ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3210/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3210/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Arad la data de 10 august 2010, reclamantul D.G., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a solicitat

instanței constatarea caracterului politic al deportării soției sale, defuncta

D.F., născută M., în localitatea Măzăreni din Bărăgan, în perioada 18 iunie

1951 - 20 martie 1956 și obligarea pârâtului la plata de daune morale și

materiale în valoare de 300.000 euro și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 804 din 24 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte cererea

formulată de reclamantul D.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad, a constatat caracterul politic al deportării soției

reclamantului, defuncta D.F., născută M., în localitatea Măzăreni din Bărăgan,

în perioada 18 iunie 1951 - 20 martie 1956 și a respins ca nefondat capătul de

cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale și

materiale; nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul D.G. a fost căsătorit cu D.F.,

născută M., căsătoria celor doi fiind încheiată la 26 ianuarie 1963 și încetând

prin decesul soției sale la data de 20 martie 1998.

Anterior căsătoriei,

defuncta D.F. a fost dislocată, împreună cu familia sa din localitatea

Vânători, din Bărăgan, respectiv în satul Măzăreni pe o perioadă de aproape 5

ani, respectiv de la data de 18 iunie 1951 și până la 20 martie 1956.

Conform art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței

de judecată să constate caracterul politic al acestora iar potrivit art. 3

alin. (1) din același act normativ, constituie măsură administrativă cu

caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități,

având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea

în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au

fost întemeiate unul din actele normative enumerate de același text de lege.

Din înscrisurile

depuse la dosar nu rezultă actul normativ în temeiul căruia s-a dispus

dislocarea familiei defunctei soții al reclamantului, dar în mod evident

dislocarea soției reclamantului și a familiei sale și stabilirea domiciliului

obligatoriu într-o altă localitate dintr-o altă zonă a țării, pe motiv că tatăl

acesteia era chiabur, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic,

fiind de notorietate lupta regimului comunist împotriva proprietății private și

a celor care anterior acumulaseră averi.

În această privință,

tribunalul a apreciat că primul capăt de cerere formulat este fondat, astfel că

a constatat că, în raport de art. 4 alin. (2) și art. 3 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, măsura dislocării soției reclamantului D.G., defuncta D.F. (născută

M.), a reprezentat o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul

legii.

În ceea ce privește

cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la plata

sumei de 300.000 de euro, cu titlu de dauna materiale și morale, tribunalul a

constatat că acesta nu este fondat.

Nici din cuprinsul

petitelor formulate de reclamant și nici din considerentele cererii de chemare

în judecată nu rezultă în ce ar consta eventualul prejudiciu material suferit

de reclamant personal, urmare a măsurilor dispuse asupra fostei sale soții.

Cât privește daunele

morale, tribunalul a constatat că nici dispozițiile art. 1075 C. civ., nici

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, aprobată prin Legea nr. 30/1994, nici Decretul-Lege nr. 118/1990

dar nici Legea nr. 173/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 214/2006, nu reglementează

vreun drept al reclamantului de a încasa despăgubiri morale pentru prejudiciul

moral suferit de el însuși ori de fosta sa soție, înainte de a o cunoaște, ca

urmare a unor măsuri administrativ abuzive cu caracter politic. Mai mult,

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 173/2006 stabilesc un termen de 6 luni de la

data intrării în vigoare a legii, pentru depunerea cererii de dobândire a

calității de luptător în rezistența anticomunistă, termen în raport de care,

prezenta acțiune în justiție este introdusă tardiv.

Singurul act normativ

care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în

favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al

acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul

al II-lea inclusiv, este Legea nr. 221/2009.

Conform art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen

de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în

mai multe dosare de pe rolul Tribunalului Constanța și s-a constatat că

prevederile sus-citate, cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituția României, de la data publicării în M. Of. al

României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor iar conform art. 147 alin. (1) din Constituție

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M.

Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata

acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Așa fiind, tribunalul

a constatat că de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în M.

Of., dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot

fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse

judecății.

Prin urmare, în

condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu pot produce efecte juridice și nu există niciun alt text de lege în vigoare

care să consacre dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri morale

pentru prejudiciul încercat de soția sa, defuncta D.F., tribunalul a

concluzionat că cel de-al doilea capăt de cerere este lipsit de temei, urmând a

fi respins.

Prin Decizia nr.

872/A din 5 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins

apelul reclamantului și a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad și, rejudecând, a fost schimbată în tot hotărârea

atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul D.G.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, motivul pentru care reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără

ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale

cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantului și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

Instanța de apel a

reținut că, în cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza

aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită

să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii

atacate.

De asemenea, s-a

arătat că această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din

art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou

motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după

ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o

dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.G.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel este

nelegală, deoarece s-a aplicat în mod greșit Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale.

Astfel, recurentul a

susținut că, în speță, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, au fost

încălcate dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și art. 16 alin. (1) și (2) din

Constituția României și art. 4, 5, 6, 14 și 17 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de Decizia în interesul legii nr.

12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea

în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru

că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la

relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând

la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de

o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul

Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea

neavând „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, Curtea de Apel a

făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva Deciziei nr. 872/A din 5 mai

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS