ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 863/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 863/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Arad, secția civilă, reclamantul G.I. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să

se constate caracterul politic al deportării defunctei sale soții G.A., în

perioada ianuarie 1945 - iunie 1948 în U.R.S.S. Siberia și să se dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 166.000 euro pentru prejudiciul moral

suferit de soția sa, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

542 din 21 iulie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului și a respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că fosta soție a reclamantului, G.A. s-a

născut la data de 1 martie 1924 și a decedat la data de 23 aprilie 2009,

căsătoria cu reclamantul fiind încheiată la data de 14 decembrie 1950. Soția

reclamantului G.A., a fost deportată în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, în

perioada 14 ianuarie 1945 - 28 iunie 1948, respectiv 3 ani, 5 luni si 14 zile.

Pentru calitatea de deportat în U.R.S.S., soția reclamantului, a beneficiat de

prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, beneficiind de o indemnizație începând cu 1 aprilie 1990.

Din chiar titulatura

a acestui act normativ (în speță Decret lege nr. 118/1990) rezultă cu claritate

că legiuitorul a făcut distincție între situația persoanelor persecutate din

motive politice și cea a persoanelor deportate în străinătate, distincție

marcată și prin tratarea separată a celor două categorii de persoane la art. 1 alin.

(1), respectiv la art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Că este așa o

demonstrează și împrejurarea că Decretul-lege nr. 118/1990, în forma sa

inițială se referea exclusiv la persoanele persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere la 6 martie 1945, abia în urma modificărilor aduse

prin Legea nr. 59/1991 fiind reglementate, printre altele și drepturile

persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944.

Rezultă fără putință

de tăgadă, că sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri, momentul acordării

și natura măsurilor reparatorii oferite de statul român au fost în mod clar

conturate de legiuitor, potrivit voinței politice a acestuia.

Legea nr. 221/2009

are în mod cert un caracter reparator și recompensator doar pentru persoanele

care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar

instaurat la data de 6 martie 1945 și de aceea de prevederile sale nu poate

beneficia reclamantul, a cărui soție a fost deportată anterior acestei date la

munca de reconstrucție în U.R.S.S., doar pe considerentul apartenenței la etnia

germană, fără a fi evidențiat vreun act de opoziție contra regimului politic;

dacă legiuitorul ar fi înțeles ca prin acest act normativ să reglementeze

măsuri reparatorii și deportaților în URSS, ar fi făcut-o în mod expres, după

cum s-a arătat mai sus.

În realitate,

problematica despăgubirii persoanelor deportate la muncă forțată în U.R.S.S.

are un caracter complex atât din punct de vedere istoric, cât și etnic (au fost

deportați cetățeni de etnie germană din țările foste aliate cu Germania care în

urma Tratatului de la alta au ajuns sub influența sovietică, pretextul

deportării fiind înlăturarea rapidă a distrugerilor provocate de armata

germană), fiind evident că nu a fost avută în vedere de legiuitorul român în

momentul edictării Legii nr. 221/2009.

Pe de altă parte,

împrejurarea că Legea nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor persecutate

politic, după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945, rezultă din

însuși titlul legii care se numește „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

Or, în aceste

condiții, este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod

neîndoielnic din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv

consecințele măsurilor represive dispuse de Statul Român și autoritățile sale

după 06 martie 1945 iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de

abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest.

Împrejurarea că soția

reclamantului a fost beneficiară a drepturilor recunoscute de Decretul-lege nr.

118/1990 este irelevantă. Trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din legea nr. 221/2009

o face la acest act normativ postrevoluționar, este realizată în scopul de a nu

exclude de la drepturile prevăzute de prezenta lege pe cei care au fost deja

beneficiari ai unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret. Prin urmare,

trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 o face la Decretul

lege nr. 118/1990, nu are ca scop conferirea vocației de destinatari al Legii nr.

221/2009 în favoarea tuturor celor cărora le-au fost recunoscute drepturi în

temeiul Decretului–Lege nr. 118/1990. Beneficiarii Legii nr. 221/2009 sunt

numai cei enumerați în art. 5 din lege, respectiv cei care în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, au fost condamnați politic ori au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestora, soțul și

descendenții lor până la gradul al II-lea inclusiv.

În acest context,

oricât de evident este caracterul politic și poate chiar inuman al măsurilor de

deportare a unor persoane într-un alt stat, împotriva voinței lor, pentru a fi

supuse la munci forțate, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei

în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act

normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor

condamnări ori măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, iar după decesul acestora, pe soțul ori descendenții până la gradul al

II-lea a persoanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată de

lege și care au săvârșit fapte de opoziție față de regimul politic instaurat la

06 martie 1945.

Așa fiind, în

condițiile în care situația reclamantului nu se grefează pe situațiile

reglementate de Legea nr. 221/2009, o interpretare extensivă a dispozițiilor

acestui act normativ, ar constitui o încălcare a principiilor constituționale

sus-enumerate, deoarece legea nu conferă dreptul al despăgubiri pentru măsuri

cu caracter politic dispuse anterior datei de 6 martie 1945, fiind fără

relevanță situația în care o atare măsură a fost dispusă înainte de 6 martie

1945 dar s-a prelungit după această dată câtă vreme legea se referă cu necesitate

la luarea măsurii exclusiv după data de 06 martie 1945 iar nu și anterior.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr.

124/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul reclamantului.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că motivul pentru care reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

lui a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990,

diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică

prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și alin (5) din Constituție.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii reclamantului G.I., și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor

morale. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel,

avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat

naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de

desfășurare (facta pendenția), care nu este pe deplin constituită până la

pronunțarea unei hotărâri definitive.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Relativ la

prejudiciul moral invocat de reclamant se impune a fi subliniat că acesta s-a

produs în urmă cu peste 50 de ani, trecerea timpului făcând ca, acesta să se

atenueze substanțial, fiind reparat integral prin recunoașterea

comportamentului abuziv al Statului Comunist, precum și prin beneficiile

acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, nemaifiind necesară acordarea unor

sume cu acest titlu. Din acest punct de vedere, reparația acordată prin cele

două componente (una morală și una materială), de către actul normativ anterior

menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin

comportamentul autorităților comuniste.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a formulat

următoarele critici:

Recurentul arată că

instanța nu a analizat motivele sale de apel, ci a respins apelul, cu motivarea

că printr-o decizie a Curții Constituționale au fost declarate

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul contestă

soluția instanței privind admiterea excepției lipsei calității sale procesuale

active, susținând că, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acestuia pot solicita instanței obligarea statului la despăgubiri.

În speță, cererea de

despăgubiri a fost formulată în calitate de soț al defunctei G.A. care a fost

victima unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul că a fost

dislocată și deportată avându-se în vedere că era de etnie germană.

Ca atare, în calitate

de soț supraviețuitor se justifică calitatea procesuală activă de a porni o

acțiune în temeiul Legii nr. 221/2009.

În ce privește dreptul

de a primi despăgubiri, recurentul susține că măsura luată împotriva fotei sale

soții a avut un caracter eminamente politic și nu de drept comun, fiind o

măsură abuzivă luată de autoritățile care au preluat puterea după evenimentele

din august 1944.

Măsura deportării a

fost o măsură administrativă luată de noile forțe care au preluat puterea, fără

nici un element de legalitate, în sensul că, niciodată soția recurentului nu a

făcut vreo manifestare de simpatie față de armata de ocupație germană; nu s-a dovedit

niciodată că ar fi participat într-un fel sau altul la evenimentele de război

sau din spatele frontului. Ca atare, măsura deportării era un act samavolnic,

fără nici o bază legală fiind un simplu abuz de putere al noilor autorități

instaurate la putere.

Dovada măsurii

administrative cu caracter politic a fost evidențiată si în carnetul de muncă

al defunctei în care la pozițiile 18 și 19 se arată că a fost deportată pentru

muncă de reconstrucție iar operarea în carnetul de muncă s-a făcut în temeiul adeverinței

nr. 46249 din 17 noiembrie 1977 eliberată de Ministerul Muncii - oficiul de

evidentă a documentelor de asigurare București.

Se mai susține că, la

data depunerii acțiunii era în vigoare acel text legal, în baza căruia, foarte

multe persoane și-au primit drepturile, fiind o măsură discriminatorie, și,

întrucât soluționarea cauzei s-a făcut exclusiv cu privire la excepția lipsei

calității procesuale active, instanța nu a intrat în cercetarea fondului, iar

Curtea de Apel nu a analizat fondul problemei, respingând cererea, tot pe un

motiv formal, astfel că, la nici una din instanțe, nu s-a analizat fondul.

Prejudiciul moral

suferit nu a fost reparat, iar echivalentul bănesc la care se consideră

îndreptățit nu l-a primit, întrucât beneficiile acordate prin Decretul-lege nr.

118/1990 au fost modice și nu au avut în vedere integralitatea prejudiciului

material suferit.

Tocmai pentru că

prejudiciile nu au fost reparate prin Decretul Lege nr. 118/1990, legiuitorul a

considerat necesar să adopte Legea nr. 221/2009, care are un caracter

reparator, de natură a compensa marile prejudicii morale și materiale suferite

de cetățenii Statului Român în urma măsurilor abuzive luate de autorități.

Solicită admiterea

recursului, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de fond pentru a se pronunța cu privire la fondul pretențiilor.

Intimatul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea recursului.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, va

casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului, pentru

următoarele considerente:

Instanța de fond a

reținut că reclamantul nu justifică legitimare procesuală activă, iar instanța

de apel a respins apelul reclamantului, cu o motivare generală, fără legătură

cu motivele de apel formulate de acesta și fără a ține seama de obiectul

cererii de chemare în judecată.

Deși tribunalul a

admis excepția lipsei calității procesuale active, motivarea hotărârii vizează

fondul cauzei.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat apel reclamantul.

Fără a analiza

motivele de apel, reținând considerente străine de natura pricinii și care nu

au legătură cu motivele de apel formulate de reclamant, curtea de apel a

respins apelul reclamantului.

Din această

perspectivă, recursul este fondat.

Dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de

judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au

format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile

părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel

pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea

constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința

casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, situație ce se

circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii

judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanța

ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva

arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că

cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În cazul în care

motivarea lipsește cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care sunt

considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte

prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se

impune casarea sa, cu reluarea judecății.

Instanța de apel avea

a analiza și a răspunde motivat criticilor formulate de reclamant, atât în ce

privește calitatea procesuală activă, cât și pe fondul cauzei.

În lipsa oricăror considerente

în acest sens, Înalta Curte apreciază că decizia atacată cu recurs nu este

motivată, ceea ce echivalează cu imposibilitatea exercitării controlului

judiciar asupra acesteia, așa încât, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (5)

C. proc. civ., se impune casarea soluției și trimiterea cauzei pentru

rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul G.I. împotriva deciziei nr. 124/ A din 27 ianuarie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.