ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 491/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 491/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Călărași la data de 18 februarie 2011, în Dosarul nr.

525/202/2011, reclamanta SC C.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

SC B. SA și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, pronunțarea unei

hotărâri judecătorești prin care:

(i) să se constate

existența dreptului societății reclamante de a obține în proprietate terenul în

suprafață de 1948 mp situat în Călărași, str. D., județul Călărași;

(ii) să se constate

nulitatea absolută a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din

4 august 1994 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului în

favoarea SC B. SA, în ceea ce privește suprafața de 1950 mp teren;

(iii) să se dispună

radierea transcrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SA din Cartea

Funciară;

(iv) obligarea

pârâtei SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din

data de 11 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Călărași s-a admis excepția de

necompetență teritorială a Judecătoriei Călărași în soluționarea capătului de

cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 și s-a dispus declinarea

competenței de soluționare a acestui capăt de cerere în favoarea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal.

La Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza a fost

înregistrată sub nr. 3183/202/2011.

Pe baza probei cu

înscrisuri administrate în cauză, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Sentința civilă nr. 1723 din 12

martie 2012, prin care a dispus respingerea excepțiilor privind autoritatea de

lucru judecat, lipsa de interes și inadmisibilitatea cererii de chemare în

judecată, ca neîntemeiate, admiterea excepției tardivității cererii și

respingerea cererii formulate de reclamanta SC B. SA, în contradictoriu cu SC

C.I. SRL și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului.

Prin Încheierea din

data de 22 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de pârâta SC B. SA, a dispus

îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul

Sentinței civile nr. 1723 din 12 martie 2012, în sensul că SC C.I. SRL are

calitatea de reclamantă, iar SC B. SA are calitatea de pârâtă.

Pentru a dispune

respingerea cererii reclamantei SC C.I. SRL, având ca obiect constatarea

nulității absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din

4 august 1994, ca tardiv formulată, prima instanță a reținut, în esență,

următoarele:

Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994, prin raportare la

conținutul acestuia și la sfera subiecților de drept care intră sub incidența

acestuia, este un act administrativ cu caracter individual.

Termenul de

prescripție a dreptului material la acțiune, în lumina prevederilor art. 11

alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a început să

curgă pentru reclamantă la data împlinirii termenului de 1 an de la data luării

la cunoștință de certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui

anulare se solicită.

Data la care

reclamanta a luat cunoștință de conținutul Certificatului de atestare a

dreptului de proprietate din 4 august 1994 este data înscrierii în Cartea

Funciară a dreptului de proprietate atestat prin acest act administrativ,

respectiv data de 15 august 1994.

În considerarea

efectelor erga omnes ale înscrierilor în Cartea Funciară, data efectuării

acestei înscrieri este data la care reclamanta a luat cunoștință de existența

actului administrativ a cărui anulare se solicită.

În plus, prin Decizia

civilă nr. 5242 din 19 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Dosarul nr. 2261/2/2008 s-a reținut că reclamanta ar fi luat

cunoștință de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 4 august

1994 cel puțin în anul 1999, în considerarea faptului că, anterior formulării

acțiunii din această cauză, reclamantei i-au mai fost respinse, ca tardiv

formulate, două acțiuni având ca obiect anularea Certificatului de atestare a

dreptului de proprietate din 4 august 1994.

Având în vedere data

introducerii cererii la instanță, respectiv 18 februarie 2011, precum și

dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a reținut că acțiunea

promovată de reclamantă este tardivă și s-a dispus respingerea acesteia.

exercitată în cauză

Împotriva Sentinței

civile nr. 1723 din 12 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în

termen legal, reclamanta SC "C.I." SRL, susținând că este nelegală,

pentru următoarele motive:

2.1. În

considerentele hotărârii primei instanțe au fost inserate motive străine de

natura cauzei, cum ar fi trimiterea la regimul juridic al actelor

administrative, în condițiile în care acțiunea în constatarea nulității

absolute a fost un demers potrivit dreptului comun, iar momentul începerii

curgerii termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

trebuie analizat numai în contextul generat de începerea urmăririi penale

dispusă prin Decizia nr. 73/R/2010 a Tribunalului Călărași;

2.2. Aplicarea rigidă

și formală a textului art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă o

greșită aplicare a legii, cu ignorarea completă a efectelor cercetării penale

și a celor rezultate din redeschiderea ei;

2.3. În mod nelegal

se face trimitere la calea revizuirii, raportat la o hotărâre ce nu a evocat

fondul, atât timp cât Curtea de Apel, secția contencios administrativ, a

judecat pe fond cauza pronunțând Sentința nr. 743 din 24 februarie 2009, iar

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 5242 din 19 noiembrie

2009, a admis recursurile, a casat sentința, a respins excepția de nelegalitate

ca inadmisibilă și a respins acțiunea ca fiind tardiv formulată.

2.4. Soluția de

tardivitate a cererii de chemare în judecată este nelegală și prin faptul că

plasează începerea curgerii termenului la momentul comunicării actului

administrativ, cu referire la vechea soluție în contencios administrativ și la

momentul publicării în M. Of. din 3 mai 2004 (informație inexistentă în

Monitorul Oficial din ziua indicată).

2.5. În mod nelegal

s-a făcut trimitere la momentul intabulării, ca moment al curgerii termenului

de introducere a acțiunii, omițându-se faptul că reprezentanții SC B. SA au

fost cercetați și pentru declarații false la intabulare, legate de nedeclararea

construcției proprietatea SC "C.I." SRL existentă pe teritoriul

respectiv.

În concluzie, în

temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., recurenta a solicitat

admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

formulate în cauză

Intimatul Ministerul

Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (fost Ministerul Dezvoltării

Regionale și Turismului) a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității

sale procesuale pasive și a solicitat scoaterea sa din cauză, motivat de faptul

că Autoritatea Națională pentru Turism este instituția în măsură să stea în

judecată în prezenta cauză, în raport de prevederile O.U.G. nr. 115/2009,

O.U.G. nr. 96/2012 și H.G. nr. 9/2013.

în fața Înaltei Curți

Prin Încheierea din

data de 5 noiembrie 2013, Înalta Curte a dispus citarea recurentei-reclamante

SC C.I. SRL, prin administrator judiciar D.C. SPRL, precum și citarea în

calitate de intimată-pârâtă a Autorității Naționale pentru Turism.

De asemenea, prin

Încheierea din data de 4 februarie 2014 Înalta Curte a dispus, în temeiul art.

164 alin. (1) C. proc. civ., admiterea excepției de conexitate și conexarea

Dosarului nr. 8313/202/2011 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la Dosarul nr.

3183/202/2011 al aceleiași instanțe, apreciind că între obiectul și cauza celor

două pricini există o strânsă legătură care impune soluționarea lor împreună,

pentru o mai bună administrare a justiției.

Dosarul nr.

8313/202/2011 are ca obiect recursul declarat de reclamanta SC C.I. SRL

împotriva Sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin această sentință

s-a dispus respingerea excepției necompetenței materiale cu privire la capătul

de cerere având ca obiect anularea înscrisurilor care au stat la baza actului

atacat, admiterea excepției tardivității cererii privind nulitatea parțială a

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994,

formulată de reclamanta SC C.I. SRL, în contradictoriu cu pârâții SC B. SA și

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, respingerea acestui capăt de

cerere, ca tardiv formulat, și respingerea cererii privind anularea

înscrisurilor care au stat la baza emiterii Certificatului de atestare a

dreptului de proprietate din 4 august 1994, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî în

acest sens, prima instanță a reținut, în considerentele relevante ale

hotărârii, următoarele:

Excepția de

necompetență materială a instanței în privința capătului de cerere având ca

obiect anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii Certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 este neîntemeiată, având

în vedere, pe de o parte, obiectul cererii cu care reclamanta a învestit

instanța, respectiv anularea actului administrativ individual emis de o

autoritate publică aflată la nivel central și a înscrisurilor care au stat la

baza emiterii acestuia, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 10 alin. (1)

și art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Excepția tardivității

capătului de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 4 august 1994 este întemeiată, prin raportare la mențiunile din

Decizia penală nr. 73 din 15 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Călărași,

secția penală, din care rezultă că la data formulării plângerii penale

reclamanta SC C.I. SRL avea cunoștință de acest act administrativ, însă nu a înțeles

să îl atace pe calea contenciosului administrativ, în termenul prevăzut de art.

11 alin. (1) sau alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Cererea vizând

anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii actului administrativ cu

caracter individual atacat nu poate fi analizată în ipoteza constatării

tardivității formulării capătului principal al acțiunii, având în vedere că

reclamanta a urmărit desființarea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate și ca urmare a nelegalității actului care a stat la baza emiterii

acestuia, considerente care conduc la respingerea acestui capăt de cerere ca

inadmisibil.

Prin recursul

declarat împotriva Sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel București, reclamanta SC C.I. SRL a invocat următoarele motive

de nelegalitate:

4.1. Prin soluția

pronunțată, prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute de lege

sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât a ignorat

principiul disponibilității acțiunii civile, materializat prin precizarea la

acțiune din data de 23 aprilie 2012, în care a arătat că nu solicită în cadrul

acestei acțiuni constatarea nulității Certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 4 august 1994;

4.2. În mod nelegal a

fost respinsă excepția de necompetență materială a instanței de contencios

administrativ în judecarea cererii de anulare a înscrisurilor care au stat la

baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate - art. 304

pct. 3 C. proc. civ.;

Astfel, înscrisurile

atacate au fost emise de reprezentanții SC B. SA în urma falsului în

declarații, iar temeiul juridic al cererii de anulare este unul ce aparține

dreptului comun, și nu contenciosului administrativ.

4.3. Soluția primei

instanțe, în sensul declarării acțiunii în nulitatea înscrisurilor ca

inadmisibilă, este dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, se

impune a se avea în vedere faptul că SC "C.I." SRL s-a constituit

parte civilă în cauza ce a format obiectul Dosarului penal nr. 230/P/2011, în

care Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași a emis Ordonanța de scoatere de

sub urmărire penală din 14 iulie 2011. Soluția de prescripție pronunțată în

dosarul penal a lăsat deschisă calea acțiunii civile în cercetarea falsului

conform art. 184 C. proc. civ.

Faptul că instanța de

contencios administrativ nu mai era învestită cu cercetarea nulității

certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuia să conducă la

desesizarea instanței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

instanței de drept comun.

4.4. Prima instanță a

admis excepția tardivității acțiunii, în contextul în care nu mai era sesizată

cu acțiunea în contencios administrativ, astfel că hotărârea recurată cuprinde

motive străine de natura pricinii, instanța pronunțându-se asupra a ceea ce nu

s-a cerut - art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ.

În concluzie, pentru

motivele arătate, recurenta SC "C.I." SRL a solicitat admiterea

recursului, casarea Sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

respingerea excepțiilor de inadmisibilitate și tardivitate, admiterea excepției

de necompetență materială a instanței de contencios administrativ și trimiterea

cauzei spre competentă soluționare instanței de drept comun.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor declarate de reclamanta SC C.I. SRL împotriva

Sentințelor civile nr. 1723 din 12 martie 2012 și nr. 2699 din 23 aprilie 2012,

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal

Examinând sentințele

recurate, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările

dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că

recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce urmează:

declarat împotriva Sentinței civile nr. 1723 din 12 martie 2012

Obiectul acțiunii

judiciare, prin raportare la dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, îl constituie constatarea nulității

absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august

1994.

Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în conformitate cu

dispozițiile H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri

deținute de societățile comerciale cu capital de stat este un act administrativ

de autoritate, constitutiv de drepturi, iar acțiunea în anularea acestuia este

de competența instanței de contencios administrativ.

Este lipsit de

relevanță faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a

acestui certificat și a inițiat acest demers pe calea dreptului comun, atât

timp cât instanța are obligația de a-i da cererii calificarea juridică exactă,

ținând seama și de inexistența, în dreptul administrativ, a unei distincții de

regim juridic între cele două tipuri de nulitate.

Hotărârea primei

instanțe nu cuprinde motive străine de natura pricinii, astfel că nu este

incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Considerentele primei

instanțe legate de natura juridică a actului administrativ contestat și

încadrarea acestuia în categoria actelor administrative unilaterale cu caracter

individual sunt în strânsă legătură cu examinarea excepției tardivității

promovării acțiunii în anularea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate. Aceasta, în condițiile în care art. 11 din Legea nr. 554/2004

instituie un termen de prescripție de 6 luni și un termen de decădere de 1 an

numai pentru cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ

individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și

repararea pagubei cauzate. În schimb, actele administrative cu caracter

normativ considerate nelegale pot fi atacate oricând.

Cum, în speță,

reclamanta este terț în raport cu actul administrativ cu caracter individual

contestat, termenul de sesizare a instanței este cel prevăzut de art. 11 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, respectiv 1 an de la data luării la cunoștință,

fiind evident că față de ea nu exista obligația de comunicare a actului.

Având în vedere că

momentul luării la cunoștință în situația dată este momentul înscrierii

certificatului în Cartea Funciară, respectiv data de 15 august 1994, când

dreptul real al titularului certificatului a devenit opozabil erga omnes, în

mod legal și temeinic prima instanță a reținut că sesizarea instanței s-a făcut

cu depășirea termenului de 1 an instituit de art. 11 alin. (2) din Legea nr.

554/2004.

Împrejurările

invocate de recurentă, legate de începerea urmăririi penale prin Decizia nr.

73/R/2010, neevocarea fondului prin Decizia nr. 5242 din 19 noiembrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pretinsele declarații false

ale reprezentanților SC B. SA la momentul intabulării dreptului de proprietate

nu au niciun fel de relevanță asupra termenului de 1 an prevăzut de art. 11

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care, fiind un termen de decădere, nu este

susceptibil nici de întrerupere și nici de repunere în termen.

Așadar, soluția

primei instanțe, în sensul respingerii cererii reclamantei SC C.I. SRL, ca

fiind tardiv formulată, se bazează pe interpretarea corectă atât a probei cu

înscrisuri administrată în cauză, cât și a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, criticile recurentei fiind

neîntemeiate.

declarat împotriva Sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012

În cauza ce a făcut

obiectul Dosarului nr. 8313/202/2011, obiectul acțiunii în contencios administrativ

este reprezentat de:

(i) anularea

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 emis de

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului;

(ii) anularea

înscrisurilor care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a

dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ a fost în mod legal stabilită de prima

instanță, având în vedere, pe de o parte, obiectul sesizării instanței,

respectiv anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală

și a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestuia, iar, pe de altă

parte, dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 18 alin. (2) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Potrivit art. 18

alin. (2) din acest act normativ, instanța de contencios administrativ era

competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor care au stat la

baza actului supus judecății.

Prin hotărârea

pronunțată, prima instanță a respectat atât normele legale în materie de

competență, cât și principiul disponibilității în procesul civil, nefiind

incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și pct. 5 C.

proc. civ.

În privința

principiului disponibilității, se observă că, din "precizarea" la

acțiune invocată de recurentă nu rezultă cu claritate dacă actul procesual de

dispoziție constând în renunțarea la judecata cererii de anulare a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate aparține reclamantei SC

"C.I." SRL, atât timp cât nu au fost inserate elementele de

identificare ale reprezentanților legali ai societății și nici nu a fost

prezentat un mandat special pentru renunțarea la judecată acordat avocatului

desemnat în cauză.

În aceste circumstanțe,

soluția de respingere ca tardiv formulat a capătului de cerere având ca obiect

anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se înscrie în

limitele învestirii instanței și se bazează pe interpretarea și aplicarea

corectă a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

soluției instanței de recurs

Pentru toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta SC "C.I." SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta SC C.I. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1723 din 12

martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, și împotriva Sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ