ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3625/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3625/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată la 13 iulie 2007, Municipiul

București, prin Primarul general, a formulat cerere de revizuire a sentinței civile

nr. 574 din 22 mai 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. 4389/2000, în contradictoriu cu P. (fostă Ș.) S.L., D.B.C., P.L.R.,

D.E.L. și P.S.

În motivarea cererii,

s-a arătat că reclamanții P. (fostă Ș.) S.L., D.B.C., P.L.R. și D.E.L. au chemat

în judecată pe pârâtul Consiliul local al Municipiului București, solicitând să

fie obligat să se lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, str. P.N., proprietatea acestora, în calitate de succesori ai defunctului

D.G.N.

Prin sentința civilă

nr. 660/1999, Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților,

reținând că naționalizarea a fost corectă, întrucât autorul reclamanților deținea

mai multe imobile.

Curtea de Apel București

a respins apelul declarat împotriva acestei sentințe, prin decizia civilă nr. 368

din 14 decembrie 1999, iar Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1062/2000,

a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza

spre rejudecare, pentru refacerea expertizei tehnice în cauză.

În rejudecarea cauzei,

cadrul procesual s-a modificat prin introducerea unei cereri de intervenție de către

P.S., care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că ocupă cu titlu de proprietar

apartamentul nr. 1 din imobilul revendicat.

Prin sentința civilă

nr. 574/2001, Tribunalul București a admis acțiunea în parte și a obligat C.G.M.B.

la restituirea în natură a imobilului, mai puțin apartamentul nr. 1, asupra căruia

s-a constatat că P.S. deține un drept de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

din anul 1996.

Sentința a fost apelată

și recurată, ambele căi de atac fiind respinse, menținându-se soluția privind valabilitatea

titlului statului.

S-a mai arătat, că la

momentul pronunțării instanței, prin sentința civilă nr. 574 din 22 mai 2001 a Tribunalului

București, la dosar se aflau documente referitoare la modul de preluare a imobilului,

respectiv anexa la decretul de naționalizare, din care rezultă că lui D.G.N. i s-au

naționalizat un număr de 5 apartamente din imobilele aflate în str. P.N.

Ulterior pronunțării,

s-au descoperit acte noi din care rezultă că s-a reținut o situație eronată și anume

că autorului reclamanților i s-ar fi aplicat abuziv măsura naționalizării.

Actele noi invocate sunt:

adresa Colegiului Național M.V., din care rezultă faptul că în perioada 1947 - 1950

autorul reclamanților nu a lucrat în funcția de contabil, aceste documente neputând

fi înfățișate instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.

S-au mai invocat, de asemenea

și documentele eliberate de Arhivele Naționale, din care rezultă că proprietarul

imobilelor din str. P.N. era acționar majoritar la două societăți afiliate la Asociația

Producătorilor și Exportatorilor O. din România.

Cel de-al treilea set

de acte, care urma a fi analizate, se referă la contractele de închiriere din perioada

1949 - 1950.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 680 din 4 aprilie 2008 a respins ca

inadmisibilă cererea formulată de revizuient, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele

art. 322 pct. 5 C. proc. civ.; că dezlegarea asupra problemei de drept vizând valabilitatea

titlului statului nu a fost dată prin sentința civilă supusă revizuirii, ci prin

decizia pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, astfel că cererea de revizuire

îndreptată împotriva acestei sentințe este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel P.S. și Municipiul București, prin Primarul general, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 693 din 30 septembrie 2008, a admis

apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

București.

În considerentele acestei

decizii, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 322 C. proc. civ. pot fi atacate

cu revizuire hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare,

precum și hotărârile pronunțate de instanța de recurs atunci când evocă fondul.

S-a considerat că Tribunalul

a pronunțat o soluție nelegală, respingând cererea de revizuire ca inadmisibilă,

pentru considerentul că dezlegarea asupra problemei de drept, despre care se susține

că ar fi fost alta dacă s-ar fi cunoscut înscrisurile depuse de către revizuient,

nu a fost dată prin sentința civilă supusă revizuirii, ci prin decizia pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție.

Revizuirea vizează retractarea

unei hotărâri judecătorești care evocă fondul pentru pretinse erori de fapt, nu

de drept, iar hotărârea atacată cu revizuire face parte din categoria celor care

evocă fondul, astfel că prima instanță avea obligația de a examina în ce măsură

înscrisurile invocate prin cererea de revizuire îndeplinesc condițiile prevăzute

de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Rejudecând cauza, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 198 din 13 februarie

2009, prin care a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire.

În motivarea acestei sentințe,

s-a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât

înscrisurile noi, adresa eliberată de Colegiul Național M.V. și relațiile obținute

de la Arhivele Statului, din care rezultă că în perioada 1947 - 1950 nu au avut

calitatea de contabil nici D.G.M. (proprietarul imobilului) și nici D.C. (autorul

reclamanților), nu îndeplinesc condițiile 5 și 6 prevăzute de art. 322 pct. 5

C. proc. civ., respectiv nu au fost reținute de partea adversă ori nu au putut fi

prezentate dintr-o împrejurarea mai presus de voința părții și nici nu sunt determinante.

Prin decizia nr. 478/A

din 12 octombrie 2001, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-intimată

P.S. și apelantul-revizuent Municipiul București, prin Primarul general, reținând,

în esență, următoarele:

S-a respins excepția lipsei

de interes a apelantei P.S., având în vedere că aceasta a avut calitatea de intervenientă

în interes propriu în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 574 din 22 mai

2001, a cărei revizuire se solicită.

Pentru a fi admisibilă

cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este

necesar ca înscrisurile prezentate să nu fi putut fi invocate în procesul în care

s-a pronunțat hotărârea atacată fie pentru că au fost reținute de partea potrivnică,

fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Apelanții consideră că

această condiție este îndeplinită, întrucât au aflat despre existența situației

de fapt noi, respectiv că autorii reclamanților nu erau funcționari publici, ci

acționari în cadrul unei societăți comerciale, ulterior pronunțării sentinței, de

la intimați în cadrul altor procese ulterioare.

Diligențele pe care apelanții

le-au efectuat în procesele ulterior pronunțării sentinței civile nr. 574/2001 puteau

fi efectuate și în timpul judecării procesului ce a făcut obiectul Dosarului

nr. 4389/2000 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, față

de faptul că sentința supusă revizuirii a fost pronunțată în al doilea ciclu procesual,

iar intimații, reclamanți în acea cauză, au susținut pe tot parcursul judecării

cauzei că autorii lor nu se încadrau în dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950,

cu atât mai mult cu cât această împrejurare de fapt fusese determinantă pentru pronunțarea

soluțiilor în fond și în apel.

Încă din petitul acțiunii

formulată la 14 mai 1998, reclamanții au susținut că imobilul a fost naționalizat

cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, întrucât bunicul lor era funcționar

la data aplicării decretului de naționalizare.

În consecință, atât Municipiul

București, cât și intervenienta P.S. puteau face toate diligențele necesare pentru

a afla situația calității de funcționar a autorului reclamanților, chiar solicitând

mai multe elemente pentru a clarifica dacă D.G.N. ori D.C. au avut această calitate.

S-a reținut, că înscrisurile

noi menționate în cererea de revizuire nu sunt nici determinante în soluționarea

cauzei, astfel cum corect a reținut instanța de fond.

Chestiunea de drept referitoare

la încadrarea autorului reclamanților în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare

a fost tranșată de Curtea Supremă de Justiție, având în vedere faptul că Decretul

nr. 92/1950 a încălcat Constituția vremii, precum și actele internaționale care

reglementează proprietatea, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, la momentul

pronunțării deciziei civile nr. 1062/2000 a Curții Supreme de Justiție, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și nicidecum încadrarea

autorului reclamanților în categoriile exceptate de la naționalizare prevăzute în

art. II din Decretul nr. 92/1950, iar, din această perspectivă, faptul că autorii

reclamanților nu au avut calitatea de funcționari (contabili) la Colegiul Național

M.V., ci pe aceea de acționar în cadrul unei societăți comerciale, nu este determinant

în aprecierea valabilității titlului statului.

Decretul nr.  92/1950

a fost considerat de instanță ca neconstituțional și în deplin dezacord cu actele

internaționale care ocroteau proprietatea și la care România era parte, motiv pentru

care s-a constatat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat

fără titlu valabil.

S-a concluzionat, că este

lipsit de relevanță juridică faptul că autorii reclamanților au avut sau nu calitatea

de funcționari, întrucât Decretul nr. 92/1950, prin dispozițiile sale, a încălcat

dreptul de proprietate al cetățenilor români, indiferent de activitatea profesională

ori comercială depusă, ori de numărul de proprietăți deținute de aceștia, situație

ce rezultă și din actele normative edictate ulterior pronunțării sentinței revizuite,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, care consacră ca abuzive măsurile

de trecere în proprietatea statului a imobilelor preluate de stat în perioada 22

martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs revizuentul Municipiul București, prin Primarul general și P.S.,

criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul său, revizuentul

Municipiul București, prin Primarul general, a arătat că decizia recurată a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de judecată a respins, în mod

eronat, ca nefondat apelul Municipiului București, reținând în considerentele hotărârii

pronunțate faptul că, motivele formulate de acesta, în condițiile art. 322 pct.

5 C. proc. civ., privitoare la imposibilitatea de prezentare a acestor înscrisuri

la momentul judecării cauzei și la caracterul determinant al acestora în pronunțarea

soluției, nu pot fi primite.

Or, înscrisurile noi,

de care s-a prevalat în susținerea cererii de revizuire, au fost descoperite ulterior

pronunțării sentinței a cărei revizuire a solicitat-o.

Prin urmare, actele invocate

în susținerea cererii de revizuire reprezintă „înscrisuri doveditoare”, în sensul

prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisuri ce „nu au putut fi înfățișate

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților”, adică acte care nu au fost cunoscute

la momentul judecării cauzei din motive independente de voința revizuentului.

S-a mai arătat, că nu

numai că înscrisurile nu au fost cunoscute din motive independente de voința revizuentului,

dar aceste acte au și forță probantă determinantă prin ele însele, în sensul că

dacă ar fi fost cunoscute la momentul judecării cauzei în fond, ar fi condus la

o soluție, diametral opusă, de respingere a acțiunii în revendicare promovată de

reclamanți, ca neîntemeiată.

S-a concluzionat, că instanța

de apel, rejudecând cererea de revizuire, a realizat o interpretare greșită a condițiilor

de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., reținând caracterul

nerelevant și nedeterminant al înscrisurilor noi invocate, în ceea ce privește trecerea

imobilului litigios în temeiul unui titlu valabil sau nevalabil, chiar și prin raportare

la prevederile Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, în proprietatea statului, fiind

evidentă și de necontestat, admisibilitatea cererii de revizuire.

Prin recursul său, recurenta

P.S. a arătat că instanța de apel, prin decizia recurată, a respins apelul formulat

de revizuenți, reținând că în cadrul procesului nu s-au depus diligențele necesare

pentru lămurirea situației de fapt și că înscrisurile noi nu sunt determinante.

Actele prezentate în susținerea

cererii de revizuire îndeplinesc condițiile stabilite de art. 322 pct. 5 C.

proc. civ., în sensul că sunt acte noi, determinante, care pot duce la schimbarea

situației reținute de instanță prin sentința civilă nr. 574/2001 pronunțată de Tribunalul

București, a cărei revizuire s-a solicitat.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate de recurenții Municipiul București, prin Primarul general și

P.S., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursurile

nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 322

pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs,

atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit

înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților…”.

Pentru admiterea cererii

de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 ipoteza I-a C. proc.

civ., trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții;: înscrisul invocat ca doveditor

să fi existat la data judecății; revizuentul să prezinte un „înscris doveditor”,

respectiv un înscris probant prin el însuși; înscrisul să fie opozabil părții adverse,

iar dacă partea nu a participat la operațiunea constatată prin înscris, înscrisul

respectiv trebuie să fi dobândit dată certă; partea care invocă înscrisul trebuie

să facă dovada împiedicării de a-l fi invocat în judecata încheiată prin hotărârea

atacată, fie că înscrisul a fost reținut – voluntar sau involuntar – de partea potrivnică,

fie că a existat o împrejurare mai presus de voința sa.

În speță, înscrisurile

invocate ca acte noi de către recurenți nu au fost reținute de părțile potrivnice

și nici nu s-a făcut dovada imposibilității de a le fi invocat în judecata finalizată

prin hotărârea a cărei revizuire se solicită dintr-o împrejurare mai presus de voința

lor, asimilată forței majore, ci nu au fost depuse la dosarul cauzei din lipsa de

diligență a acestora.

Pe de altă parte, legal

a constatat prima instanță prin soluția pronunțată, păstrată prin decizia recurată,

că înscrisurile invocate de recurenți, ca acte noi, pentru susținerea cererii de

revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., nu au caracter

determinat, în sensul că și dacă ar fi fost depuse la dosar, instanța de judecată

nu ar fi pronunțat o altă soluție, deoarece chestiunea de drept referitoare la încadrarea

autorului reclamanților în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare a

fost tranșată, prin raportare la faptul că Decretul nr. 92/1950 încălca prevederile

Constituției în vigoare la data naționalizării imobilelor în litigiu, precum și

ale actelor internaționale care reglementează proprietatea, respectiv Declarația

Universală a Drepturilor Omului, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 și nicidecum

prin raportare la încadrarea autorului reclamanților în categoriile exceptate de

la naționalizare, astfel cum erau menționate în art. II din Decretul nr. 92/1950.

Nefiind îndeplinite cerințele

esențiale prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv a existenței unor

înscrisuri cu caracter doveditor, care să fi fost reținute de partea adversă sau

să nu fi putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința recurenților,

pentru însăși admisibilitatea cererii de revizuire, în mod corect prima instanță,

prin hotărârea pronunțată, păstrată prin decizia recurată, a respins cererea de

revizuire formulată de revizuentul Municipiul București, prin Primar, și P.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de revizuentul Municipiul București, prin Primar, și P.S. împotriva deciziei

nr. 478 A din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie

2010.