ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4301/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4301/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat

următoarele :

Prin sentința civilă nr. 701 din

22 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 101/115/2011 Tribunalul Caraș-Severin a

respins acțiunea formulată de reclamanta SC E.T.L.R. SRL Reșița în

contradictoriu cu pârâții C.A.A., F.A.M., S.G.D., V.l. și SC D.L.H. SRL Reșița.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la tribunal în

data de 17 ianuarie 2011 reclamanta a solicitat obligarea pârâților la

încetarea actelor de concurență neloială, la restituirea documentelor

confidențiale și a bazei de date a clientelei, însușite ilicit, la încetarea

exploatării comerciale a informațiilor confidențiale și a bazei de date

clientelare, la încetarea utilizării documentelor și tipizatelor folosite de

societatea reclamantă și care au fost însușite ilicit de pârâți, precum și

obligarea acestora, în solidar, la plata unei despăgubiri de 120.000 lei cu

titlu de daune materiale și morale pentru prejudiciul cauzat prin actele de

concurență neloială săvârșite.

În cauză au

fost administrate probe cu înscrisuri, a fost efectuată o expertiză informatică

și una contabilă, au fost audiați martorii L.A. și D.G.A., s-a luat

interogatoriu părților, din materialul probator prima instanță reținând

următoarele:

Pârâtele C.A.A.,

F.A.M. și S.G.D. au fost salariatele reclamantei în calitate de dispeceri

transporturi până în 18 ianuarie 2010, când au demisionat.

În data de 13

ianuarie 2010 a fost înființată societatea comercială pârâtă - SC D.L.H. SRL

Reșița. Conform susținerilor reclamantei, aceasta ar avea același obiect de

activitate și ar fi deturnat clientela sa prin cele trei pârâte persoane fizice

demisionare, care, ulterior, s-au angajat la societatea pârâtă. Ceea ce, însă,

s-a dovedit din toate probele de la dosar, este că SC D.L.H. SRL Reșița are ca

obiect de activitate intermedieri transporturi, că aceasta, prin angajați,

caută pe internet marfă de transportat, iar după ce dispecerul o identifică, se

caută și un transportator dispus să efectueze transportul cu un anume preț, la

care societatea de intermediere își adaugă un comision, care face parte

ulterior din prețul final al transportului, iar comanda de transport este

oferită firmei cu prețul cel mai avantajos. Societatea pârâtă a depus la dosar

dovada că pe internet apare catalogul caselor de expediții, catalogul firmelor,

bursa de transport, catalogul de transport marfă și altele.

Instanța de

fond a apreciat că, în prezenta cauză nu a fost dovedit în niciun fel că pârâta

SC D.L.H. SRL Reșița, prin angajații săi, ar fi utilizat în vreun fel secretele

comerciale ale reclamantei sau că ar fi incitat la delict și achiziționarea de

secrete comerciale de către terți.

De asemenea, a

constatat că reclamanta nu a fost dovedit că pârâta ar fi deturnat clientela

acesteia deși s-a făcut comparație între listele de clienți ale celor două

părți, deoarece niciuna dintre ele nu aveau contracte de exclusivitate cu

clientela. Expertizele administrate în cauză nu au dovedit deturnarea

clientelei întrucât activitățile de intermediere sunt realizate în scopul

obținerii unui comision, iar fiecare dintre cele două firme lucrează cu mai

mulți clienți, în sensul dispozițiilor art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991

Reclamanta a

mai susținut că pârâtele, cunoscând modalitatea de lucru a reclamantei, au

sustras documentația aferentă necesară pentru prestarea serviciilor conexe

transporturilor, preluând întocmai modelul prezentării firmei, al contractului

de transport și al bonului de comandă, că au sustras baza de date cu privire la

clientelă.

Sub acest

aspect, instanța de fond a avut în vedere expertizele efectuate în cauză, care,

însă nu au confirmat susținerile reclamantei, respectiv expertiza informatică a

concluzionat că fișierele de prezentare ale celor două firme nu au fost copiate

fizic, fișierul „comandă de transport", din punct de vedere fizic, era

diferit la cele două societăți, cu toate că nu se excludea posibilitatea ca

informațiile care se regăsesc în fișiere să fi fost copiate, în sensul că cel

mai vechi putea să fie o sursă de inspirație la crearea fișierului nou. în ceea

ce privește baza de date, concluziile expertului au fost aceleași.

De asemenea,

potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat a concluzionat că

reclamanta nu a dovedit cu niciun mijloc de probă că dacă cei 45 de clienți nu

ar fi contractat cu pârâta, ar fi contractat în mod cert cu ea, iar conform

opiniilor experților asistenți s-a constatat că raporturile comerciale se

desfășurau pe bază de comandă, neexistând între părți contracte scrise, care să

cuprindă clauze legate de drepturi, obligații, eventual, daune. Mai mult, ca

număr de clienți, dacă ar fi contractat sigur cu reclamanta, nu s-a dovedit

împrejurarea că 45 clienți din 404 ar fi un procent atât de semnificativ încât

să afecteze poziția comerciantului concurent pe piață, așa cum pretindea

reclamantă în raport de art. 4 lit. a) din Lege.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC E.T.L.R. SRL Reșița, solicitând

schimbarea ei, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost ea formulată și

precizată, pentru următoarele motive:

În motivarea

apelului, reclamanta a susținut, în esență, că prima instanță nu a ținut seama

de probele administrate, nu a analizat motivele acțiunii în concurență

neloială, mulțumindu-se doar să reia susținerile părții adverse, rezultatul

fiind o sentință nemotivată, cu o parte a considerentelor conținând o

succesiune de afirmații fie străine de natura pricinii, fie complet nesusținute

de alte elemente ale dosarului.

Apelanta a

susținut că a invocat încălcări concrete ale art. 4 lit. a), b), f), g) și h)

din Legea nr. 11/1991, iar instanța nu a făcut referire la încălcările de la art.

4 lit. a), b), f) și h), care au fost argumentate în repetate rânduri pe

parcursul judecării în fond a cauzei, făcându-se referire doar la lit. g).

În continuare,

reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe și sub aspectul interpretării

concurenței neloiale cu referire la expertiza informatică și expertiza

contabilă, sens în care opinează că acestea conțin afirmații străine de natura

pricinii. în susținerea celor învederate, apelanta arată pe larg și detaliat

derularea raporturilor dintre părți din perspective unor fapte și acțiuni, care

în opinia sa sunt pe tărâmul concurenței neloiale, criticând soluția

tribunalului punctual atât în ceea ce privește stabilirea situației de fapt,

cât și expertizele efectuate în cauză, raportate la textele de lege pretins

încălcate. Astfel, reclamanta s-a referit pe larg la probele administrate în

cauză, declarațiile de martori audiați în cauză și la expertizele de

specialitate dispuse din perspectiva obiectului cauzei dedus judecății,

inclusiv la prejudiciul suferit prin faptele de concurență neloială săvârșite

de părțile adverse.

Prin decizia

civilă nr. 29 din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

a -ll-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

S-a reținut, în

esență, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimaților, precum și

din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică, în temeiul art. 295 C.

proc. civ., că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, conformă cu

dispozițiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greșite aplicări a

legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în

dosar, cum nejustificat susține apelanta.

Aceasta, cu

toate că este adevărat că judecătorul de fond a omis faptul că la termenul din

6 martie 2012 societatea reclamantă a formulat o precizarea de acțiune, prin

care și-a majorat cuantumul pretențiilor, inițial evaluate la 120.000 lei, la

suma de 300.456,10 lei, precum și că în considerente nu sunt analizate,

distinct, toate actele de concurență neloială invocate în acțiunea

introductivă. De asemenea, este real că absența parteneriatului comercial

exclusiv între societatea reclamantă și clienți este irelevantă față de natura

litigiului, pentru că dacă ar fi existat o exclusivitate contractuală, atunci

răspunderea ar fi revenit părții care ar fi încălcat această obligație

contractuală, absența unui parteneriat convențional constituind chiar premisa

de incidență a Legii nr. 11/1991, care sancționează faptele cu caracter

delictual, care au ca efect denaturarea concurenței.

Însă, raportat

la ansamblul probelor administrate în cauză, instanța de apel a concluzionat că

acțiunea în concurență neloială neîntemeiată.

Or, în acest

domeniu specific nu poate fi vorba de încălcarea art. 4 din Legea privind

combaterea concurenței neloiale întrucât reclamanta nu poate pretinde că deține

o bază de date exclusivă cu potențiali clienți și care, raportat la prevederile

art. 11 din același act normativ, ar reprezenta un secret comercial, chiar

dacă, în fapt, aceasta și-a constituit o așa-zisă „bază de date cu clienții

tradiționali" cuprinzând atât datele de identificare ale acestora, cât și

persoana prin intermediul căreia se poate stabili contactul efectiv (adică, cu

societățile cu care a mai colaborat în trecut). Aceasta, în considerarea

faptului că în practică societățile de intermediere, prin angajații lor, caută

pe internet marfă de transportat, contactarea făcându-se în mod direct -

telefonic - cu persoana care răspunde de transportul publicat în prealabil în

vederea licitării. Contactarea este absolut necesară pentru a se afla date

concrete despre marfa transportată, data transportului, distanță, rută, tonaj,

dimensiuni etc, fără să se ofere un preț pentru acel transport, preț care

trebuie oferit de societatea de expediții. După obținerea acestor date,

societățile de intermediere de pe bursa românească de transport oferă acest

transport spre licitare, încercând să găsească un transportator dispus să accepte

un preț cât mai mic, la care se adaugă un comisionul intermediarului, și care

este comunicat ofertatului din străinătate. Această contactare este făcută și

de alte firme interesate, fiecare dintre ele oferind un preț, iar firma care

dorește să efectueze respectivul transport hotărăște singură cine a câștigat

această licitație (în funcție de cel mai scăzut preț), oferindu-i comanda de

intermediere a acelui transport.

Chiar dacă, în

anumite părți, declarațiile pârâților sunt contradictorii, fapt ce poate fi pus

pe seama unei lipse de sinceritate la momentul luării interogatoriilor, dar nu

numai (și trecerea timpului poate fi o cauză, alături de starea de emoție, în

funcție de persoana fiecăruia), din analiza acestora instanța de apel a

apreciat că nu se poate reține temeinicia susținerilor apelantei, fundamentată

pe o „puternică prezumție judiciară" care ar releva caracterul fals al

declarațiilor intimaților, pentru simplul motiv că acestea nu se coroborează cu

ansamblul probelor administrate în cauză. în acest sens, instanța de apel a

constatat că expertiza informatică nu susțin criticile apelantei, în

considerente fiind explicat în fapt și în drept convingerea instanței raportat

la cele învederate de apelantă.

Așadar, nu se

poate afirma că activitatea pârâtelor persoane fizice ar fi constituit

concurență neloială în formele descrise de legiuitor în art. 4 lit. a), b) și

g) din Legea nr. 11/1991, acestea nefăcând altceva decât să demisioneze de la

societatea apelantă, pentru ca ulterior să se angajeze la o societate

concurentă, fără ca prin aceasta să divulge sau să folosească secrete

comerciale ale SC E.T.L R. SRL Reșița, fără consimțământul acesteia și într-un

mod contrar uzanțelor comerciale cinstite, persoanele fizice nefiind nici

salariate exclusive ale primului angajator.

În ceea ce

privește faptele imputate intimatei SC D.L.H. SRL Reșița și reprezentantului

său legal - art. 4 lit. f) și h) - ele nu au fost dovedite, pentru cea din urmă

faptă lipsind și condiția referitoare la dezorganizarea activității

comerciantului, cu atât mai mult cu cât relația de rudenie dintre acesta din

urmă și intimata S.G. nu a fost contestată. Astfel, este normal ca o persoană,

aflând de intenția unei rude de a-și schimba locul de muncă și având în plan să

constituie o societate comercială, să îi propună acesteia să o angajeze, cum la

fel de normal este și ca această rudă, având relații apropiate cu alte două

colege de serviciu, care, la rândul lor, și-au manifestat intenția de a pleca

de la primul angajator, să încerce să le ajute și să le obțină un posibil loc

de muncă la societatea la care și ea urmează să se angajeze, toate aceste

acțiuni neintrând sub incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 11/1991,

contrar celor susținute de apelantă.

În legătură cu

afirmațiile apelantei cu privire la nelegala desfășurare de către societate

intimată a activităților de transport și a celor conexe acestora, mai exact lipsa

licenței emisă de A.R.R., instanța de apel Ie-a considerat străine prezentei

cauze, cu atât mai mult cu cât aceasta a format obiectul unei sesizări la

organul competent.

În consecință,

instanța de apel a constatat că în speță nu se pune nici problema acoperirii

vreunui prejudiciu pretins a fi cauzat reclamantei, lipsind condițiile

răspunderii civile delictuale.

Împotriva

deciziei pronunțată în apel reclamanta a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta

susține că activitatea de concurență neloială a pârâților intimați a îmbrăcat

nu doar tiparul juridic al deturnării clientelei Eutralog, dar și pe cel al

atragerii de salariați Eutralog către SC D.L.H. SRL.

Arată recurenta

cu titlu exemplificativ, că prima pagină a comenzilor de transport, numită Fișă

comandă transport, un document intern al societății, care nu părăsește evidența

Eutralog în condiții normale; el nu se comunică niciunui client, transportator

sau colaborator, întrucât conține date cu caracter confidențial despre clientul

cu care s-a făcut contractul de transport. De asemenea, amintim cu această

ocazie informațiile de contact ale unor reprezentanți ai clienților noștri care

nu se regăsesc în bazele de date publice, cu atât mai puțin pe Google:

(Urbanczyk Monika pentru DHL Freight GmbH Germania, sau Ruklic Edvard, Posti

Udo, Keinhoffer Heinz pentru Gebruder Weiss). De asemenea, deși s-a reținut că

societatea intimată nu utilizează bonuri de comandă, un astfel de bon completat

de SC D.L.H. SRL există deja la dosar.

Cu toate

acestea, Curtea de Apel Timișoara reține că nicio informație sustrasă de către

fostele salariate nu constituie secret comercial, tară nicio referire la aspectele

semnalate mai sus, deci prima parte a considerentelor, având ca punct de

pornire lipsa caracterului de secret comercial al informațiilor, este lipsită

de motivare.

Instanța de

apel reia în considerente descrierea modalității în care acționează societățile

de intermediere în transporturi. Astfel, fără a primi răspuns că pe paginile de

internet folosite de operatorii economici din domeniu, datele de identificare a

persoanelor de contact se face pe bază de abonament, iar pe paginile oficiale

nefiind înscrise date de identificare. Această împrejurare, a determinat-o pe

recurentă să ajungă la concluzia că pârâtele ar fi preluat din baza de date ale

societății reclamante; în opinia recurentei, aceste împrejurări sunt de natură

să întărească prezumția potrivit căreia societatea intimată a avut la

dispoziție formatul electronic al documentelor societății reclamante. în

continuare, recurenta prezintă modul în care părțile adverse au demisionat și

angajat la societatea pârâtă, în scopul atragerii clientelei în favoarea

acesteia, ceea ce atrage incidența art. 4 lit. a) și h) din legea concurenței

și, nu numai, dar sunt „ uitate „ declarațiile martorilor L.A. și D.G.,

potrivit cărora dovedesc că abordarea salariaților societății reclamante s-au

făcut pentru societatea pârâtă, probatorii care fac posibilă incidența art. 4 lit.

f) din Legea concurenței neloiale.

Prin motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

susține încălcarea și aplicarea greșită a art. 4 lit. a), b, g, f), h) din

Legea nr. 11/1991, republicată, pe care le invocă și arată ce prevăd textele de

lege evocate, recurenta făcând o descriere amplă raportat la probele

administrate în cauză, inclusiv cele două expertize - expertiza informatică și

expertiza contabilă - din perspectiva pretinselor fapte și acțiuni ale

pârâților de concurență neloială. De altfel, recurenta reiterează, în mare

parte, motivele de apel și, nu numai, dar, face o analiză detaliată a

expertizelor efectuate în cauză și a răspunsurilor martorilor audiați în cauză,

cu referire la pretinsele acte normative încălcate în materie raportate la

situația de fapt prezentată, la fond, apel și recurs.

În fine,

recurenta susține că în cauză prejudiciu este dovedit și reprezintă tocmai

rezultatul actelor și faptelor de concurență neloială săvârșite de intimații

pârâți. Pe cale consecință solicita admiterea recursului, astfel cum a fost

formulat.

Înalta Curte,

din oficiu, la acest termen a invocat nulitatea cererii de recurs în raport de

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și a rămas în

pronunțare pe această excepție.

Înalta Curte

examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate și reține

nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Recurenta -

pârâtă își circumscrie criticile în mod global și formal motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., raportându-se la

hotărârea supusă controlului judiciar, din perspectiva situație de fapt și a

expertizelor efectuate în cauză cu privire la acțiunile pretinse de concurență

neloială.

Deși, recurenta

indică structurat aplicarea greșit a dispozițiilor legale prevăzute de art. 4 lit.

a), b), g), f), h) din Legea nr. 11/1991, republicată, din motivarea făcută,

rezultă fără echivoc, că acestea sunt aspecte de netemeinicie.

Astfel,

recurenta readuce în discuție aspecte de netemeinicie, raportându-se la probele

administrate în cauză, descriind concluziile rapoartelor de expertiză dispuse

în cauză și analizează declarațiile de martori audiați, ceea ce conferă

recursului declarat de reclamantă o reapreciere a situației de fapt stabilită

și o reapreciere a probelor administrate în cauză.

În atare,

condiții, instanța de recurs, ca instanță de control judiciar nu poate examina

pricina decât din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute limitativ și

restrictiv de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ., or, ceea ce susține,

relatează recurenta în dezvoltarea recursului promovat, nu poate să conducă

decât la sancțiunea prevăzută de legiuitor cuprinsă în art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ.

Referitor la

motivul de recurs întemeiat de recurentă pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de

asemenea, Înalta Curte constată că acesta prezintă aspecte de netemeinicie

vizând: modalitatea în care pârâtele au preluat baza de date ale societății

reclamante în scopul deturnării clientelei, descrierea datelor de identificare

ale potențialilor clienți pe paginile de internet, faptul că pârâții s-au

angajat la societatea pârâtă, cu referire la probele administrate în cauză.

În ce privește

criticile recurentei referitoare la existența unui prejudiciu, după cum se

poate observa, acestea sunt aspecte de netemeinicie sub aspectul reluării

situației de fapt ce nu mai poate forma obiectul cenzurii în recurs și o

reapreciere a probelor administrate în cauză, aceasta reluând criticile din

apel, în sensul reluării unor aspecte din raportul de expertiză privind

profitul și sumele de afaceri.

Practic, așa

cum se poate observa, prin criticile formulate recurenta își exprimă

nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate de instanțe, critici de

netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză și o restabilire

a situației de fapt, deși a invocat textele de lege pretins încălcate sau

aplicate greșit ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., de asemenea, recurenta este nemulțumită de soluție, aceasta nefăcând să

readucă în discuție aspecte de netemeinicie vizând reluarea situației de fapt.

Cum criticile

formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate

prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita

cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situație în care se

va aplica sancțiunea nulității recursului.

În considerarea

celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației

reglementate de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și

inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Înalta Curte,

urmează să respingă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată

de pârâți, prin apărător, întrucât înscrisurile depuse de avocat reprezentând

cheltuieli de judecată, în recurs, nu sunt înscrisuri doveditoare, după cum se

poate, observa, din examinarea copiilor xerox depuse la dosar cu mențiunea „

conform cu originalul" - needificatoare - nu rezultă pentru ce au fost înaintate

sumele înscrise în ele.

Referitor la

cheltuielile de judecată din apel și fond, Înalta Curte urmează, de asemenea, a

le respinge, întrucât acestea puteau fi solicitate la instanțele anterioare, în

temeiul art. 274 C. proc. civ., care dau posibilitatea părților să solicite

cheltuieli de judecată numai la cerere și cu condiția ca înscrisurile depuse

pentru acordarea acestora să fie doveditoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC E.T.L.R. SRL Reșița

împotriva Deciziei civile nr. 29 din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

Curtea de Apel Timișoara, secția a -ll-a civilă, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Respinge

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații pârâți C.A.A.,

S.G.D., V.l. și SC D.L.H.SRL Reșița.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 4 decembrie 2013.