ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2308/2014

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, reclamanta SC E.S.R. SRL a solicitat obligarea pârâților SC H.P.S. SRL și G.S.V. la încetarea actelor de concurență neloială de dezorganizare a activității reclamantei prin atragerea și angajarea salariaților reclamantei, obligarea pârâților la suma de 25.000 lei daune materiale și 1 leu daune morale. Prin sentința civilă nr. 3218 din 18 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâta SC H.P.S. SRL a sumei de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, în esență, că între SC C.R. SRL (actuala pârâtă SC H.P.S. SRL) în calitate de prestator, reprezentată de administrator și unic asociat G.S.V. și reclamanta SC E.S.R. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii din 2010 (filele 7-8 din dosar) pentru o perioadă de un an cu posibilitatea prelungirii, fără a depăși însă data de 1 mai 2011. Relațiile contractuale dintre cele două societăți au încetat la data de 22 aprilie 2011, după cum susține reclamanta în cererea de chemare în judecată, fapt necontestat de către pârâți. Ulterior încetării colaborării SC C.R. SRL și-a schimbat denumirea în SC H.P.S. SRL, acționând în același domeniu de activitate cu reclamanta.

Prin acțiunea dedusă judecății, în esență, reclamanta incumbă pârâților săvârșirea a două fapte de concurență neloiale deturnarea (captarea) clientelei și atragerea salariaților reclamantei, solicitând ca, ulterior constatării existenței lor, instanța să dispună obligarea pârâților la încetarea faptelor de concurență neloiale și la plata unei sume de bani cu titlu de daune materiale și morale. Prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 11/1991 este instituit principiul loialității în conduita competitorilor comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale.

Concurența neloială, interzisă în activitatea concurențială corectă, este definită prin art. 2 al aceluiași act normativ ca reprezentând orice act sau fapt contrar uzanteor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii. Potrivit art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, reprezintă un act de concurență neloială „detunarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant". După cum s-a expus: anterior, pârâta persoană juridică a avut relații contractuale cu reclamanta, iar, după încetarea colaborării aceasta și-a schimbat denumirea într-o societate comercială, cu domeniu de activitate similar, intrând apoi în relații contractuale cu câțiva dintre foștii clienți/furnizori ai reclamanvei.

Având în vedere probele administrate în cauză, tribunalul a apreciat că nu se poate reține însă săvârșirea unor fapte de concurență neloială. Astfel, în orice economie de piață, principiul libertății comerțului activează și corolarul acestuia: principiul libertății de concurență între cei ce exercită același țipi de activitate economică sau cel puțin asemănătoare. Actul de concurență se definește în mod tradițional prin obiectivul său principal: captarea clientelei. Concurența fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept la clientelă, ca drept exclusiv aparținând unui anumit comerciant. Libertatea concurenței presupune faptul că este permisă atragerea clientelei altei întreprinderi, însă prin mijloace oneste.

Deoarece atragerea clientelei este liberă în economia de piață, orice comerciant o poate face în detrimentul rivalului. În mod firesc, deturnarea clientelei rezultă inevitabil din jocul cererii și ofertei, în permanenta confruntare dintre întreprinderile de pe piață, pentru a oferi cel mai bun produs/serviciu la cel mai atractiv preț. Doar atunci când mijloacele utilizate depășesc limita onestității, concurența devine neloială. În absența unor manopere frauduloase nu suntem însă în prezența concurenței neloiale, chiar dacă, prin ipoteză, plecarea salariatului ar provoca o deplasare a clientelei. În cauză, având în vedere cele anterior expuse privind principiul libertății de concurență, precum și probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că nu se poate reține existența unor asemenea manopere frauduloase săvârșite de către pârâți care să imprime un caracter neloial în crearea propriei clientele, în detrimentul reclamantei.

Tribunalul a subliniat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune specifică, cea a obligării pârâților la încetarea unui act incriminat ca neloial, constând în deturnarea (captarea) clientelei. Ca atare, pentru a dispune încetarea unui act/fapt, acesta trebuie să fie individualizat, prin descrierea lui completă, respectiv, față de motivul invocat de reclamantă, să fie indicați expres clienții/furnizorii pretins a fi deturnați de pârâți. Aceasta deoarece nu se poate ordona obligarea pârâților să înceteze să încerce să atragă clienți care pot fi ai reclamantei (și/sau ai altor actori de pe piața în discuție), deoarece ar contraveni scopului firesc al oricărui comerciant atagerea și menținerea unei clientele cât mai numeroase.

în limitele exercitării oneste a jocului concurențial, orice competitor este liber să încerce să atragă clientela rivalului. A ordona unei întreprinderi de pe piață să nu mai atragă clientela concurentului ar însemna însăși exclude'rea de pe piață a acelei întreprinderi, ceea ce nu este permis în condițiile unei economii consacrate constituțional ca fiind o economie de piață (prin dispozițiile art. 135 din Constituție, economia României este declarată economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență, statul având obligația să asigure libertatea comerțului). În aceste condiții, s-au analizat faptele concrete imputate de reclamantă pârâților, pentru a se verifica dacă în atragerea clientelei reclamantei pârâții au recurs la mijloace nelciale, frauduloase.

Din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a constatat că nu se poate reține existența unor asemenea manopere frauduloase săvârșite de către pârâți care să imprime i!n caracter neloial în crearea propriei clientele, în detrimentul reclamantei. Reclamanta a susținut, prin cerere, că. pârâții ar fi deturnat clienți și furnizori ai SC E.S.R. SRL, precum B.P., C.G. din Italia și SC C.G.B. SRL. În cauză însă reclamanta nu a făcut dovada unor mijloace frauduloase din partea pârâților în captarea acestora. Astfel, pe lângă împrejurarea că reclamanta nu avea clauză de exclusivitate cu aceste întreprinderi (aspect recunoscut de chiar reclamantă prin răspunsul la întrebarea nr. 12 din interogatoriu - fila 179 dosar), astfel că acestea erau libere să contracteze pe piață cu orice partener comercial, inclusiv cu pârâta SC H.P.S.

SRL, reclamanta nu a dovedit cai aceste întreprinderi ar fi ales să devină clienți ai SC H.P.S. SRL urmare a unor mijloace necinstite utilizate de către pârâți. În ceea ce privește clientul B.P., din corespondența purtată pe mail de către pârâtul G.S. (filele 161-165) coroborată cu declarațiile martorilor T.B. (fila 184) și M.V. (fila 191), a rezultat că pârâtul și-a înștiințat clienții despre faptul că a încetat colaborarea cu reclamanta SC E.S.R. SRL dând chiar și datele de contact ale persoanelor care urmau să-i preia activitatea. Faptul că acest client a aj'es să colaboreze și cu societatea pârâtă SC H.P.S. SRL nu duce la concluzia existenței unui act de concurență neloială atâta timp cât nu s-a făcut dovada mijloacelor frauduloase folosite de către pârâți în captarea acestui client.

Referitor la furnizorul C.G. din Italia, tribunalul a reținut că acesta este un important furnizor pe piața serviciilor H. cu care colaborează nu doar reclamanta, ci și alte întreprinderi printre care și SC H.P.S. SRL, nefăcându-se dovada faptului că pârâta ar fi comandat aceleași produse pentru „sushi bar" care ar fi fost contractate și de către reclamantă și pentru același client. În ceea ce privește SC C.G.B. SRL, tribunalul a reținut că pârâta a expediat o serie de proc'use către SC B.T. SRL conform avizului de transport din data de 17 mai 2012, însă contractul de transport a fost încheiat de către SC B.T. SRL cu SC C.G.B. SRL, nu de către societatea pârâtă (fila 183), prin urmare nu i se poate imputa pârâtei faptul că transportul s-a efectuat cu un vehicul care avea inscripționate însemnele H.E.

Referitor la schimbarea denumirii societății pârâte din SC C.R. SRL în SC H.P.S. SRL, tribunalul a arătat că denumirea „H." reprezintă un acronim, compus din inițialele activităților referitoare la hotel, restaurant și catering (H.), iar pe piața românească H. există foarte multe societăți care au în denumire acest cuvânt (filele 157-158). Prin urmare, schimbarea denumirii societății pârâte, din SC C.R. SRL în SC H.P.S. SRL; denumire pur descriptivă a activității, nu reprezintă un fapt de concurență neloială. Nu în ultimul rând, eiite de menționat că pârâții nu au fost legați de reclamantă printr-o clauză de neconcurență, astfel că nu exista pentru aceștia niciun impediment contractual sau legal de a desfășura, după încetarea contractului de muncă cu reclamanta, activități profesionale similare.

În condițiile în care probele administrate în cauză demonstrează doar că, după încetarea colaborării dintre reclamantă și pârâți, câteva întreprinderi - foști clienți și furnizori ai reclamantei - au intrat în raporturi contractuale cu pârâta SC H.P.S. SRL, fapt care, prin el însuși, în absența unei clauze de neconcurență incumbând pârâților, în absența unei clauze de exclusivitate între reclamantă și clienții săi și în condițiile libertății de a întreprinde a oricărui comerciant (inclusiv sub aspectul atragerii clientelei altora), nu reprezintă concurență neloială. După cum s-a arătat, despre concurență neloială se poate vorbi doar dacă mijloacele utilizate în captarea clientelei nu sunt oneste.

Nicio întreprindere nu are un drept exclusiv la clientelă, care se poate orienta către un alt concurent, în funcție de propria apreciere (fie ea obiectivă sau subiectivă) a calităților produselor și serviciilor oferite. Orientarea clientelei către un concurent al întreprinderii în discuție nu poate fi prezumată că a fost determinată de faptul că pârâtul persoană fizică a cunoscut anumite date privind politica comercială a reclamantei și a putut astfel să facă oferte mai bune. Dimpotrivă, pentru a reține faptul neloial de deturnare a clientelei, este necesar să se dovedească indubitabil că orientarea ciientelei reclamantei către SC H.P.S. SRL a fost realizată prin mijloace- neoneste. Or, o asemenea dovadă nu a fost realizată în cauză, astfel că nu se poate reține săvârșirea unor acte sau fapte de concurență neloială de către pârâți în sensul deturnării clientelei reclamantei.

În ceea ce privește atragerea salariaților reclamantei: Potrivit art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991, constituie o faptă neloială „atragerea unor salariați ai unui comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale". În principiu, orice salariat este liber să demisioneze și să se angajeze la o altă întreprindere, chiar și concurentă, cu excepția cazului în care este legat de fostul său angajator printr-o clauză de neconcurență sau dacă „migrarea" este determinată prin fapte dolosive, neoneste. Pornind de la principiul libertății muncii, în sfera ilicitului concurențial pot intra, așadar, doar acele comportamente neloiale, mai exact atunci când angajarea salariaților unui comerciant se face prin acțiuni concertate neloiale, urmărind dezorganizarea comerciantului în cauză.

Reclamanta a imputat pârâților, ca și comportament neloial, atragerea salariaților SC H.P.S. SRL Din probele administrate în cauză, tribunalul nu a reținut însă un asemenea fapt de concurență neloială.; Astfel, într-adevăr, din probele administrate, după cum s-a expus anterior, între SC C.R. SRL (actuala pârâtă SC H.P.S. SRL) în calitate de prestator, reprezentată de administrator și unic asociat G.S.V. și reclamanta SC E.S.R. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii din 2010 (filele 7-8 din dosar) pentru o perioadă de un an cu posibilitatea prelungirii, fără a depăși însă data de 1 mai 2011. Relațiile contractuale dintre cele două societăți au încetat la data de 22 aprilie 2011, după cum susține reclamanta în cererea de chemare în judecată, fapt necontestat de către pârâți.

Ulterior încetării colaborării SC C.R. SRL și-a schimbat denumirea în SC H.P.S. SRL, acționând în același domeniu de activitate cu reclamanta. De asemenea, probe!e au relevat că doi salariați ai SC E.S.R. SRL, în aceeași perioadă în care a încetat colaborarea între reclamantă și societatea pârâtă, și-au înaintat și ei demisiile devenind salariații SC H.P.S. SRL. Această situație de fapt nu a condus însă la concluzia reținerii în sarcina pârâților a unei fapte de concurență neloială la a cărei încetare tribunalul să îi oblige. După cum s-a expus anterior, pentru a reține fapta de concurență neloială analizată, ar fi trebuit să se demonstreze că, acționând concertat, prin mijloace neoneste,; pârâții au urmărit atragerea salariaților reclamantei pentru a dezorganiza activitatea SC E.S.R.

SRL. Probele administrate în cauză nu relevă însă acest aspect. Astfel, din declarațiile martorilor M.V. (fila 184) și T.B. (fila 191) coroborate cu răspunsurile la interogatoriul SC E.S.R. SRL (filele 178-179), a rezultat că, pentru perioada 2010 - 2012 au existat mai multe plecări d-9 personal din cadrul reclamantei și mai multe angajări. În condițiile unui flux important de personal de la reclamantă, proporția mică în care foștii salariați ai reclamantei au devenit salariați ai pârâtei nu poate demonstra dezorganizarea activității acesteia, cu atât mai mult cu cât numărul de angajări la reclamantă este foarte mic. Pe lângă împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada că salariații cu privire la care a imputat pârâților comportamentul neloial ar fi avut o expertiză profesională deosebită, fiind greu de înlocuit și punând în pericol bunul mers al activității reclamantei.

Mai mult decât atât, M.V. a fost angajată pentru o perioadă determinată, 3 luni (fila 44), iar încetarea raporturilor de muncă anterior împlinirii termenului a avut loc datorită neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către SC E.S.R. SRL (fila 191), contractul individual de muncă încetând în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii (acordul părților) (fila 48), iar T.B. a fost angajat al societății reclamante (filele 49-51), încetarea contractului de muncă având loc în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii (prin acordul părților) (fila 52), decizia de a-și schimba locul de muncă fiind influențată în mare parte de atmosfera care exista în cadrul societății reclamante conform declarației acestuia.

Mai mult, s-ar fi putut reține o eventuală concurență neloială dacă s-ar fi dovedit că s-a încercat atragerea unui personal în absența căruia era aproape imposibil să se desfășoare aclivitatea sau că ar fi fost greu de înlocuit, deoarece presupunea o perioadă mare de timp pentru ca viitorii angajați să aibă aceleași performanțe și ar fi subzistat astfel scopul dezorganizării. Indiferent de politica de personal și de politica generală comercială a reclamantei (îndreptățită să își organizeze sau reorganizeze activitatea potrivit propriilor decizii), nu s-a putut nega influența pe care o are asupra unui salariat contextul în care își desfășoară activitatea și, mai exact, percepția pe care acesta o are asupra siguranței locului său de muncă.

O nesiguranță, fie ea obiectivă sau subiectivă, poate determina salariatul să caute un nou loc de muncă și să accepte noi oportunități și aceasta doar potrivit propriei sale voințe, cu excluderea unor manopere necinstite din partea unui terț. Cu alte cuvinte, în absența unor probe clare, nu s-a putut conchide că pârâții au utilizat mijloace neloiale pentru a atrage salariați ai reclamantei, în condițiile în care aceștia aveau un sentiment de nesiguranță privind propriul loc de muncă, astfel că, în mod firesc, urmăreau găsirea unui alt loc de muncă, înfr-un domeniu de activitate în care lucraseră și anterior. Având în vedere toate considerentele anterior expuse, tribunalul a reținut că probele administrate în cauză nu demonstrează săvârșirea de către pârâți a unei fapte de concurență neloială constând în atragerea salariaților reclamantei, astfel că cererea este neîntemeiată și din această perspectivă.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâților la plata sumei de 25.000 lei daune materiale, tribunalul a reținut următoarele: Având în vedere obiectul cererii prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză, tribunalul a apreciat cererea în angajarea răspunderii civile delictuale formulate ca fiinci neîntemeiată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 998-999 C. civ., pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: a) săvârșirea unei fapte ilicite; b) existența unui prejudiciu; c) vinovăția autorilor faptei ilicite; d) legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs. În ceea ce privește fapta ilicită și vinovăția autorilor faptei ilicite, tribunalul având în vedere cele mai sus reținute, a constatat faptul că pârâții nu se fac vinovați de săvârșit niciunei fapte de concurență neloială.

Față de faptul că aceste condiții trebuie întrunite cumulativ, Tribunalul a considerat că analizarea celorlalte condiții nu se mai impune și a respins cererea reclamantei de acordare a daunelor materiale ca neîntemeiată. În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, și aceasta a fost apreciată ca neîntemeiată. Reclamanta a susținut că daunele morale i se cuvin ca urmare a lezării reputației datorită inducerii în eroare a clienților săi. Susținerile reclamantei au rămas însă simple susțineri, nedovedite, astfe: ca nu pot fundamenta pretențiile acesteia. Apelul declarat de reclamanta SC E.S.R.

SRL împotriva acestei sentințe, a fost respins de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 404 din 28 octombrie 2013. În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că tribunalul a reținut în mod corect situația de fapt relevantă în cauză și a aplicat în mod judicios dispozițiile legale incidente, cu referire la art. 4 lit. g) și h) din Legea nr. 11/1991 ca formă specială a răspunderii civile delictuale, prevăzutei de art. 998-999 C. civ., întrucât, în speța dedusă judecății pârâta ai desfășurat activitate comercială specifică, cu respectarea principiului libertății comerțului, respectiv principiul libertății de concurență între profesioniști care exercită același tip de activitate, sau asemănătoare și nu a acționat cu scopul de a deturna clientela reclamantei, prin utilizarea de manopere frauduloase cu acest scop.

Astfel, simplul fapt că cele două societăți desfășoară activități asemănătoare nu conduce automat la aplicarea dispozițiilor art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, înființaraa unei noi persoane juridice, cu domeniu de activitate similar, precum și desfășurarea de relații contractuale cu câțiva dintre foștii clienți și furnizori ai altei societăți nereprezentând, în sine, o problemă de concurență neloială. Asupra celei de-a doua fapte imputate, raportat la incidența dispozițiilor art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991 instanța de apel a apreciat că, prin fapta necontestată a pârâtei, de a angaja unele persoane care anterior au întreținut relații jde muncă cu reclamanta, nu s-a dovedit că SC H.P.S.

SRL a acționat în scopul predefinit de a dezorganiza activitatea SC E.S.R. SRL, declarațiile martorilor audiați coroborându-se cu susținerea pârâtei și sub acest aspect. S-a reținut că, întrucât apelanta-reclamantă nu a dovedit îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale (iar potrivit dispozițiilor art. 1609 C. civ. sarcina probei îi incumbă), respectiv existența faptelor ilicite săvârșite de către pârâtă cu vinovăție și care să fi produs un prejudiciu în patrimoniul acesteia, activitatea intimatei înscriindu-se în sfera uzanțelor comerciale, nefiind suficiente prezumțiile simple afirmate de către reclamantă, instanța a respins apelul formulat și a menținut sentința civilă nr. 3218 din 18 aprilie 2013 ca legală și temeinică.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., apreciind asupra culpei apelantei în promovarea căii de atac, s-a dispus obligarea acesteia la plata către intimată a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac a apelului (onorariu avocațial). Prin încheierea din 25 noiembrie 2013, Curtea de Apel București a respins cererea de îndreptare eroare materială formulată de petenta SC H.P.S. SRL. Împotriva deciziei instanței de apel recamanta SC E.S.R.SRL a declarat recurs, iar împotriva încheierii din 25 noiembrie 2013 a declarat recurs pârâta SC H.P.S. SRL. Recursul declarat de reclamanta SC E.S.R. SRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a considerat că hotărârea tribunalului este temeinică și legală, fără a analiza motivele sale de apel, în fapt și în drept, ceea ce face ca hotărârea să fie nemotivată.

În continuarea motivării, recurenta prezentând situația de fapt a cauzei, susține că a criticat decizia recurată considerând-o nelegală și netemeinică, urmare neobservării situației de fapt așa cum rezultă din probațiunea administrată, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză. Recurenta consideră că este greșiții și motivarea că ar exista concurență neloială numai dacă ar fi avut o clauză de exclusivitate cu furnizorii SC B.P. SRL, SC C.G. SRL și SC C.G.B. SRL, existând astfel posibilitatea dovedirii că au devenit clienții pârâtei, urmare unor mijloace necinstite utilizate de pârâți. Or, susține recurenta, legea nu prevede o asemenea restrângere a sferei actelor de concurență neloială.

Lipsită de suport este și motivarea referitoare la pârâți, în sensul că nu au fost legați de reclamant printr-o clauză de neconcurență, astfel că nu există niciun impediment contractual saj legal de a desfășura, după încetarea contractului de muncă, activități similare. Totodată, nici motivarea că ar fi licită atragerea și angajarea salariaților reclamantei de către pârâți nu se justifică, având în vedere că a probat că acei salariați cunoșteau informații confidențiale privind modul său de operare față de furnizori și clienți, iar pârâtul folosindu-se de relațiile de subordonare i-a atras și angajat, fără a mai fi necesar să îi instruiască, ceea ce constituie un mijloc fraudulos. Nereținând vreo faptă ilicită și vinovăția pârâților, instanța nu a mai analizat capătul de cerere privind daunele materiale și morale.

Față de argumentele expuse, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, hotărârea instanței de apel fiind nemotivată. Recursul pârâtei SC H.P.S. SRL se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în motivarea recursului, se susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 281 C. proc. civ., considerând că nu ar fi incidente întrucât eroarea materială nu ar fi vizibilă în acest caz, putând constitui o greșeala de judecată și că cuantumul cheltuielilor de judecată nereprezentând o greșeală materială astfel cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în practica constantă asupra acestui aspect.

Recurenta considerata fi exclusă o eroare de judecată atât timp cât instanța de apel nu a Idispus reducerea onorariului avocațial sau neacordarea acestuia pentru alte motive. Decizia a cărei îndreptare a solicitat-o, nu cuprinde nicio mențiune sau indiciu în acest sens, în fapt sau în drept. Pur și simplu instanța de apel nu a adunat cele două sume din facturi, respectiv din extrasele de cont, ceea,ce face ca eroarea să fie una de calcul, o eroare materială evidentă, pentru că deși a dispus obligarea apelantei la plata întregului onorariu avocațial în temeiul art. 274 C. proc. civ., din eroare cuantumul onorariului a fost menționat 2.000 de lei în loc de 4.000 de leif Dispozițiile art. 281 C. proc.

civ. nu exclud de la aplicare dispozitivul și considerentele privind cheltuielile de judecată sub aspectul cuantumului acestora. Recurenta considera că este deplin admisibilă calea urmată, respectiv art. 281 C. proc. civ., iar instanța de apel cu interpretarea și aplicarea .greșită a acestei prevederi legale a respins cererea. Pentru motivele arătate mai sus, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea încheierii din data de 25 noiembrie 2013, în sensul admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale cuprinse în considerentele și în dispozitivul Deciziei civile nr. 404 din 28 octombrie 2013, în sensul obligării apelantei - reclamante la plata sumei de 4.000 lei, în loc de 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Examinând atât decizia cât și încheierea recurate din perspectiva criticilor formulate recureme, Înalta Curte, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare: Referitor la recursul reclamantei SC E.S.R. SRL se rețin următoarele: Prealabil examinării acestui recurs, Înalta Curte arată că recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicție, ci constituie controlul judiciar al respectării de către judecătorii fondului a legii. în recurs, instanța verifică dacă faptelor declarate ca fiind stabilite de hotărârea atacată li s-a făcut o aplicare corectă a legii. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci cârd hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentei, nu poate fi reținută ipoteza supusă analizei sub aspectul nemotivării decizei recurate, ca urmare a neanalizării motivelor sale de apel. Sub un prim aspect, se observă că nu se indică concret care sunt acele motive de apel neanalizate, recurenta limitându-se să-și exprime nemulțumirea cu privire la soluția dată asupra fondului litigiului, invocând critici de notemeinicie cu privire la situația de fapt în raport de greșita interpretare a probelor sau insuficienta examinare a acestora. Trecând peste aceste observații, se reține că acest motiv de recurs - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat în mod nefondat, deoarece din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărâri în căile de atac, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor, fiind clară și concisă, nicdecum sumară, confuză ori chiar nemotivată. Așa fiind, se constată că instanța de apel în virtutea efectului devolutiv a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, pronunțând o hotărâre temeinică și legală, răspunzând criticilor din apel, iar faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nolegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Față de considerentele expuse, criticii subsumate prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vor fi respinse. Cu privire la recursul pârâtei SC H.P.S. SRL. se rețin următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. de către instanța de apel. Critica este refondată. Dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Textul legal susmenționat reglementează posibilitatea îndreptării erorilor și omisiunilor strecurate în cuprinsul hotărârii judecătorești. Sintagma „eroare materială" este folosită de legiuitor pentru a exprima acele greșeli ce s-au strecurat în hotărâre cu acest prilej și care nu afectează legalitatea și temeinicia acesteia. În speță, se consta-ă că în mod corect s-a reținut că cererea formulată de pârâtă cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie o eroare materială în sensul dispozițiilor legale mai sus evocate, ci eventual o greșeală de judecată, motiv pentru care criticile recurentei vor fi respinse. Acordarea cheltuielilor de judecată pârâtei în calea de atac a apelului constituind, așadar, o chestiune de judecată și nu o eroare de calcul, instanța de apel constatând neîntrunite cerințele art. 281 C. proc.

civ. în mod corect a respins cererea petentei SC H.P.S. SRL. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei SC H.P.S. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.S.R. SRL împotriva Deciziei civile nr. 404 din 28 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC H.P.S. SRL împotriva încheierii din 25 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință, publică, astăzi 18 iunie 2014.