ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4059/2012

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată

pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, reclamantul G.G. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a

solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 80.000 euro, cu titlul de despăgubiri

morale, în baza Legii nr. 221/2009.

În subsidiar,

a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, prin raportare la

O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009.

Prin precizarea

înregistrată la 30 noiembrie 2010, reclamantul și-a majorat pretențiile la suma

de 100.000 euro.

Prin sentința

civilă nr. 12 din 17 ianuarie 2011, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantului au rămas fără temei

juridic pe parcursul procesului datorită declarării neconstituționalității dispoziției

legale pe care reclamantul și-a întemeiat cererea.

A reținut instanța

că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională

și publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate

invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului Constanța și s-a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Conform art. 147

alin. (1) și (4) din Constituția României, de la momentul publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of., dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost suspendate de drept, iar în prezent și-au încetat efectele juridice întrucât

nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției, astfel că la data soluționării

cauzei, pretențiile reclamantului nu mai au temei de drept.

Împotriva sentinței

Tribunalului a declarat recurs, în termen legal, reclamantul.

Prin decizia civilă

nr. 545/R din 19 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins recursul

reclamantului.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de recurs a reținut, în ceea ce privește natura juridică a căii

de atac ce se poate declara în cauză, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009,

după modificarea adusă prin Legea nr. 202/2010, că împotriva hotărârii primei instanțe

se poate declara recurs, care este de competența Curții de apel.

Pe fondul cauzei,

Curtea de apel a reținut că în mod corect prima instanță a constatat că pretențiile

reclamantului au rămas fără temei juridic, față de împrejurarea că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant în susținerea

acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul G.G.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul susține că a solicitat recalificarea căii de atac

formulată împotriva sentinței Tribunalului ca fiind apel și nu recurs, având în

vedere dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ., față de valoarea pretenției

sale.

Pe fond susține

că cererea sa de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009 este fondată,

astfel că solicită admiterea recursului și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit.

Înalta Curte,

analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția de inadmisibilitate a recursului invocată de pârât prin întâmpinare,

constată următoarele:

Căile de atac

reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate

solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în

final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție

a respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva

hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții

imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general

de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata

unui proces.

Recursul este

o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul

căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art.

299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel,

precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale

sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod

„sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a

soluționat fondul pricinii”.

Prin coroborarea

textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile

definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor

organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste

dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe

de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi

supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie

derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea

drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate

judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

În speță, dispozițiile

Legii nr. 221/2009, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății,

au fost modificate prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea

soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 178/26.10.2010, intrată în vigoare

la 26 noiembrie 2010.

Astfel, art. 13

pct. 1 a suprimat calea de atac a apelului statuând că „hotărârea pronunțată potrivit

alin. (4) (n.n. de Tribunal, în primă instanță) este supusă recursului, care este

de competența Curții de apel”, iar potrivit art. 26 din același act normativ „modificările

și completările aduse Legii nr. 221/2009 se aplică și proceselor aflate în curs

de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până

la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Cum în cauză,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care

să tranșeze litigiul dedus judecății, hotărârea primei instanțe fiind pronunțată

la data de 17 ianuarie 2011, rezultă că singura cale de atac ce se putea exercita

împotriva acestei hotărâri, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este

aceea a recursului.

Astfel, contrar

susținerilor recurentului, calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinței

Tribunalului, Curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 13

din Legea nr. 202/2010.

Având în vedere

că prin hotărârea Curții de apel a fost soluționat recursul declarat împotriva sentinței

Tribunalului, aceasta este irevocabilă, iar recursul declarat împotriva hotărârii

prin care a fost soluționat recursul este inadmisibil.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva deciziei nr. 545/R din 19 mai 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.