ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 831/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 19 iunie 2002 reclamanta O.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC C.S. 2000 SA și SC R. SA să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta SC C.S. 2000 SA a înstrăinat către SC R. SA suprafața de teren de 300 mp situat în orașul Eforie Sud, să fie obligate pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în cauză, să fie obligate pârâtele să ridice pe cheltuiala lor resturile unor construcții edificate pe terenul reclamantei fără aprobarea acesteia, invocând drept temei juridic dispozițiile art. 480, 948, 969 și 998 C. civ.; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1.895 din 19 septembrie 2002 a Judecătoriei Mangalia, a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea soluționării cauzei către Judecătoria Constanța. Prin Sentința civilă nr. 3.229 din 15 martie 2004, instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Constanța, reținând natura comercială a capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Prin Sentința civilă nr. 3.214 din 17 octombrie 2008, Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâta SC C.S.

2000 SA și excepția lipsei de interes în formularea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtele SC C.S. 2000 SA și SC R. SA, excepție invocată de pârâta SC C.S. 2000 SRL, a admis excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, cererea de revendicare imobiliară și cererea de desființare a construcțiilor formulate de reclamanta O.A.

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale ca fiind promovate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității cererii privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului și a respins ca inadmisibilă cererea privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, a respins ca nefondate cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la BNP M.I., formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC C.S.

2000 SRL și SC R. SA, acțiunea în revendicare imobiliară și cererea privind desființarea construcțiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC R. SA; și a fost obligată reclamanta către SC R. SA la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei. Prin Decizia civilă nr. 144 din 11 noiembrie 2009 Curtea de Apel Constanța a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond. Prin Decizia nr. 3.171 din 7 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei 144 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța și a dispus casarea deciziei recurate și a Sentinței nr. 3.214 din 17 octombrie 2008 a Tribunalului Constanța, trimițând cauza spre rejudecare Judecătoriei Constanța, ca instanță civilă.

Prin Încheierea de ședință din data de 13 septembrie 2011, s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Turismului, iar prin Sentința civilă nr. 18.386 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, reținând, în esență, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului, autoritate publică centrală, are natura juridică a unui act administrativ, de autoritate, constitutiv de drepturi, acțiunea în anularea acestuia fiind de competența instanței de contencios administrativ, respectiv a Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și de dispozițiile art. 3 C. proc.

civ. La termenul de judecată din 7 martie 2012 reclamanta O.A. a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța în soluționarea cauzei, susținând că, potrivit considerentelor deciziei de casare, respectiv ale Deciziei nr. 3.171 din 17 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului are caracter civil, situație în care competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine judecătoriei. Curtea de Apel, prin Încheierea motivată din data de 7 martie 2012, a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța, reținând că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în baza HG nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat întrunește caracterele unui act administrativ deoarece este emis în aplicarea legii, de o autoritate publică.

2. Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 225 din 9 mai 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de admisibilitate a acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta O.A., în contradictoriu cu pârâții SC C.S. 2000 SA, SC S.R. SA, Agenția Națională pentru Turism, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că fiind vorba de o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ și având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile mai înainte de sesizarea instanței de judecată, acțiunea acesteia este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

3. Recursul declarat în cauză Împotriva încheierii și sentinței Curții de Apel a declarat recurs reclamanta O.A., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta, reiterând motivele prezentate în fața instanței de fond, a susținut în esență, că: - în mod greșit, instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel, câtă vreme problema de drept dezlegată de instanța de recurs, în primul ciclu procesual a vizat atât natura cauzei, cât și competența de soluționare a acesteia, în primă instanță de Judecătoria Constanța ca instanță civilă. - în mod greșit, instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii prealabile, în condițiile în care cererea de constatare a nulității absolute a acestuia a fost formulată la data de 18 noiembrie 2002, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Recurenta a susținut că întrucât legea civilă nu retroactivează, în mod greșit, prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare. Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, opinie împărtășită și de Înalta Curte. Instanța de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât prima instanță a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurentă și constatând că sentința instanței de fond este legală și temeinică o va menține având în vedere considerentele ce urmează; Obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Turismului, certificat ce reprezintă un act administrativ deoarece este emis în aplicarea legii, de o autoritate publică - Ministerul Turismului, în regim de putere publică. Se constată că în mod just, instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a instanței de contencios, având în vedere natura juridică de act administrativ a certificatului de atestare, astfel cum corect a fost stabilită.

De asemenea, sunt nefondate susținerile recurentei potrivit cărora, s-a constatat prin Decizia nr. 3.171 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că actul atacat ar avea caracter civil, întrucât așa cum rezultă din considerentele acestei decizii, instanța supremă nu a analizat fondul cauzei atunci când a stabilit că este de competența Judecătoriei soluționarea cauzei și nici nu a analizat cererea de anulare a certificatului de constatare din perspectiva caracterului administrativ al acestuia, astfel că nu a dat o dezlegare obligatorie în ceea ce privește competența judecării acestui capăt de cerere. Înalta Curte constatată că sunt irelevante argumentele recurentei potrivit cărora, în cauză nu era necesară procedura prealabilă raportat la momentul formulării acestui capăt de cerere, respectiv 18 noiembrie 2002, anterior apariției Legii nr. 554/2004.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, abrogată prin Legea nr. 554/2004 "Înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta." Prin urmare, având în vedere că atât Legea nr. 554/2004, cât și vechea reglementare a contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 29/1990, stabilește obligația îndeplinirii procedurii prealabile formulării cererii în instanță, Înalta Curte constată că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege conduce la inadmisibilitatea acțiunii.

2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de O.A. împotriva Încheierii din 7 martie 2012 și a Sentinței civile nr. 225 din 9 mai 2012 ale Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2014. Procesat de GGC - AP