ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 859/2010

Deliberând asupra recursului civil de

față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1529 din 20 septembrie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă,

a admis acțiunea formulată de reclamantele B.G. și B.N. în contradictoriu cu

pârâții P.M. Constanța și M.C. prin P., pe care i-a obligat să le acorde în

compensare alte bunuri sau servicii în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 sau să le facă propunere de acordare de despăgubiri

bănești în temeiul art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În motivarea soluției, tribunalul a

reținut că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în

sensul art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, fiind moștenitoarele defuncților proprietari ai imobilului - teren în

suprafață de 400 mp și construcție, situat în Constanța, str. Dezrobirii,

devenit ulterior nr. 56, preluat de stat prin expropriere în baza Decretului

nr. 121/1988.

De asemenea, tribunalul a reținut că

reclamantele se regăsesc în ipoteza prevăzută de art. 11 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, deoarece lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

funcțional întregul teren afectat, situație în care a apreciat că acestea sunt

îndreptățite, pentru întregul imobil, la măsurile reparatorii în echivalent

prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv compensare cu

alte bunuri sau servicii ori despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, dacă măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

Sentința a fost confirmată de Curtea

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale care, prin decizia nr. 29/ C din 02 februarie 2009, a respins

apelul reclamantelor ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea a

reținut următoarele:

Terenul ce formează obiectul

prezentului litigiu, în suprafață de 400 mp, a fost situat în Constanța, str.

Dezrobirii și pe el autorii reclamantelor au edificat o construcție, în baza

autorizației de construcție nr. 75391/1965.

Dobândirea terenului s-a făcut în baza

actului de vânzare-cumpărare 5530 din 10 august 1965, de către autorii

reclamantelor.

Atât terenul, cât și construcția au

făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 121/1988. In prezent, pe acest loc

s-au construit blocuri.

Față de această situație de fapt,

instanța de fond a procedat în mod corect prin soluția pronunțată, care ține

seama de dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și art. 26 alin.

(1) din aceeași lege.

Instanța de apel a solicitat la mai

multe termene de judecată relații în legătură cu existența terenurilor libere

pentru a fi atribuite în compensare.

P.M. Constanța, cu adresa nr.

176506/2009, a comunicat instanței faptul că nu deține terenuri pentru a fi

acordate în compensare.

În raport de textele de lege enunțate

și de faptul că în prezent pârâții nu dispun de terenuri libere, instanța de

fond a procedat corect atunci când a făcut aplicarea dispozițiilor art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Împotriva deciziei curții de apel au

declarat recurs reclamantele, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv,

recurentele au arătat că prin confirmarea hotărârii de fond, al cărei

dispozitiv nu precizează clar forma măsurilor reparatorii acordate, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre nelegală.

Dispozitivul hotărârii de fond nu

poate fi pus în executare, deoarece nu individualizează exact obiectul

obligației pârâților, respectiv forma măsurilor reparatorii în echivalent pe

care le datorează persoanelor îndreptățite.

Prin dispozitivul sentinței s-a impus

în sarcina pârâților obligația de a acorda reclamantelor una din măsurile

reparatorii în echivalent prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

fie compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie propunerea de acordare de

despăgubiri în condițiile legii speciale, or prin această soluție este pus sub

semnul incertitudinii dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de măsuri

reparatorii conform legii. Reclamantele sunt astfel puse în situația de a

aștepta un timp nedeterminat pentru ca pârâții să le acorde una din cele trei

variante de compensare prevăzute de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001

și ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cât timp prin acțiune se solicitase

acordarea de teren în compensare sau, în cazul în care acest lucru nu era

posibil, acordarea de despăgubiri bănești, instanța trebuia să verifice care dintre

aceste forme de reparație putea fi stabilită în sarcina pârâților și să dispună

în consecință.

În acest sens, în baza art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, în apel s-au solicitat relații de la pârâți în

legătură cu existența terenurilor libere ce pot fi atribuite în compensare.

Deși P.M. Constanța a comunicat că nu

deține terenuri spre a fi date în compensare, în alte dosare aceeași instituție

a comunicat lista cu terenuri ce pot face obiectul atribuirii în compensare

conform Legii nr. 10/2001.

În consecință, pârâții trebuiau

obligați la acordarea în compensare a unui teren echivalent valoric cu cel

preluat în mod abuziv, imposibil de restituit în natură.

La cererea de recurs a fost anexată

copia listei cu terenurile ce pot face obiectul atribuirii în compensare

conform Legii nr. 10/2001, întocmită de P.M. Constanța în noiembrie 2008.

Intimații-pârâți nu au depus

întâmpinare.

Recursul este fondat în sensul celor

ce succed.

De principiu, stabilirea unei

obligații alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent

cuvenite persoanei îndreptățite nu încalcă dispozițiile legale în materie și

are drept scop tocmai evitarea pronunțării unei hotărâri a cărei executare să

fie imposibil de realizat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă,

se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Pentru situația în care restituirea în

natură nu este posibilă, aceeași reglementare este cuprinsă și în dispozițiile

art. 11 alin. (8) cu referire la alin. (4) al aceluiași articol și în cele ale

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, în primul rând sub forma compensării cu alte bunuri

sau servicii, ori acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Rezultă că, instituind o anumită

ordine în care se acordă măsurile reparatorii prin echivalent, legiuitorul a

acordat prioritate compensării cu alte bunuri ori servicii față de acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale, ceea ce permite instanței învestite

cu o cerere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent să stabilească,

în sarcina unității deținătoare, obligația de acordare de bunuri sau servicii

în compensare alternativ cu cea de acordare de despăgubiri în condițiile legii

speciale, astfel că în ipoteza în care unitatea deținătoare nu poate identifica

în patrimoniul său bunuri pe care să le ofere în compensare sau bunurile

oferite nu sunt acceptate de persoana îndreptățită, hotărârea nu va fi lipsită

de eficiență juridică, subzistând obligația de stabilire și acordare a

despăgubirilor în condițiile legii speciale.

Cât timp, însă, instanța este

învestită nu doar cu solicitarea generică de acordare de măsuri reparatorii în

echivalent, ci cu aceea de acordare a unei anumite forme concrete de reparație

în echivalent, ea nu se poate limita la stabilirea unei obligații alternative

în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent, impunându-se ca în

virtutea plenitudinii sale de jurisdicție să aprecieze pe bază de probe care

este forma de reparație în echivalent ce poate fi acordată în concret persoanei

îndreptățite și să instituie obligația de acordare a acesteia în sarcina

unității deținătoare.

Or, în speță, reclamantele au

solicitat prin cererea de chemare în judecată să le fie acordat un teren în

compensare pentru imobilul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură, și

numai dacă acest lucru nu este posibil, acordarea de despăgubiri.

Acestea fiind limitele învestirii, în

mod greșit instanța de apel a confirmat soluția fondului prin care s-a stabilit

în sarcina pârâților obligația alternativă privind acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în loc să verifice și să stabilească pe bază de probe care dintre măsurile reparatorii

în echivalent prevăzute de aceste dispoziții legale pot fi acordate

reclamantelor, cu consecința obligării pârâților în acest sens.

Sub acest aspect, instanța de apel nu

a lămurit pe deplin situația de fapt, reținând în considerentele hotărârii

pronunțate că pârâții nu dispun de terenuri spre a fi oferite în compensare,

fără a cenzura, prin administrarea de probe suplimentare, răspunsul comunicat

în acest sens de P.M. Constanta cu adresa nr. 176506/12 ianuarie 2009.

Verificarea existenței în patrimoniul

unității deținătoare a unui teren disponibil, apropiat în ceea ce privește

valoarea și caracteristicile cu cel preluat abuziv, se impunea față de apărarea

constantă a reclamantelor în sensul existenței unui asemenea bun în patrimoniul

pârâților, iar în acest scop probatoriul trebuia suplimentat chiar și din

oficiu, întrucât potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

O asemenea verificare se impune în

cauză cu atât mai mult cu cât reclamantele au depus în recurs lista cu bunurile

disponibile, alcătuită în noiembrie 2008 de P.M. Constanța în conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, act care evidențiază că în

patrimoniul acestei entități au existat 33 de terenuri disponibile la nivelul

lunii noiembrie 2008, deci la o dată foarte apropiată de cea la care s-a

întocmit lista comunicată instanței de apel cu adresa nr. 176506 din 12

ianuarie 2009, potrivit căreia în ianuarie 2009 M. Constanța nu ar fi dispus de

nici un teren spre a fi atribuit în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Raportat la această împrejurare și la

dreptul instanței de a cenzura eventualul refuz nejustificat al unității

deținătoare de a acorda măsura compensării, este esențial de lămurit în cauză,

în vederea corectei aplicări a dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 11 alin.

(8) cu referire la alin. (4) al aceluiași articol și art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, dacă în patrimoniul pârâților există terenuri disponibile

susceptibile de a fi acordate, în compensare, reclamantelor, sens în care se

impune verificarea situației juridice a fiecărui teren din lista celor

disponibile la nivelul lunii noiembrie 2008, prin administrarea oricărei probe

apreciate ca fiind utilă în acest scop.

Întrucât Înalta Curte nu poate aplica

dispozițiile legale incidente cauzei la o situație de fapt care nu a fost pe

deplin lămurită, urmează ca, în baza art. 314 C. proc. civ., cu referire la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantelor să fie admis, cu

consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță, pentru ca aceasta să stabilească pe deplin situația de fapt,

în raport de care să poată examina ulterior legalitatea sentinței apelate din

perspectiva formei măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite în concret

reclamantelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantele B.G. și B.N. împotriva deciziei nr. 29/ C din 2 februarie 2009 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

12 februarie 2010.