Decizia nr. 491/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 525/202/2011 — recurs

Procedura derulată în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași la data de 18 februarie 2011, în Dosarul nr. 525/202/2011, reclamanta SC C.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care: (i) să se constate existența dreptului societății reclamante de a obține în proprietate terenul în suprafață de 1948 mp situat în Călărași, str. D., județul Călărași; (ii) să se constate nulitatea absolută a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului în favoarea SC B. SA, în ceea ce privește suprafața de 1950 mp teren; (iii) să se dispună radierea transcrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SA din Cartea Funciară; (iv) obligarea pârâtei SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată. Prin Încheierea din data de 11 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Călărași s-a admis excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Călărași în soluționarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a acestui capăt de cerere în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. La Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr. 3183/202/2011. Pe baza probei cu înscrisuri administrate în cauză, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Sentința civilă nr. 1723 din 12 martie 2012, prin care a dispus respingerea excepțiilor privind autoritatea de lucru judecat, lipsa de interes și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate, admiterea excepției tardivității cererii și respingerea cererii formulate de reclamanta SC B. SA, în contradictoriu cu SC C.I. SRL și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului. Prin Încheierea din data de 22 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de pârâta SC B. SA, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul Sentinței civile nr. 1723 din 12 martie 2012, în sensul că SC C.I. SRL are calitatea de reclamantă, iar SC B. SA are calitatea de pârâtă. Pentru a dispune respingerea cererii reclamantei SC C.I. SRL, având ca obiect constatarea nulității absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994, ca tardiv formulată, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994, prin raportare la conținutul acestuia și la sfera subiecților de drept care intră sub incidența acestuia, este un act administrativ cu caracter individual. Termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, în lumina prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a început să curgă pentru reclamantă la data împlinirii termenului de 1 an de la data luării la cunoștință de certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită. Data la care reclamanta a luat cunoștință de conținutul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 este data înscrierii în Cartea Funciară a dreptului de proprietate atestat prin acest act administrativ, respectiv data de 15 august 1994. În considerarea efectelor erga omnes ale înscrierilor în Cartea Funciară, data efectuării acestei înscrieri este data la care reclamanta a luat cunoștință de existența actului administrativ a cărui anulare se solicită. În plus, prin Decizia civilă nr. 5242 din 19 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 2261/2/2008 s-a reținut că reclamanta ar fi luat cunoștință de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 cel puțin în anul 1999, în considerarea faptului că, anterior formulării acțiunii din această cauză, reclamantei i-au mai fost respinse, ca tardiv formulate, două acțiuni având ca obiect anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994. Având în vedere data introducerii cererii la instanță, respectiv 18 februarie 2011, precum și dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a reținut că acțiunea promovată de reclamantă este tardivă și s-a dispus respingerea acesteia.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 1723 din 12 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC "C.I." SRL, susținând că este nelegală, pentru următoarele motive: 2.1. În considerentele hotărârii primei instanțe au fost inserate motive străine de natura cauzei, cum ar fi trimiterea la regimul juridic al actelor administrative, în condițiile în care acțiunea în constatarea nulității absolute a fost un demers potrivit dreptului comun, iar momentul începerii curgerii termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie analizat numai în contextul generat de începerea urmăririi penale dispusă prin Decizia nr. 73/R/2010 a Tribunalului Călărași; 2.2. Aplicarea rigidă și formală a textului art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă o greșită aplicare a legii, cu ignorarea completă a efectelor cercetării penale și a celor rezultate din redeschiderea ei; 2.

În mod nelegal se face trimitere la calea revizuirii, raportat la o hotărâre ce nu a evocat fondul, atât timp cât Curtea de Apel, secția contencios administrativ, a judecat pe fond cauza pronunțând Sentința nr. 743 din 24 februarie 2009, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 5242 din 19 noiembrie 2009, a admis recursurile, a casat sentința, a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă și a respins acțiunea ca fiind tardiv formulată. 2.

Soluția de tardivitate a cererii de chemare în judecată este nelegală și prin faptul că plasează începerea curgerii termenului la momentul comunicării actului administrativ, cu referire la vechea soluție în contencios administrativ și la momentul publicării în M. Of. din 3 mai 2004 (informație inexistentă în Monitorul Oficial din ziua indicată). 2.

În mod nelegal s-a făcut trimitere la momentul intabulării, ca moment al curgerii termenului de introducere a acțiunii, omițându-se faptul că reprezentanții SC B. SA au fost cercetați și pentru declarații false la intabulare, legate de nedeclararea construcției proprietatea SC "C.I." SRL existentă pe teritoriul respectiv. În concluzie, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. 3. Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (fost Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului) a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat scoaterea sa din cauză, motivat de faptul că Autoritatea Națională pentru Turism este instituția în măsură să stea în judecată în prezenta cauză, în raport de prevederile O.U.G. nr. 115/2009, O.U.G. nr. 96/2012 și H.G. nr. 9/2013. 4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți Prin Încheierea din data de 5 noiembrie 2013, Înalta Curte a dispus citarea recurentei-reclamante SC C.I. SRL, prin administrator judiciar D.C. SPRL, precum și citarea în calitate de intimată-pârâtă a Autorității Naționale pentru Turism. De asemenea, prin Încheierea din data de 4 februarie 2014 Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 164 alin. (1) C. proc. civ., admiterea excepției de conexitate și conexarea Dosarului nr. 8313/202/2011 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la Dosarul nr. 3183/202/2011 al aceleiași instanțe, apreciind că între obiectul și cauza celor două pricini există o strânsă legătură care impune soluționarea lor împreună, pentru o mai bună administrare a justiției. Dosarul nr. 8313/202/2011 are ca obiect recursul declarat de reclamanta SC C.I. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin această sentință s-a dispus respingerea excepției necompetenței materiale cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea înscrisurilor care au stat la baza actului atacat, admiterea excepției tardivității cererii privind nulitatea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994, formulată de reclamanta SC C.I. SRL, în contradictoriu cu pârâții SC B. SA și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, respingerea acestui capăt de cerere, ca tardiv formulat, și respingerea cererii privind anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele: Excepția de necompetență materială a instanței în privința capătului de cerere având ca obiect anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 este neîntemeiată, având în vedere, pe de o parte, obiectul cererii cu care reclamanta a învestit instanța, respectiv anularea actului administrativ individual emis de o autoritate publică aflată la nivel central și a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestuia, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepția tardivității capătului de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 este întemeiată, prin raportare la mențiunile din Decizia penală nr. 73 din 15 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția penală, din care rezultă că la data formulării plângerii penale reclamanta SC C.I. SRL avea cunoștință de acest act administrativ, însă nu a înțeles să îl atace pe calea contenciosului administrativ, în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) sau alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Cererea vizând anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii actului administrativ cu caracter individual atacat nu poate fi analizată în ipoteza constatării tardivității formulării capătului principal al acțiunii, având în vedere că reclamanta a urmărit desființarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și ca urmare a nelegalității actului care a stat la baza emiterii acestuia, considerente care conduc la respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil. Prin recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, reclamanta SC C.I. SRL a invocat următoarele motive de nelegalitate: 4.1. Prin soluția pronunțată, prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât a ignorat principiul disponibilității acțiunii civile, materializat prin precizarea la acțiune din data de 23 aprilie 2012, în care a arătat că nu solicită în cadrul acestei acțiuni constatarea nulității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994; 4.2. În mod nelegal a fost respinsă excepția de necompetență materială a instanței de contencios administrativ în judecarea cererii de anulare a înscrisurilor care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate - art. 304 pct. 3 C. proc. civ.; Astfel, înscrisurile atacate au fost emise de reprezentanții SC B. SA în urma falsului în declarații, iar temeiul juridic al cererii de anulare este unul ce aparține dreptului comun, și nu contenciosului administrativ. 4.3. Soluția primei instanțe, în sensul declarării acțiunii în nulitatea înscrisurilor ca inadmisibilă, este dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens, se impune a se avea în vedere faptul că SC "C.I." SRL s-a constituit parte civilă în cauza ce a format obiectul Dosarului penal nr. 230/P/2011, în care Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași a emis Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din 14 iulie 2011. Soluția de prescripție pronunțată în dosarul penal a lăsat deschisă calea acțiunii civile în cercetarea falsului conform art. 184 C. proc. civ. Faptul că instanța de contencios administrativ nu mai era învestită cu cercetarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuia să conducă la desesizarea instanței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare instanței de drept comun. 4.4. Prima instanță a admis excepția tardivității acțiunii, în contextul în care nu mai era sesizată cu acțiunea în contencios administrativ, astfel că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanța pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut - art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. În concluzie, pentru motivele arătate, recurenta SC "C.I." SRL a solicitat admiterea recursului, casarea Sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, respingerea excepțiilor de inadmisibilitate și tardivitate, admiterea excepției de necompetență materială a instanței de contencios administrativ și trimiterea cauzei spre competentă soluționare instanței de drept comun. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate de reclamanta SC C.I. SRL împotriva Sentințelor civile nr. 1723 din 12 martie 2012 și nr. 2699 din 23 aprilie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Examinând sentințele recurate, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce urmează: 1. Asupra recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 1723 din 12 martie 2012 Obiectul acțiunii judiciare, prin raportare la dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, îl constituie constatarea nulității absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat este un act administrativ de autoritate, constitutiv de drepturi, iar acțiunea în anularea acestuia este de competența instanței de contencios administrativ. Este lipsit de relevanță faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a acestui certificat și a inițiat acest demers pe calea dreptului comun, atât timp cât instanța are obligația de a-i da cererii calificarea juridică exactă, ținând seama și de inexistența, în dreptul administrativ, a unei distincții de regim juridic între cele două tipuri de nulitate. Hotărârea primei instanțe nu cuprinde motive străine de natura pricinii, astfel că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Considerentele primei instanțe legate de natura juridică a actului administrativ contestat și încadrarea acestuia în categoria actelor administrative unilaterale cu caracter individual sunt în strânsă legătură cu examinarea excepției tardivității promovării acțiunii în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Aceasta, în condițiile în care art. 11 din Legea nr. 554/2004 instituie un termen de prescripție de 6 luni și un termen de decădere de 1 an numai pentru cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate. În schimb, actele administrative cu caracter normativ considerate nelegale pot fi atacate oricând. Cum, în speță, reclamanta este terț în raport cu actul administrativ cu caracter individual contestat, termenul de sesizare a instanței este cel prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv 1 an de la data luării la cunoștință, fiind evident că față de ea nu exista obligația de comunicare a actului. Având în vedere că momentul luării la cunoștință în situația dată este momentul înscrierii certificatului în Cartea Funciară, respectiv data de 15 august 1994, când dreptul real al titularului certificatului a devenit opozabil erga omnes, în mod legal și temeinic prima instanță a reținut că sesizarea instanței s-a făcut cu depășirea termenului de 1 an instituit de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Împrejurările invocate de recurentă, legate de începerea urmăririi penale prin Decizia nr. 73/R/2010, neevocarea fondului prin Decizia nr. 5242 din 19 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pretinsele declarații false ale reprezentanților SC B. SA la momentul intabulării dreptului de proprietate nu au niciun fel de relevanță asupra termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care, fiind un termen de decădere, nu este susceptibil nici de întrerupere și nici de repunere în termen. Așadar, soluția primei instanțe, în sensul respingerii cererii reclamantei SC C.I. SRL, ca fiind tardiv formulată, se bazează pe interpretarea corectă atât a probei cu înscrisuri administrată în cauză, cât și a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, criticile recurentei fiind neîntemeiate. 2. Asupra recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012 În cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8313/202/2011, obiectul acțiunii în contencios administrativ este reprezentat de: (i) anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului; (ii) anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită. Competența materială a instanței de contencios administrativ a fost în mod legal stabilită de prima instanță, având în vedere, pe de o parte, obiectul sesizării instanței, respectiv anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală și a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestuia, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 18 alin. (2) din acest act normativ, instanța de contencios administrativ era competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor care au stat la baza actului supus judecății. Prin hotărârea pronunțată, prima instanță a respectat atât normele legale în materie de competență, cât și principiul disponibilității în procesul civil, nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și pct. 5 C. proc. civ. În privința principiului disponibilității, se observă că, din "precizarea" la acțiune invocată de recurentă nu rezultă cu claritate dacă actul procesual de dispoziție constând în renunțarea la judecata cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate aparține reclamantei SC "C.I." SRL, atât timp cât nu au fost inserate elementele de identificare ale reprezentanților legali ai societății și nici nu a fost prezentat un mandat special pentru renunțarea la judecată acordat avocatului desemnat în cauză. În aceste circumstanțe, soluția de respingere ca tardiv formulat a capătului de cerere având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se înscrie în limitele învestirii instanței și se bazează pe interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. 3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC "C.I." SRL.