ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1715/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1715/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, reclamanta P.E. a

chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând: să se constate calitatea sa de persoană persecutată din motive

politice de regimul politic comunist, în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999

și cu dispozițiile Legii nr. 221/1009, ca urmare a luării unor măsuri

administrative abuzive și nelegale constând în deportarea și menținerea fără

temei legal pe teritoriul fostei U.R.S.S. (în Siberia); să se constate

calitatea de persoană îndreptățită de a beneficia de drepturile conferite prin

Legea nr. 221/2009; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000

euro, respectiv echivalentul în lei la data plății efective, sumă reprezentând

daune-morale pentru perioada de persecuție și pentru măsura administrativă cu

caracter politic la care a fost supusă în perioada regimului comunist între

anii 1945-1949 prin deportarea și stabilirea domiciliului forțat, pe toată

această perioadă, pe teritoriul fostei U.R.S.S., în Siberia.

În motivare,

reclamanta a arătat că la data de 14 ianuarie 1945 a fost deportată pe

teritoriul U.R.S.S. și obligată la muncă forțată, astfel cum rezultă și din

cuprinsul Hotărârii nr. 1821/1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor

despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice, emisă în baza

dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

din 6 martie 1945, hotărâre prin care a fost recunoscută calitatea sa de

persoană persecutată politic de regimul comunist prin luarea unor măsuri

administrative abuzive la adresa sa.

A mai arătat că în

timpul petrecut în Siberia a prestat unele dintre cele mai grele munci, lucrând

la reconstrucția orașelor distruse prin bombardamente, a fost supusă unor

batjocuri repetate și de neimaginat, supusă unor munci istovitoare, a răbdat

foame, frig și boli, fără a primi cel mai elementar ajutor, în condițiile în

care nu a fost condamnată niciodată, fiind astfel privată în mod abuziv de o

parte din viață.

A menționat că a

beneficiat de o indemnizație în cuantum de 949 lei în baza dispozițiilor

Decretului-lege nr. 118/1990, ca urmare a emiterii Hotărârii nr. 1821/1991.

În drept s-au invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

368 din 18 mai 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanta P.E. (născută K.), a fost

deportată în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, începând cu luna ianuarie

1945, fiind repatriată la 13 ianuarie 1949.

Pentru calitatea de

deportat în U.R.S.S., reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr.

118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Din chiar titulatura

acestui act normativ rezultă cu claritate că legiuitorul a făcut distincție

între situația persoanelor persecutate din motive politice și cea a persoanelor

deportate în străinătate, distincție marcată și prin tratarea separată a celor

două categorii de persoane la art. 1 alin. (1), respectiv la art. 1 alin. (2) lit.

a) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Că este așa o

demonstrează și împrejurarea că Decretul-lege nr. 118/1990, în forma sa

inițială, se referea exclusiv la persoanele persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere la 6 martie 1945, abia în urma modificărilor

aduse prin Legea nr. 59/1991 fiind reglementate, printre altele și drepturile

persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944.

O altă observație

care trebuie făcută este aceea că legiuitorul român a înțeles să facă

distincție între persoanele persecutate din motive politice și cele persecutate

din motive etnice, dovadă fiind edictarea Ordonanței nr. 105/1999 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în

România cu începere de la 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945 din motive

etnice, care acordă anumite drepturi, cu caracter reparator, persoanelor care

din motive etnice au fost deportate în străinătate.

În fine,

grupurile-țintă ale măsurilor reparatorii acordate de statul român au fost

stabilite în mod clar de către legiuitor și pe considerente de ordin istoric,

cum este cazul Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau

compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora,

sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul

Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între

România și Puterile Aliate și Asociate.

Rezultă fără putință

de tăgadă că sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri, momentul acordării

și natura măsurilor reparatorii oferite de statul român au fost în mod clar

conturate de legiuitor potrivi voinței politice a acestuia.

Legea nr. 221/2009

are în mod cert un caracter reparator și recompensator doar pentru persoanele

care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar

instaurat la data de 6 martie 1945 și de aceea de prevederile sale nu poate

beneficia reclamanta, care a fost deportată anterior acestei date la munca de

reconstrucție în U.R.S.S., doar pe considerentul apartenenței la etnia germană,

fără a fi evidențiat vreun act de opoziție contra regimului politic; dacă

legiuitorul ar fi înțeles ca prin acest act normativ să reglementeze măsuri

reparatorii și deportaților în U.R.S.S., ar fi făcut-o în mod expres, după cum

s-a arătat mai sus.

În realitate

problematica despăgubirii persoanelor deportate la muncă forțată în U.R.S.S.

are un caracter complex atât din punct de vedere istoric, cât și etnic (au fost

deportați cetățeni de etnie germană din țările foste aliate cu Germania care în

urma Tratatului de la Ialta au ajuns sub influența sovietică, pretextul

deportării fiind înlăturarea rapidă a distrugerilor provocate de armata

germană), fiind evident că nu a fost avută în vedere de legiuitorul român în

momentul edictării Legii nr. 221/2009.

Pe de

altă parte, împrejurarea că Legea nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor

persecutate politic, după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945,

rezultă din însuși titlul legii care se numește „Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

Or, în

aceste condiții, este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod

neîndoielnic din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv

consecințele măsurilor represive dispuse de Statul Român și autoritățile sale

după 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de

abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest.

Împrejurarea

că reclamanta a fost beneficiar al drepturilor recunoscute de Decretul-lege nr.

118/1990 este irelevantă. Trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din legea nr. 221/2009

o face la acest act normativ postrevoluționar este realizată în scopul de a nu

exclude de la drepturile prevăzute de prezenta lege pe cei care au fost deja

beneficiari ai unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret. Prin urmare,

trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 nu are ca scop

conferirea vocației de destinatari al Legii nr. 221/2009 în favoarea tuturor

celor cărora le-au fost recunoscute drepturi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Beneficiarii Legii nr. 221/2009 sunt numai cei enumerați în art. 5 din lege,

respectiv cei care în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost

condamnați politic ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, iar după decesul acestora, soțul și descendenții lor până la gradul al

II-lea inclusiv.

În acest

context, oricât de evident este caracterul politic și poate chiar inuman al

măsurilor de deportare a unor persoane într-un alt stat, împotriva voinței lor,

pentru a fi supuse la munci forțate, repararea prejudiciilor astfel suferite de

către cei în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece

acest act normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse

unor condamnări ori măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, iar după decesul acestora, pe soțul ori descendenții până la

gradul al II-lea a persoanelor persecutate politic în această perioadă expres

indicată de lege și care au săvârșit fapte de opoziție față de regimul politic

instaurat la 06 martie 1945.

Conform art.

1 alin. (5) din Constituție, în România „respectarea Constituției, a

supremației sale și a legilor este obligatorie” iar potrivit art. 124 din legea

fundamentală, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială

și egală pentru toți iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Respectarea de către instanțe și de către judecători a legii, așa cum este ea

adoptată de Parlament, este o garanție a funcționării separației puterilor în

stat, consacrată de art. 1 alin. (4) din Constituție.

În

condițiile în care situația reclamantei nu se grefează pe situațiile

reglementate de Legea nr. 221/2009, o interpretare extensivă a dispozițiilor

acestui act normativ, ar constitui o încălcare a principiilor constituționale

sus-enumerate, deoarece legea nu conferă dreptul al despăgubiri pentru măsuri

cu caracter politic dispuse anterior datei de 6 martie 1945, fiind fără

relevanță situația în care o atare măsură a fost dispusă înainte de 6 martie

1945 dar s-a prelungit după această dată câtă vreme legea se referă cu

necesitate la luarea măsurii exclusiv după data de 06 martie 1945 iar nu și

anterior.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel reclamanta.

Curtea de Apel

Timișoara – secția civilă, prin decizia nr. 311/A din 21 februarie 2011, a

respins apelul reclamantei.

În

motivarea soluției sale, Curtea a reținut următoarele considerente:

Chiar dacă reclamanta

a fost supusă

unei măsuri administrative cu

caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu

scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită

cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată

la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a

fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului

comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată

la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele

provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având

atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în

ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul

României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi,

au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă,

aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a

ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin

prestații în muncă.

Cu alte cuvinte,

măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români, a fost

luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și

nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța),

contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea

etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței

cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și

sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților

române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost

decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces  finalizându-se

în februarie 1945.

Armistițiul semnat cu

România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și

Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate

facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție,

fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile

mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român, indiferent că

erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată

de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și

control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”

În anexa

la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate

organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control

definite” și că această comisie își va avea sediul la București.

În

consecință, a fost lansată somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere

deportării în Uniunea

Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații

cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și

30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și

persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor

Regelui Mihai I și ale Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de

cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).

Prin

urmare, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la

situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6

martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora

întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al

autorităților administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani

deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990-republicat.

În

continuare, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

și, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a

declarat ca nefiind constituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 și, respectiv dispozițiile art. I pct. 1 și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri pentru

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane

condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu

caracter politic și, respectiv, pentru succesorii acestora.

Cum nici

Parlamentul și nici Guvernul nu au pus prevederile neconstituționale mai

sus-arătate în acord cu dispozițiile Constituției în termen de 45 de zile de la

data publicării dispozițiilor menționate în M. Of. (nr. 761 din 15 noiembrie 2010),

aceste prevederi și-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform art.

31 alin. (1), (3) din Legea nr. 47/1992 rep. și art. 147 alin. (1), (4) din

Constituție.

Această

încetare s-a produs, este adevărat, ulterior sesizării instanței și pronunțării

unei hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a raporturilor juridice

dintre stat – cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării

prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui

beneficiu.

Pe de

altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are

efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a

arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în

concordanță cu Constituția în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul

constatării neconstituționalității acestor norme asupra raporturilor juridice

deja legate între părți.

În

consecință, aplicarea deciziilor Curții Constituționale la litigiul de față

este în concordanță cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit

cu care legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

reclamanta P.E., criticând-o pentru

următoarele motive:

Decizia instanței de

apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece recurenta

îndeplinește toate condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind

îndreptățită la despăgubirile stabilite în baza acesteia.

Potrivit art. 3 din

actul normativ sus-menționat, constituie măsură cu caracter politic orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate

pe unul sau mai multe din actele normative prevăzute la art. 3 lit. a)-f).

Art. 4 alin. (2) din

Lege stabilește că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita

instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație

la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de

mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbați între 17 - 45

ani, femei între 18 - 30 constituie o măsură administrativă abuzivă,

recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit.

a) din Decretul - lege nr. 118/1990.

Caracterul abuziv al

măsurii luate împotriva reclamantei nu numai că a continuat și după martie

1945, dar chiar la luarea acestei măsuri Statul Român a fost complice și a

acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul

acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.

Așa fiind, nu

subzistă susținerea Curții de Apel Timișoara că Statul Român nu a avut nici o

contribuție la luarea măsurii deportării și nu a avut nici o culpă în acest

sens și, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia

pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi. Mai mult chiar, culpa Statului Român

rezultă și din împrejurarea că, în speță, nu există nici o dovadă că după luna

martie 1945 acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetățenilor săi sau

pentru încetarea măsurii vădit abuzive luate împotriva acestora.

Nu subzistă nici

aprecierea instanței de apel cu privire la măsurile reparatorii acordate de

Statul Român prin Decretul-lege nr. 118/1990 pentru cetățenii români deportați

în U.R.S.S.

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor

condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate

acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate D-L nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul

regimul politic Interior de categorii de persoane expres prevăzute în actele

normative.

Legea nr. 221/2009

are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile,

anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu

caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste

condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară; acordarea de

despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material

produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect

al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au

obținut despăgubiri în echivalent.

Reținerea de către

Curtea de Apel Timișoara, ca motiv de respingere a apelului și implicit a

acțiunii reclamantei, a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1354 din

20 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, este nelegală. Aceste decizii nu

sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau în căile de atac)

la data pronunțării lor, ci eventual sunt aplicabile proceselor înregistrate

ulterior pronunțării. A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament

distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au

urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind

determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate

în cauză. Respectarea principiului egalității în fața legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul

urmărit, nu sunt diferite — după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în

jurisprudența sa.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată (03 martie 2010), sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului. In sensul aplicării principiului neretroactivității este și

jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic vs.

Croația, paragraf 81), dar și art. 1 C. civ.

Raportat la

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea

recursului, modificarea, în tot, a acestei hotărâri, în sensul respingerii

apelului pârâtului și menținerii sentinței tribunalului.

Analizând decizia

civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constă că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de

reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri

administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Acest act normativ adoptat după

aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat

cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și

materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care

au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009,

dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea

acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susținerilor

recurentei.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală

cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să

excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ

similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată

strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin

raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura

deportării în U.R.S.S. suferită de reclamantă i-a creat acesteia prejudicii ale

căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare,

fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de

domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a

trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert,

justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu

condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se

fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația reclamantei nu

se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe

aspecte.

Astfel, perioada de referință la care

se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2

decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform

susținerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres

prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care

face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui

incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării

caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate

în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără

echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror

caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o

astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii.

Nu are relevanță, din perspectiva

incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs efectele și

ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea reclamantei în țară,

13 ianuarie 1949, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.

Relevanța acestui moment nu este

întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea

a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze

anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite

pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul

actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă

respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere

de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale

românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în

condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor

state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de

vedere juridic și istoric, de către instanța de apel.

În cazul deportării etnicilor germani,

această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici

Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă

forțată etnicii germani deportați.

Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16

decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă,

precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii

cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de

ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată,

și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944,

cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și

limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura

dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata

deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009,

prelungindu-se, în cazul reclamantei, până la 13 ianuarie 1949, nu are

relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe

teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente

sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului

suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române.

Deportarea etnicilor germani pe

teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară,

a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați

de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu

Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a

reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost

generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu

referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999,

ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Reclamanta a fost deportată pentru

simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte

de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art.

1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege),

„Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte

fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul

dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare”.

Aceasta

înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic,

aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin

activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art.

2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din

motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a)

exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii

comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut

puterea politică;

b)

susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c)

propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c^1)

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d)

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea

și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e)

înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine

etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere

ori de origine socială”.

Situația

reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus,

astfel cum s-a arătat, aceasta fiind deportată în fosta U.R.S.S. exclusiv pe

criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea

vreunei fapte, de către aceasta, prin care să se fi opus regimului politic

trecut.

În speță,

nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din

Ordonanță, deoarece reclamanta a fost pur și simplu deportată fără voința ei în

statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie

pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfășurat

vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

A mai

invocat recurenta și nerespectarea principiului nediscriminării, reglementat de

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cele statuate

prin decizia Curții Constituționale nr. 414/2010, în același sens.

Conven

ția Europeană a

Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor si

libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără

nici o discriminare bazata pe religie, opinii politice sau orice alte opinii,

origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere,

naștere sau orice altă situație”, enumerarea din acest articol neavând un

caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.

Interzicerea

discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență independentă,

în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește un drept sau o

libertate reglementată de Convenție.

Or, în

cazul reclamantei, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr.

221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă,

ca valoare patrimonială, care să justifice protecția Convenției.

Prin

urmare, nu se poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării,

reglementat de art. 14 din documentul european.

Pe de

altă parte, ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de

situația altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care

beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din

perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul

reclamantei, nu aparțin autorităților de stat românești.

În consecință, măsura deportării luată

față de reclamantă excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de

Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii

abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de

reclamantă în scopul obținerii de despăgubiri.

Față de soluția ce urmează a se

pronunța asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale în speța de față.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 311/A din

21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.