces echitabil, astfel cum susține recurenta-reclamantă, întrucât, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței

de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte,

ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care

s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră

soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ

intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă

și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării" constă, astfel,

în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare

a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă

de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut

de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare,

limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile

pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar

lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului

și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale

a O.N.U., la care face trimitere recurenta-reclamantă, este de reținut că acestea

sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele

membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale,

astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20

din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea dispozițiilor

art. 3 C. civ., însă nu se poate reține că instanța de apel ar fi culpabilă de denegare

de dreptate, deoarece acțiunea reclamantei a fost soluționată, chiar dacă nu în

sensul dorit de aceasta.

Faptul că instanța de apel a respins acțiunea, arătând,

prin considerentele hotărârii, motivele pentru care s-a impus soluția adoptată (intervenirea

pe parcursul judecății a deciziilor Curții Constituționale), nu înseamnă că judecătorul

a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.

Nu este întemeiată nici critica recurenei-reclamante referitoare

la faptul că instanța de apel nu a judecat apelul în temeiul prevederilor art. 998-999

C. civ. și art. 504-507 C. proc. pen., conform precizărilor pe care a înțeles să

le facă.

Reclamanta a precizat expres temeiul juridic al cererii

sale înțelegând să aleagă o anumită cale procedurală deschisă de lege, respectiv

acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009.

Așa fiind, în mod corect a reținut instanța de apel că

reclamanta nu își poate modifica în apel temeiurile de drept care au reprezentat

baza legală pentru promovarea acțiunii introductive, câtă vreme norma procedurală

imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi și

doar excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate

cereri noi.

Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reținute

în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., nici critica vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea

normelor comunitare menționate nu este întemeiată.

Referitor la critica recurentei-reclamante vizând neacordarea

de către instanța de apel a cheltuielilor de judecată efectuate în această fază

procesuală sunt de reținut următoarele:

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului de apel

se constată că aceste cheltuieli nu au fost solicitate niciodată de recurenta-reclamantă,

nici prin întâmpinare, nici prin vreo altă cerere formulată separat și nici oral,

la nici unul din termenele acordate în cauză sau la termenul când s-a dezbătut apelul

pârâtului și nici nu a fost depus vreun înscris care să facă dovada acestor cheltuieli,

așa încât instanța de apel corect a reținut că nu au fost solicitate cheltuieli

de judecată și că în speță nu e aplicabil art. 274 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză,

este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie

de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantă, cu consecința respingerii cererii recurentei-reclamante de acordare

a cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat depărat va fi respins ca lipsit de interes,

așa cum de altfel a solicitat în faza dezbaterilor

din recurs și reprezentanta acestuia, în raport de faptul că prin încheierea din

11 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a îndreptat eroarea materială

din dispozitivul deciziei nr. 481 din 08 martie 2011 în sensul că, în acord cu minuta,

a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva sentinței

civile nr. 53 din 04 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

M.M. împotriva deciziei nr. 481 din 08 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Arad împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.