ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4059/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, reclamantul G.G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 80.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, prin raportare la O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009. Prin precizarea înregistrată la 30 noiembrie 2010, reclamantul și-a majorat pretențiile la suma de 100.000 euro. Prin sentința civilă nr. 12 din 17 ianuarie 2011, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantului au rămas fără temei juridic pe parcursul procesului datorită declarării neconstituționalității dispoziției legale pe care reclamantul și-a întemeiat cererea. A reținut instanța că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului Constanța și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Conform art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României, de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, iar în prezent și-au încetat efectele juridice întrucât nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției, astfel că la data soluționării cauzei, pretențiile reclamantului nu mai au temei de drept. Împotriva sentinței Tribunalului a declarat recurs, în termen legal, reclamantul. Prin decizia civilă nr. 545/R din 19 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins recursul reclamantului. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut, în ceea ce privește natura juridică a căii de atac ce se poate declara în cauză, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, după modificarea adusă prin Legea nr. 202/2010, că împotriva hotărârii primei instanțe se poate declara recurs, care este de competența Curții de apel.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că în mod corect prima instanță a constatat că pretențiile reclamantului au rămas fără temei juridic, față de împrejurarea că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant în susținerea acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.G. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susține că a solicitat recalificarea căii de atac formulată împotriva sentinței Tribunalului ca fiind apel și nu recurs, având în vedere dispozițiile art. 282 1 C. proc.

civ., față de valoarea pretenției sale. Pe fond susține că cererea sa de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009 este fondată, astfel că solicită admiterea recursului și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit. Înalta Curte, analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția de inadmisibilitate a recursului invocată de pârât prin întâmpinare, constată următoarele: Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces. Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept. Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”.

Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege. Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac. O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac. În speță, dispozițiile Legii nr. 221/2009, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, au fost modificate prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of.

nr. 178/26.10.2010, intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010. Astfel, art. 13 pct. 1 a suprimat calea de atac a apelului statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) (n.n. de Tribunal, în primă instanță) este supusă recursului, care este de competența Curții de apel”, iar potrivit art. 26 din același act normativ „modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Cum în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, hotărârea primei instanțe fiind pronunțată la data de 17 ianuarie 2011, rezultă că singura cale de atac ce se putea exercita împotriva acestei hotărâri, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinței Tribunalului, Curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 202/2010. Având în vedere că prin hotărârea Curții de apel a fost soluționat recursul declarat împotriva sentinței Tribunalului, aceasta este irevocabilă, iar recursul declarat împotriva hotărârii prin care a fost soluționat recursul este inadmisibil. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva deciziei nr. 545/R din 19 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.