ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4301/2013

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele : Prin sentința civilă nr. 701 din 22 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 101/115/2011 Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea formulată de reclamanta SC E.T.L.R. SRL Reșița în contradictoriu cu pârâții C.A.A., F.A.M., S.G.D., V.l. și SC D.L.H. SRL Reșița.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la tribunal în data de 17 ianuarie 2011 reclamanta a solicitat obligarea pârâților la încetarea actelor de concurență neloială, la restituirea documentelor confidențiale și a bazei de date a clientelei, însușite ilicit, la încetarea exploatării comerciale a informațiilor confidențiale și a bazei de date clientelare, la încetarea utilizării documentelor și tipizatelor folosite de societatea reclamantă și care au fost însușite ilicit de pârâți, precum și obligarea acestora, în solidar, la plata unei despăgubiri de 120.000 lei cu titlu de daune materiale și morale pentru prejudiciul cauzat prin actele de concurență neloială săvârșite.

În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri, a fost efectuată o expertiză informatică și una contabilă, au fost audiați martorii L.A. și D.G.A., s-a luat interogatoriu părților, din materialul probator prima instanță reținând următoarele: Pârâtele C.A.A., F.A.M. și S.G.D. au fost salariatele reclamantei în calitate de dispeceri transporturi până în 18 ianuarie 2010, când au demisionat. În data de 13 ianuarie 2010 a fost înființată societatea comercială pârâtă - SC D.L.H. SRL Reșița. Conform susținerilor reclamantei, aceasta ar avea același obiect de activitate și ar fi deturnat clientela sa prin cele trei pârâte persoane fizice demisionare, care, ulterior, s-au angajat la societatea pârâtă.

Ceea ce, însă, s-a dovedit din toate probele de la dosar, este că SC D.L.H. SRL Reșița are ca obiect de activitate intermedieri transporturi, că aceasta, prin angajați, caută pe internet marfă de transportat, iar după ce dispecerul o identifică, se caută și un transportator dispus să efectueze transportul cu un anume preț, la care societatea de intermediere își adaugă un comision, care face parte ulterior din prețul final al transportului, iar comanda de transport este oferită firmei cu prețul cel mai avantajos. Societatea pârâtă a depus la dosar dovada că pe internet apare catalogul caselor de expediții, catalogul firmelor, bursa de transport, catalogul de transport marfă și altele. Instanța de fond a apreciat că, în prezenta cauză nu a fost dovedit în niciun fel că pârâta SC D.L.H.

SRL Reșița, prin angajații săi, ar fi utilizat în vreun fel secretele comerciale ale reclamantei sau că ar fi incitat la delict și achiziționarea de secrete comerciale de către terți. De asemenea, a constatat că reclamanta nu a fost dovedit că pârâta ar fi deturnat clientela acesteia deși s-a făcut comparație între listele de clienți ale celor două părți, deoarece niciuna dintre ele nu aveau contracte de exclusivitate cu clientela.

Expertizele administrate în cauză nu au dovedit deturnarea clientelei întrucât activitățile de intermediere sunt realizate în scopul obținerii unui comision, iar fiecare dintre cele două firme lucrează cu mai mulți clienți, în sensul dispozițiilor art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991 Reclamanta a mai susținut că pârâtele, cunoscând modalitatea de lucru a reclamantei, au sustras documentația aferentă necesară pentru prestarea serviciilor conexe transporturilor, preluând întocmai modelul prezentării firmei, al contractului de transport și al bonului de comandă, că au sustras baza de date cu privire la clientelă.

Sub acest aspect, instanța de fond a avut în vedere expertizele efectuate în cauză, care, însă nu au confirmat susținerile reclamantei, respectiv expertiza informatică a concluzionat că fișierele de prezentare ale celor două firme nu au fost copiate fizic, fișierul „comandă de transport", din punct de vedere fizic, era diferit la cele două societăți, cu toate că nu se excludea posibilitatea ca informațiile care se regăsesc în fișiere să fi fost copiate, în sensul că cel mai vechi putea să fie o sursă de inspirație la crearea fișierului nou. în ceea ce privește baza de date, concluziile expertului au fost aceleași.

De asemenea, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat a concluzionat că reclamanta nu a dovedit cu niciun mijloc de probă că dacă cei 45 de clienți nu ar fi contractat cu pârâta, ar fi contractat în mod cert cu ea, iar conform opiniilor experților asistenți s-a constatat că raporturile comerciale se desfășurau pe bază de comandă, neexistând între părți contracte scrise, care să cuprindă clauze legate de drepturi, obligații, eventual, daune. Mai mult, ca număr de clienți, dacă ar fi contractat sigur cu reclamanta, nu s-a dovedit împrejurarea că 45 clienți din 404 ar fi un procent atât de semnificativ încât să afecteze poziția comerciantului concurent pe piață, așa cum pretindea reclamantă în raport de art. 4 lit. a) din Lege.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC E.T.L.R. SRL Reșița, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost ea formulată și precizată, pentru următoarele motive: În motivarea apelului, reclamanta a susținut, în esență, că prima instanță nu a ținut seama de probele administrate, nu a analizat motivele acțiunii în concurență neloială, mulțumindu-se doar să reia susținerile părții adverse, rezultatul fiind o sentință nemotivată, cu o parte a considerentelor conținând o succesiune de afirmații fie străine de natura pricinii, fie complet nesusținute de alte elemente ale dosarului.

Apelanta a susținut că a invocat încălcări concrete ale art. 4 lit. a), b), f), g) și h) din Legea nr. 11/1991, iar instanța nu a făcut referire la încălcările de la art. 4 lit. a), b), f) și h), care au fost argumentate în repetate rânduri pe parcursul judecării în fond a cauzei, făcându-se referire doar la lit. g). În continuare, reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe și sub aspectul interpretării concurenței neloiale cu referire la expertiza informatică și expertiza contabilă, sens în care opinează că acestea conțin afirmații străine de natura pricinii. în susținerea celor învederate, apelanta arată pe larg și detaliat derularea raporturilor dintre părți din perspective unor fapte și acțiuni, care în opinia sa sunt pe tărâmul concurenței neloiale, criticând soluția tribunalului punctual atât în ceea ce privește stabilirea situației de fapt, cât și expertizele efectuate în cauză, raportate la textele de lege pretins încălcate.

Astfel, reclamanta s-a referit pe larg la probele administrate în cauză, declarațiile de martori audiați în cauză și la expertizele de specialitate dispuse din perspectiva obiectului cauzei dedus judecății, inclusiv la prejudiciul suferit prin faptele de concurență neloială săvârșite de părțile adverse. Prin decizia civilă nr. 29 din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a -ll-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei. S-a reținut, în esență, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimaților, precum și din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică, în temeiul art. 295 C. proc. civ., că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, conformă cu dispozițiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greșite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum nejustificat susține apelanta.

Aceasta, cu toate că este adevărat că judecătorul de fond a omis faptul că la termenul din 6 martie 2012 societatea reclamantă a formulat o precizarea de acțiune, prin care și-a majorat cuantumul pretențiilor, inițial evaluate la 120.000 lei, la suma de 300.456,10 lei, precum și că în considerente nu sunt analizate, distinct, toate actele de concurență neloială invocate în acțiunea introductivă. De asemenea, este real că absența parteneriatului comercial exclusiv între societatea reclamantă și clienți este irelevantă față de natura litigiului, pentru că dacă ar fi existat o exclusivitate contractuală, atunci răspunderea ar fi revenit părții care ar fi încălcat această obligație contractuală, absența unui parteneriat convențional constituind chiar premisa de incidență a Legii nr. 11/1991, care sancționează faptele cu caracter delictual, care au ca efect denaturarea concurenței.

Însă, raportat la ansamblul probelor administrate în cauză, instanța de apel a concluzionat că acțiunea în concurență neloială neîntemeiată. Or, în acest domeniu specific nu poate fi vorba de încălcarea art. 4 din Legea privind combaterea concurenței neloiale întrucât reclamanta nu poate pretinde că deține o bază de date exclusivă cu potențiali clienți și care, raportat la prevederile art. 11 din același act normativ, ar reprezenta un secret comercial, chiar dacă, în fapt, aceasta și-a constituit o așa-zisă „bază de date cu clienții tradiționali" cuprinzând atât datele de identificare ale acestora, cât și persoana prin intermediul căreia se poate stabili contactul efectiv (adică, cu societățile cu care a mai colaborat în trecut).

Aceasta, în considerarea faptului că în practică societățile de intermediere, prin angajații lor, caută pe internet marfă de transportat, contactarea făcându-se în mod direct - telefonic - cu persoana care răspunde de transportul publicat în prealabil în vederea licitării. Contactarea este absolut necesară pentru a se afla date concrete despre marfa transportată, data transportului, distanță, rută, tonaj, dimensiuni etc, fără să se ofere un preț pentru acel transport, preț care trebuie oferit de societatea de expediții. După obținerea acestor date, societățile de intermediere de pe bursa românească de transport oferă acest transport spre licitare, încercând să găsească un transportator dispus să accepte un preț cât mai mic, la care se adaugă un comisionul intermediarului, și care este comunicat ofertatului din străinătate.

Această contactare este făcută și de alte firme interesate, fiecare dintre ele oferind un preț, iar firma care dorește să efectueze respectivul transport hotărăște singură cine a câștigat această licitație (în funcție de cel mai scăzut preț), oferindu-i comanda de intermediere a acelui transport. Chiar dacă, în anumite părți, declarațiile pârâților sunt contradictorii, fapt ce poate fi pus pe seama unei lipse de sinceritate la momentul luării interogatoriilor, dar nu numai (și trecerea timpului poate fi o cauză, alături de starea de emoție, în funcție de persoana fiecăruia), din analiza acestora instanța de apel a apreciat că nu se poate reține temeinicia susținerilor apelantei, fundamentată pe o „puternică prezumție judiciară" care ar releva caracterul fals al declarațiilor intimaților, pentru simplul motiv că acestea nu se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză.

în acest sens, instanța de apel a constatat că expertiza informatică nu susțin criticile apelantei, în considerente fiind explicat în fapt și în drept convingerea instanței raportat la cele învederate de apelantă. Așadar, nu se poate afirma că activitatea pârâtelor persoane fizice ar fi constituit concurență neloială în formele descrise de legiuitor în art. 4 lit. a), b) și g) din Legea nr. 11/1991, acestea nefăcând altceva decât să demisioneze de la societatea apelantă, pentru ca ulterior să se angajeze la o societate concurentă, fără ca prin aceasta să divulge sau să folosească secrete comerciale ale SC E.T.L R. SRL Reșița, fără consimțământul acesteia și într-un mod contrar uzanțelor comerciale cinstite, persoanele fizice nefiind nici salariate exclusive ale primului angajator.

În ceea ce privește faptele imputate intimatei SC D.L.H. SRL Reșița și reprezentantului său legal - art. 4 lit. f) și h) - ele nu au fost dovedite, pentru cea din urmă faptă lipsind și condiția referitoare la dezorganizarea activității comerciantului, cu atât mai mult cu cât relația de rudenie dintre acesta din urmă și intimata S.G. nu a fost contestată. Astfel, este normal ca o persoană, aflând de intenția unei rude de a-și schimba locul de muncă și având în plan să constituie o societate comercială, să îi propună acesteia să o angajeze, cum la fel de normal este și ca această rudă, având relații apropiate cu alte două colege de serviciu, care, la rândul lor, și-au manifestat intenția de a pleca de la primul angajator, să încerce să le ajute și să le obțină un posibil loc de muncă la societatea la care și ea urmează să se angajeze, toate aceste acțiuni neintrând sub incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 11/1991, contrar celor susținute de apelantă.

În legătură cu afirmațiile apelantei cu privire la nelegala desfășurare de către societate intimată a activităților de transport și a celor conexe acestora, mai exact lipsa licenței emisă de A.R.R., instanța de apel Ie-a considerat străine prezentei cauze, cu atât mai mult cu cât aceasta a format obiectul unei sesizări la organul competent. În consecință, instanța de apel a constatat că în speță nu se pune nici problema acoperirii vreunui prejudiciu pretins a fi cauzat reclamantei, lipsind condițiile răspunderii civile delictuale. Împotriva deciziei pronunțată în apel reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta susține că activitatea de concurență neloială a pârâților intimați a îmbrăcat nu doar tiparul juridic al deturnării clientelei Eutralog, dar și pe cel al atragerii de salariați Eutralog către SC D.L.H. SRL. Arată recurenta cu titlu exemplificativ, că prima pagină a comenzilor de transport, numită Fișă comandă transport, un document intern al societății, care nu părăsește evidența Eutralog în condiții normale; el nu se comunică niciunui client, transportator sau colaborator, întrucât conține date cu caracter confidențial despre clientul cu care s-a făcut contractul de transport. De asemenea, amintim cu această ocazie informațiile de contact ale unor reprezentanți ai clienților noștri care nu se regăsesc în bazele de date publice, cu atât mai puțin pe Google: (Urbanczyk Monika pentru DHL Freight GmbH Germania, sau Ruklic Edvard, Posti Udo, Keinhoffer Heinz pentru Gebruder Weiss).

De asemenea, deși s-a reținut că societatea intimată nu utilizează bonuri de comandă, un astfel de bon completat de SC D.L.H. SRL există deja la dosar. Cu toate acestea, Curtea de Apel Timișoara reține că nicio informație sustrasă de către fostele salariate nu constituie secret comercial, tară nicio referire la aspectele semnalate mai sus, deci prima parte a considerentelor, având ca punct de pornire lipsa caracterului de secret comercial al informațiilor, este lipsită de motivare. Instanța de apel reia în considerente descrierea modalității în care acționează societățile de intermediere în transporturi. Astfel, fără a primi răspuns că pe paginile de internet folosite de operatorii economici din domeniu, datele de identificare a persoanelor de contact se face pe bază de abonament, iar pe paginile oficiale nefiind înscrise date de identificare.

Această împrejurare, a determinat-o pe recurentă să ajungă la concluzia că pârâtele ar fi preluat din baza de date ale societății reclamante; în opinia recurentei, aceste împrejurări sunt de natură să întărească prezumția potrivit căreia societatea intimată a avut la dispoziție formatul electronic al documentelor societății reclamante. în continuare, recurenta prezintă modul în care părțile adverse au demisionat și angajat la societatea pârâtă, în scopul atragerii clientelei în favoarea acesteia, ceea ce atrage incidența art. 4 lit. a) și h) din legea concurenței și, nu numai, dar sunt „ uitate „ declarațiile martorilor L.A. și D.G., potrivit cărora dovedesc că abordarea salariaților societății reclamante s-au făcut pentru societatea pârâtă, probatorii care fac posibilă incidența art. 4 lit. f) din Legea concurenței neloiale.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea și aplicarea greșită a art. 4 lit. a), b, g, f), h) din Legea nr. 11/1991, republicată, pe care le invocă și arată ce prevăd textele de lege evocate, recurenta făcând o descriere amplă raportat la probele administrate în cauză, inclusiv cele două expertize - expertiza informatică și expertiza contabilă - din perspectiva pretinselor fapte și acțiuni ale pârâților de concurență neloială. De altfel, recurenta reiterează, în mare parte, motivele de apel și, nu numai, dar, face o analiză detaliată a expertizelor efectuate în cauză și a răspunsurilor martorilor audiați în cauză, cu referire la pretinsele acte normative încălcate în materie raportate la situația de fapt prezentată, la fond, apel și recurs.

În fine, recurenta susține că în cauză prejudiciu este dovedit și reprezintă tocmai rezultatul actelor și faptelor de concurență neloială săvârșite de intimații pârâți. Pe cale consecință solicita admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. Înalta Curte, din oficiu, la acest termen a invocat nulitatea cererii de recurs în raport de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și a rămas în pronunțare pe această excepție. Înalta Curte examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate și reține nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente: Recurenta - pârâtă își circumscrie criticile în mod global și formal motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., raportându-se la hotărârea supusă controlului judiciar, din perspectiva situație de fapt și a expertizelor efectuate în cauză cu privire la acțiunile pretinse de concurență neloială. Deși, recurenta indică structurat aplicarea greșit a dispozițiilor legale prevăzute de art. 4 lit. a), b), g), f), h) din Legea nr. 11/1991, republicată, din motivarea făcută, rezultă fără echivoc, că acestea sunt aspecte de netemeinicie. Astfel, recurenta readuce în discuție aspecte de netemeinicie, raportându-se la probele administrate în cauză, descriind concluziile rapoartelor de expertiză dispuse în cauză și analizează declarațiile de martori audiați, ceea ce conferă recursului declarat de reclamantă o reapreciere a situației de fapt stabilită și o reapreciere a probelor administrate în cauză.

În atare, condiții, instanța de recurs, ca instanță de control judiciar nu poate examina pricina decât din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute limitativ și restrictiv de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ., or, ceea ce susține, relatează recurenta în dezvoltarea recursului promovat, nu poate să conducă decât la sancțiunea prevăzută de legiuitor cuprinsă în art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs întemeiat de recurentă pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de asemenea, Înalta Curte constată că acesta prezintă aspecte de netemeinicie vizând: modalitatea în care pârâtele au preluat baza de date ale societății reclamante în scopul deturnării clientelei, descrierea datelor de identificare ale potențialilor clienți pe paginile de internet, faptul că pârâții s-au angajat la societatea pârâtă, cu referire la probele administrate în cauză.

În ce privește criticile recurentei referitoare la existența unui prejudiciu, după cum se poate observa, acestea sunt aspecte de netemeinicie sub aspectul reluării situației de fapt ce nu mai poate forma obiectul cenzurii în recurs și o reapreciere a probelor administrate în cauză, aceasta reluând criticile din apel, în sensul reluării unor aspecte din raportul de expertiză privind profitul și sumele de afaceri. Practic, așa cum se poate observa, prin criticile formulate recurenta își exprimă nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate de instanțe, critici de netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză și o restabilire a situației de fapt, deși a invocat textele de lege pretins încălcate sau aplicate greșit ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de asemenea, recurenta este nemulțumită de soluție, aceasta nefăcând să readucă în discuție aspecte de netemeinicie vizând reluarea situației de fapt. Cum criticile formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situație în care se va aplica sancțiunea nulității recursului. În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Înalta Curte, urmează să respingă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâți, prin apărător, întrucât înscrisurile depuse de avocat reprezentând cheltuieli de judecată, în recurs, nu sunt înscrisuri doveditoare, după cum se poate, observa, din examinarea copiilor xerox depuse la dosar cu mențiunea „ conform cu originalul" - needificatoare - nu rezultă pentru ce au fost înaintate sumele înscrise în ele. Referitor la cheltuielile de judecată din apel și fond, Înalta Curte urmează, de asemenea, a le respinge, întrucât acestea puteau fi solicitate la instanțele anterioare, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., care dau posibilitatea părților să solicite cheltuieli de judecată numai la cerere și cu condiția ca înscrisurile depuse pentru acordarea acestora să fie doveditoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC E.T.L.R. SRL Reșița împotriva Deciziei civile nr. 29 din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Curtea de Apel Timișoara, secția a -ll-a civilă, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații pârâți C.A.A., S.G.D., V.l. și SC D.L.H.SRL Reșița. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2013.