ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 863/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, reclamantul G.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al deportării defunctei sale soții G.A., în perioada ianuarie 1945 - iunie 1948 în U.R.S.S. Siberia și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 166.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de soția sa, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 542 din 21 iulie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că fosta soție a reclamantului, G.A. s-a născut la data de 1 martie 1924 și a decedat la data de 23 aprilie 2009, căsătoria cu reclamantul fiind încheiată la data de 14 decembrie 1950. Soția reclamantului G.A., a fost deportată în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, în perioada 14 ianuarie 1945 - 28 iunie 1948, respectiv 3 ani, 5 luni si 14 zile.

Pentru calitatea de deportat în U.R.S.S., soția reclamantului, a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, beneficiind de o indemnizație începând cu 1 aprilie 1990. Din chiar titulatura a acestui act normativ (în speță Decret lege nr. 118/1990) rezultă cu claritate că legiuitorul a făcut distincție între situația persoanelor persecutate din motive politice și cea a persoanelor deportate în străinătate, distincție marcată și prin tratarea separată a celor două categorii de persoane la art. 1 alin. (1), respectiv la art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Că este așa o demonstrează și împrejurarea că Decretul-lege nr. 118/1990, în forma sa inițială se referea exclusiv la persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere la 6 martie 1945, abia în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 59/1991 fiind reglementate, printre altele și drepturile persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944. Rezultă fără putință de tăgadă, că sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri, momentul acordării și natura măsurilor reparatorii oferite de statul român au fost în mod clar conturate de legiuitor, potrivit voinței politice a acestuia.

Legea nr. 221/2009 are în mod cert un caracter reparator și recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 și de aceea de prevederile sale nu poate beneficia reclamantul, a cărui soție a fost deportată anterior acestei date la munca de reconstrucție în U.R.S.S., doar pe considerentul apartenenței la etnia germană, fără a fi evidențiat vreun act de opoziție contra regimului politic; dacă legiuitorul ar fi înțeles ca prin acest act normativ să reglementeze măsuri reparatorii și deportaților în URSS, ar fi făcut-o în mod expres, după cum s-a arătat mai sus. În realitate, problematica despăgubirii persoanelor deportate la muncă forțată în U.R.S.S.

are un caracter complex atât din punct de vedere istoric, cât și etnic (au fost deportați cetățeni de etnie germană din țările foste aliate cu Germania care în urma Tratatului de la alta au ajuns sub influența sovietică, pretextul deportării fiind înlăturarea rapidă a distrugerilor provocate de armata germană), fiind evident că nu a fost avută în vedere de legiuitorul român în momentul edictării Legii nr. 221/2009. Pe de altă parte, împrejurarea că Legea nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor persecutate politic, după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945, rezultă din însuși titlul legii care se numește „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

Or, în aceste condiții, este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de Statul Român și autoritățile sale după 06 martie 1945 iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest. Împrejurarea că soția reclamantului a fost beneficiară a drepturilor recunoscute de Decretul-lege nr. 118/1990 este irelevantă. Trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din legea nr. 221/2009 o face la acest act normativ postrevoluționar, este realizată în scopul de a nu exclude de la drepturile prevăzute de prezenta lege pe cei care au fost deja beneficiari ai unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret.

Prin urmare, trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 o face la Decretul lege nr. 118/1990, nu are ca scop conferirea vocației de destinatari al Legii nr. 221/2009 în favoarea tuturor celor cărora le-au fost recunoscute drepturi în temeiul Decretului–Lege nr. 118/1990. Beneficiarii Legii nr. 221/2009 sunt numai cei enumerați în art. 5 din lege, respectiv cei care în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost condamnați politic ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestora, soțul și descendenții lor până la gradul al II-lea inclusiv.

În acest context, oricât de evident este caracterul politic și poate chiar inuman al măsurilor de deportare a unor persoane într-un alt stat, împotriva voinței lor, pentru a fi supuse la munci forțate, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor condamnări ori măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar după decesul acestora, pe soțul ori descendenții până la gradul al II-lea a persoanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată de lege și care au săvârșit fapte de opoziție față de regimul politic instaurat la 06 martie 1945. Așa fiind, în condițiile în care situația reclamantului nu se grefează pe situațiile reglementate de Legea nr. 221/2009, o interpretare extensivă a dispozițiilor acestui act normativ, ar constitui o încălcare a principiilor constituționale sus-enumerate, deoarece legea nu conferă dreptul al despăgubiri pentru măsuri cu caracter politic dispuse anterior datei de 6 martie 1945, fiind fără relevanță situația în care o atare măsură a fost dispusă înainte de 6 martie 1945 dar s-a prelungit după această dată câtă vreme legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv după data de 06 martie 1945 iar nu și anterior.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 124/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantului. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii lui a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și alin (5) din Constituție.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului G.I., și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendenția), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamant se impune a fi subliniat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, trecerea timpului făcând ca, acesta să se atenueze substanțial, fiind reparat integral prin recunoașterea comportamentului abuziv al Statului Comunist, precum și prin beneficiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, nemaifiind necesară acordarea unor sume cu acest titlu. Din acest punct de vedere, reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială), de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a formulat următoarele critici: Recurentul arată că instanța nu a analizat motivele sale de apel, ci a respins apelul, cu motivarea că printr-o decizie a Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Reclamantul contestă soluția instanței privind admiterea excepției lipsei calității sale procesuale active, susținând că, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia pot solicita instanței obligarea statului la despăgubiri.

În speță, cererea de despăgubiri a fost formulată în calitate de soț al defunctei G.A. care a fost victima unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul că a fost dislocată și deportată avându-se în vedere că era de etnie germană. Ca atare, în calitate de soț supraviețuitor se justifică calitatea procesuală activă de a porni o acțiune în temeiul Legii nr. 221/2009.

În ce privește dreptul de a primi despăgubiri, recurentul susține că măsura luată împotriva fotei sale soții a avut un caracter eminamente politic și nu de drept comun, fiind o măsură abuzivă luată de autoritățile care au preluat puterea după evenimentele din august 1944. Măsura deportării a fost o măsură administrativă luată de noile forțe care au preluat puterea, fără nici un element de legalitate, în sensul că, niciodată soția recurentului nu a făcut vreo manifestare de simpatie față de armata de ocupație germană; nu s-a dovedit niciodată că ar fi participat într-un fel sau altul la evenimentele de război sau din spatele frontului. Ca atare, măsura deportării era un act samavolnic, fără nici o bază legală fiind un simplu abuz de putere al noilor autorități instaurate la putere.

Dovada măsurii administrative cu caracter politic a fost evidențiată si în carnetul de muncă al defunctei în care la pozițiile 18 și 19 se arată că a fost deportată pentru muncă de reconstrucție iar operarea în carnetul de muncă s-a făcut în temeiul adeverinței nr. 46249 din 17 noiembrie 1977 eliberată de Ministerul Muncii - oficiul de evidentă a documentelor de asigurare București. Se mai susține că, la data depunerii acțiunii era în vigoare acel text legal, în baza căruia, foarte multe persoane și-au primit drepturile, fiind o măsură discriminatorie, și, întrucât soluționarea cauzei s-a făcut exclusiv cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, instanța nu a intrat în cercetarea fondului, iar Curtea de Apel nu a analizat fondul problemei, respingând cererea, tot pe un motiv formal, astfel că, la nici una din instanțe, nu s-a analizat fondul.

Prejudiciul moral suferit nu a fost reparat, iar echivalentul bănesc la care se consideră îndreptățit nu l-a primit, întrucât beneficiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 au fost modice și nu au avut în vedere integralitatea prejudiciului material suferit. Tocmai pentru că prejudiciile nu au fost reparate prin Decretul Lege nr. 118/1990, legiuitorul a considerat necesar să adopte Legea nr. 221/2009, care are un caracter reparator, de natură a compensa marile prejudicii morale și materiale suferite de cetățenii Statului Român în urma măsurilor abuzive luate de autorități. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru a se pronunța cu privire la fondul pretențiilor.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului, pentru următoarele considerente: Instanța de fond a reținut că reclamantul nu justifică legitimare procesuală activă, iar instanța de apel a respins apelul reclamantului, cu o motivare generală, fără legătură cu motivele de apel formulate de acesta și fără a ține seama de obiectul cererii de chemare în judecată. Deși tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active, motivarea hotărârii vizează fondul cauzei.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul. Fără a analiza motivele de apel, reținând considerente străine de natura pricinii și care nu au legătură cu motivele de apel formulate de reclamant, curtea de apel a respins apelul reclamantului. Din această perspectivă, recursul este fondat. Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, situație ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanța ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. În cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu reluarea judecății. Instanța de apel avea a analiza și a răspunde motivat criticilor formulate de reclamant, atât în ce privește calitatea procesuală activă, cât și pe fondul cauzei.

În lipsa oricăror considerente în acest sens, Înalta Curte apreciază că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu imposibilitatea exercitării controlului judiciar asupra acesteia, așa încât, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea soluției și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva deciziei nr. 124/ A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.