ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 831/2014

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Mangalia la data de 19 iunie 2002 reclamanta O.A. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtele SC C.S. 2000 SA și SC R. SA să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta SC C.S. 2000 SA a

înstrăinat către SC R. SA suprafața de teren de 300 mp situat în orașul Eforie

Sud, să fie obligate pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și

posesie terenul în cauză, să fie obligate pârâtele să ridice pe cheltuiala lor

resturile unor construcții edificate pe terenul reclamantei fără aprobarea

acesteia, invocând drept temei juridic dispozițiile art. 480, 948, 969 și 998

C. civ.; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1.895 din 19 septembrie 2002 a Judecătoriei Mangalia, a fost admisă

excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea soluționării cauzei

către Judecătoria Constanța.

Prin Sentința civilă

nr. 3.229 din 15 martie 2004, instanța a admis excepția necompetenței materiale

și a declinat cauza spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului

Constanța, reținând natura comercială a capetelor de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate.

Prin Sentința civilă

nr. 3.214 din 17 octombrie 2008, Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiate

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâta SC C.S.

2000 SA și excepția lipsei de interes în formularea cererii de constatare a

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtele

SC C.S. 2000 SA și SC R. SA, excepție invocată de pârâta SC C.S. 2000 SRL, a

admis excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul

pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, a

respins cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, cererea de revendicare imobiliară și cererea de desființare

a construcțiilor formulate de reclamanta O.A. în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii

Liberale ca fiind promovate împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, a admis excepția inadmisibilității cererii privind constatarea

nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate emis de Ministerul Turismului și a respins ca inadmisibilă cererea

privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului formulată de reclamantă

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru întreprinderilor Mici și

Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, a respins ca nefondate cererea

de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate la BNP M.I., formulată de reclamantă în contradictoriu cu

pârâtele SC C.S. 2000 SRL și SC R. SA, acțiunea în revendicare imobiliară și

cererea privind desființarea construcțiilor formulate de reclamantă în

contradictoriu cu pârâta SC R. SA; și a fost obligată reclamanta către SC R. SA

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.

Prin Decizia civilă

nr. 144 din 11 noiembrie 2009 Curtea de Apel Constanța a respins apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond.

Prin Decizia nr.

3.171 din 7 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei 144 din 11 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Constanța și a dispus casarea deciziei recurate și a Sentinței

nr. 3.214 din 17 octombrie 2008 a Tribunalului Constanța, trimițând cauza spre

rejudecare Judecătoriei Constanța, ca instanță civilă.

Prin Încheierea de

ședință din data de 13 septembrie 2011, s-a dispus disjungerea capătului de

cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul

Turismului, iar prin Sentința civilă nr. 18.386 din 18 octombrie 2011, Judecătoria

Constanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel Constanța, reținând, în esență, că certificatul de atestare a dreptului de

proprietate emis de Ministerul Turismului, autoritate publică centrală, are

natura juridică a unui act administrativ, de autoritate, constitutiv de

drepturi, acțiunea în anularea acestuia fiind de competența instanței de

contencios administrativ, respectiv a Curții de Apel Constanța, secția

contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, precum și de dispozițiile art. 3 C. proc. civ.

La termenul de

judecată din 7 martie 2012 reclamanta O.A. a invocat excepția necompetenței

materiale a Curții de Apel Constanța în soluționarea cauzei, susținând că,

potrivit considerentelor deciziei de casare, respectiv ale Deciziei nr. 3.171

din 17 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului are caracter civil,

situație în care competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine

judecătoriei.

Curtea de Apel, prin

Încheierea motivată din data de 7 martie 2012, a respins excepția necompetenței

materiale a Curții de Apel Constanța, reținând că certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în baza HG nr. 834/1991

privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat întrunește caracterele unui act

administrativ deoarece este emis în aplicarea legii, de o autoritate publică.

de Apel

Prin Sentința nr. 225

din 9 mai 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de admisibilitate a acțiunii și a

respins acțiunea formulată de reclamanta O.A., în contradictoriu cu pârâții SC

C.S. 2000 SA, SC S.R. SA, Agenția Națională pentru Turism, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că fiind vorba de o

condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ și având în

vedere că reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile mai

înainte de sesizarea instanței de judecată, acțiunea acesteia este

inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

în cauză

Împotriva încheierii

și sentinței Curții de Apel a declarat recurs reclamanta O.A., criticând

sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta, reiterând

motivele prezentate în fața instanței de fond, a susținut în esență, că:

- în mod greșit,

instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel,

câtă vreme problema de drept dezlegată de instanța de recurs, în primul ciclu

procesual a vizat atât natura cauzei, cât și competența de soluționare a

acesteia, în primă instanță de Judecătoria Constanța ca instanță civilă.

- în mod greșit,

instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii

prealabile, în condițiile în care cererea de constatare a nulității absolute a

acestuia a fost formulată la data de 18 noiembrie 2002, înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 554/2004.

Recurenta a susținut

că întrucât legea civilă nu retroactivează, în mod greșit, prima instanță a

respins ca inadmisibilă acțiunea.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate

aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Prima instanță a

respins acțiunea ca inadmisibilă, opinie împărtășită și de Înalta Curte.

Instanța de control

judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât prima instanță a expus în mod

convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.

Înalta Curte nu poate

primi criticile formulate de recurentă și constatând că sentința instanței de

fond este legală și temeinică o va menține având în vedere considerentele ce

urmează;

Obiectul cererii

deduse judecății îl reprezintă anularea certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Turismului, certificat ce

reprezintă un act administrativ deoarece este emis în aplicarea legii, de o

autoritate publică - Ministerul Turismului, în regim de putere publică.

Se constată că în mod

just, instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a instanței

de contencios, având în vedere natura juridică de act administrativ a

certificatului de atestare, astfel cum corect a fost stabilită.

De asemenea, sunt

nefondate susținerile recurentei potrivit cărora, s-a constatat prin Decizia

nr. 3.171 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că actul

atacat ar avea caracter civil, întrucât așa cum rezultă din considerentele

acestei decizii, instanța supremă nu a analizat fondul cauzei atunci când a

stabilit că este de competența Judecătoriei soluționarea cauzei și nici nu a

analizat cererea de anulare a certificatului de constatare din perspectiva

caracterului administrativ al acestuia, astfel că nu a dat o dezlegare

obligatorie în ceea ce privește competența judecării acestui capăt de cerere.

Înalta Curte

constatată că sunt irelevante argumentele recurentei potrivit cărora, în cauză

nu era necesară procedura prealabilă raportat la momentul formulării acestui

capăt de cerere, respectiv 18 noiembrie 2002, anterior apariției Legii nr.

554/2004.

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios

administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral,

trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la

data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

De asemenea, conform

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.

29/1990, abrogată prin Legea nr. 554/2004 "Înainte de a cere instanței

anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat

se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data

când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut

la art 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve

reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta."

Prin urmare, având în

vedere că atât Legea nr. 554/2004, cât și vechea reglementare a contenciosului

administrativ, respectiv Legea nr. 29/1990, stabilește obligația îndeplinirii

procedurii prealabile formulării cererii în instanță, Înalta Curte constată că

procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiție de

exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a cărei

neîndeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege conduce la

inadmisibilitatea acțiunii.

al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau

art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de O.A. împotriva Încheierii din 7 martie 2012 și a Sentinței civile

nr. 225 din 9 mai 2012 ale Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2014.

Procesat de GGC - AP