ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1715/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, reclamanta P.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: să se constate calitatea sa de persoană persecutată din motive politice de regimul politic comunist, în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 și cu dispozițiile Legii nr. 221/1009, ca urmare a luării unor măsuri administrative abuzive și nelegale constând în deportarea și menținerea fără temei legal pe teritoriul fostei U.R.S.S.

(în Siberia); să se constate calitatea de persoană îndreptățită de a beneficia de drepturile conferite prin Legea nr. 221/2009; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, respectiv echivalentul în lei la data plății efective, sumă reprezentând daune-morale pentru perioada de persecuție și pentru măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supusă în perioada regimului comunist între anii 1945-1949 prin deportarea și stabilirea domiciliului forțat, pe toată această perioadă, pe teritoriul fostei U.R.S.S., în Siberia. În motivare, reclamanta a arătat că la data de 14 ianuarie 1945 a fost deportată pe teritoriul U.R.S.S.

și obligată la muncă forțată, astfel cum rezultă și din cuprinsul Hotărârii nr. 1821/1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice, emisă în baza dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere din 6 martie 1945, hotărâre prin care a fost recunoscută calitatea sa de persoană persecutată politic de regimul comunist prin luarea unor măsuri administrative abuzive la adresa sa. A mai arătat că în timpul petrecut în Siberia a prestat unele dintre cele mai grele munci, lucrând la reconstrucția orașelor distruse prin bombardamente, a fost supusă unor batjocuri repetate și de neimaginat, supusă unor munci istovitoare, a răbdat foame, frig și boli, fără a primi cel mai elementar ajutor, în condițiile în care nu a fost condamnată niciodată, fiind astfel privată în mod abuziv de o parte din viață.

A menționat că a beneficiat de o indemnizație în cuantum de 949 lei în baza dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, ca urmare a emiterii Hotărârii nr. 1821/1991. În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 368 din 18 mai 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta P.E. (născută K.), a fost deportată în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, începând cu luna ianuarie 1945, fiind repatriată la 13 ianuarie 1949. Pentru calitatea de deportat în U.R.S.S., reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Din chiar titulatura acestui act normativ rezultă cu claritate că legiuitorul a făcut distincție între situația persoanelor persecutate din motive politice și cea a persoanelor deportate în străinătate, distincție marcată și prin tratarea separată a celor două categorii de persoane la art. 1 alin. (1), respectiv la art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Că este așa o demonstrează și împrejurarea că Decretul-lege nr. 118/1990, în forma sa inițială, se referea exclusiv la persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere la 6 martie 1945, abia în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 59/1991 fiind reglementate, printre altele și drepturile persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944. O altă observație care trebuie făcută este aceea că legiuitorul român a înțeles să facă distincție între persoanele persecutate din motive politice și cele persecutate din motive etnice, dovadă fiind edictarea Ordonanței nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945 din motive etnice, care acordă anumite drepturi, cu caracter reparator, persoanelor care din motive etnice au fost deportate în străinătate.

În fine, grupurile-țintă ale măsurilor reparatorii acordate de statul român au fost stabilite în mod clar de către legiuitor și pe considerente de ordin istoric, cum este cazul Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate. Rezultă fără putință de tăgadă că sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri, momentul acordării și natura măsurilor reparatorii oferite de statul român au fost în mod clar conturate de legiuitor potrivi voinței politice a acestuia.

Legea nr. 221/2009 are în mod cert un caracter reparator și recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 și de aceea de prevederile sale nu poate beneficia reclamanta, care a fost deportată anterior acestei date la munca de reconstrucție în U.R.S.S., doar pe considerentul apartenenței la etnia germană, fără a fi evidențiat vreun act de opoziție contra regimului politic; dacă legiuitorul ar fi înțeles ca prin acest act normativ să reglementeze măsuri reparatorii și deportaților în U.R.S.S., ar fi făcut-o în mod expres, după cum s-a arătat mai sus. În realitate problematica despăgubirii persoanelor deportate la muncă forțată în U.R.S.S.

are un caracter complex atât din punct de vedere istoric, cât și etnic (au fost deportați cetățeni de etnie germană din țările foste aliate cu Germania care în urma Tratatului de la Ialta au ajuns sub influența sovietică, pretextul deportării fiind înlăturarea rapidă a distrugerilor provocate de armata germană), fiind evident că nu a fost avută în vedere de legiuitorul român în momentul edictării Legii nr. 221/2009. Pe de altă parte, împrejurarea că Legea nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor persecutate politic, după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945, rezultă din însuși titlul legii care se numește „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

Or, în aceste condiții, este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de Statul Român și autoritățile sale după 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest. Împrejurarea că reclamanta a fost beneficiar al drepturilor recunoscute de Decretul-lege nr. 118/1990 este irelevantă. Trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din legea nr. 221/2009 o face la acest act normativ postrevoluționar este realizată în scopul de a nu exclude de la drepturile prevăzute de prezenta lege pe cei care au fost deja beneficiari ai unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret.

Prin urmare, trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 nu are ca scop conferirea vocației de destinatari al Legii nr. 221/2009 în favoarea tuturor celor cărora le-au fost recunoscute drepturi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Beneficiarii Legii nr. 221/2009 sunt numai cei enumerați în art. 5 din lege, respectiv cei care în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost condamnați politic ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestora, soțul și descendenții lor până la gradul al II-lea inclusiv.

În acest context, oricât de evident este caracterul politic și poate chiar inuman al măsurilor de deportare a unor persoane într-un alt stat, împotriva voinței lor, pentru a fi supuse la munci forțate, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor condamnări ori măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar după decesul acestora, pe soțul ori descendenții până la gradul al II-lea a persoanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată de lege și care au săvârșit fapte de opoziție față de regimul politic instaurat la 06 martie 1945. Conform art. 1 alin. (5) din Constituție, în România „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie” iar potrivit art. 124 din legea fundamentală, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Respectarea de către instanțe și de către judecători a legii, așa cum este ea adoptată de Parlament, este o garanție a funcționării separației puterilor în stat, consacrată de art. 1 alin. (4) din Constituție. În condițiile în care situația reclamantei nu se grefează pe situațiile reglementate de Legea nr. 221/2009, o interpretare extensivă a dispozițiilor acestui act normativ, ar constitui o încălcare a principiilor constituționale sus-enumerate, deoarece legea nu conferă dreptul al despăgubiri pentru măsuri cu caracter politic dispuse anterior datei de 6 martie 1945, fiind fără relevanță situația în care o atare măsură a fost dispusă înainte de 6 martie 1945 dar s-a prelungit după această dată câtă vreme legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv după data de 06 martie 1945 iar nu și anterior.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta. Curtea de Apel Timișoara – secția civilă, prin decizia nr. 311/A din 21 februarie 2011, a respins apelul reclamantei. În motivarea soluției sale, Curtea a reținut următoarele considerente: Chiar dacă reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român, indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.” În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite” și că această comisie își va avea sediul la București.

În consecință, a fost lansată somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I și ale Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni). Prin urmare, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990-republicat. În continuare, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca nefiind constituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și, respectiv dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic și, respectiv, pentru succesorii acestora.

Cum nici Parlamentul și nici Guvernul nu au pus prevederile neconstituționale mai sus-arătate în acord cu dispozițiile Constituției în termen de 45 de zile de la data publicării dispozițiilor menționate în M. Of. (nr. 761 din 15 noiembrie 2010), aceste prevederi și-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform art. 31 alin. (1), (3) din Legea nr. 47/1992 rep. și art. 147 alin. (1), (4) din Constituție. Această încetare s-a produs, este adevărat, ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a raporturilor juridice dintre stat – cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității acestor norme asupra raporturilor juridice deja legate între părți. În consecință, aplicarea deciziilor Curții Constituționale la litigiul de față este în concordanță cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.E., criticând-o pentru următoarele motive: Decizia instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece recurenta îndeplinește toate condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind îndreptățită la despăgubirile stabilite în baza acesteia.

Potrivit art. 3 din actul normativ sus-menționat, constituie măsură cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative prevăzute la art. 3 lit. a)-f). Art. 4 alin. (2) din Lege stabilește că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbați între 17 - 45 ani, femei între 18 - 30 constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - lege nr. 118/1990. Caracterul abuziv al măsurii luate împotriva reclamantei nu numai că a continuat și după martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri Statul Român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.

Așa fiind, nu subzistă susținerea Curții de Apel Timișoara că Statul Român nu a avut nici o contribuție la luarea măsurii deportării și nu a avut nici o culpă în acest sens și, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi. Mai mult chiar, culpa Statului Român rezultă și din împrejurarea că, în speță, nu există nici o dovadă că după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurii vădit abuzive luate împotriva acestora. Nu subzistă nici aprecierea instanței de apel cu privire la măsurile reparatorii acordate de Statul Român prin Decretul-lege nr. 118/1990 pentru cetățenii români deportați în U.R.S.S.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate D-L nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimul politic Interior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.

Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile, anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară; acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Reținerea de către Curtea de Apel Timișoara, ca motiv de respingere a apelului și implicit a acțiunii reclamantei, a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1354 din 20 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, este nelegală. Aceste decizii nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau în căile de atac) la data pronunțării lor, ci eventual sunt aplicabile proceselor înregistrate ulterior pronunțării. A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite — după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa. La data introducerii cererii de chemare în judecată (03 martie 2010), sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. In sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic vs. Croația, paragraf 81), dar și art. 1 C. civ.

Raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a acestei hotărâri, în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerii sentinței tribunalului. Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constă că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susținerilor recurentei.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de reclamantă i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Or, în speță, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform susținerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii. Nu are relevanță, din perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs efectele și ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea reclamantei în țară, 13 ianuarie 1949, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.

Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuție. Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către instanța de apel.

În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați. Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul reclamantei, până la 13 ianuarie 1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică. Reclamanta a fost deportată pentru simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit art. 1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege), „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.

Situația reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum s-a arătat, aceasta fiind deportată în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către aceasta, prin care să se fi opus regimului politic trecut. În speță, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță, deoarece reclamanta a fost pur și simplu deportată fără voința ei în statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică.

O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță. A mai invocat recurenta și nerespectarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cele statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 414/2010, în același sens. Conven ția Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor si libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazata pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”, enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.

Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește un drept sau o libertate reglementată de Convenție. Or, în cazul reclamantei, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecția Convenției. Prin urmare, nu se poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european. Pe de altă parte, ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de situația altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul reclamantei, nu aparțin autorităților de stat românești.

În consecință, măsura deportării luată față de reclamantă excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamantă în scopul obținerii de despăgubiri. Față de soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 311/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.