ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2308/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2308/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra recursurilor, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă,

reclamanta SC E.S.R. SRL a solicitat obligarea pârâților SC H.P.S. SRL și

G.S.V. la încetarea actelor de concurență neloială de dezorganizare a

activității reclamantei prin atragerea și angajarea salariaților reclamantei,

obligarea pârâților la suma de 25.000 lei daune materiale și 1 leu daune

morale.

Prin sentința civilă nr. 3218 din 18

aprilie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins acțiunea ca

neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâta SC H.P.S. SRL a

sumei de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut, în esență, că între SC C.R. SRL (actuala pârâtă SC H.P.S. SRL) în

calitate de prestator, reprezentată de administrator și unic asociat G.S.V. și

reclamanta SC E.S.R. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de

prestări servicii din 2010 (filele 7-8 din dosar) pentru o perioadă de un an cu

posibilitatea prelungirii, fără a depăși însă data de 1 mai 2011.

Relațiile contractuale dintre cele

două societăți au încetat la data de 22 aprilie 2011, după cum susține

reclamanta în cererea de chemare în judecată, fapt necontestat de către pârâți.

Ulterior încetării colaborării SC C.R.

SRL și-a schimbat denumirea în SC H.P.S. SRL, acționând în același domeniu de

activitate cu reclamanta.

Prin acțiunea dedusă judecății, în

esență, reclamanta incumbă pârâților săvârșirea a două fapte de concurență

neloiale deturnarea (captarea) clientelei și atragerea salariaților

reclamantei, solicitând ca, ulterior constatării existenței lor, instanța să

dispună obligarea pârâților la încetarea faptelor de concurență neloiale și la

plata unei sume de bani cu titlu de daune materiale și morale.

Prin dispozițiile art. 1 din Legea nr.

11/1991 este instituit principiul loialității în conduita competitorilor

comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință,

potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a

cerințelor concurenței loiale. Concurența neloială, interzisă în activitatea

concurențială corectă, este definită prin art. 2 al aceluiași act normativ ca

reprezentând orice act sau fapt contrar uzanteor cinstite în activitatea

industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum

și de efectuare a prestărilor de servicii.

Potrivit art. 4 lit. g) din Legea nr.

11/1991, reprezintă un act de concurență neloială „detunarea clientelei unui

comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul

funcției deținute anterior la acel comerciant".

După cum s-a expus: anterior, pârâta

persoană juridică a avut relații contractuale cu reclamanta, iar, după

încetarea colaborării aceasta și-a schimbat denumirea într-o societate comercială,

cu domeniu de activitate similar, intrând apoi în relații contractuale cu

câțiva dintre foștii clienți/furnizori ai reclamanvei.

Având în vedere probele administrate

în cauză, tribunalul a apreciat că nu se poate reține însă săvârșirea unor

fapte de concurență neloială.

Astfel, în orice economie de piață,

principiul libertății comerțului activează și corolarul acestuia: principiul

libertății de concurență între cei ce exercită același țipi de activitate

economică sau cel puțin asemănătoare. Actul de concurență se definește în mod

tradițional prin obiectivul său principal: captarea clientelei. Concurența

fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept la clientelă, ca drept exclusiv

aparținând unui anumit comerciant. Libertatea concurenței presupune faptul că

este permisă atragerea clientelei altei întreprinderi, însă prin mijloace

oneste. Deoarece atragerea clientelei este liberă în economia de piață, orice

comerciant o poate face în detrimentul rivalului.

În mod firesc, deturnarea clientelei

rezultă inevitabil din jocul cererii și ofertei, în permanenta confruntare

dintre întreprinderile de pe piață, pentru a oferi cel mai bun produs/serviciu

la cel mai atractiv preț. Doar atunci când mijloacele utilizate depășesc limita

onestității, concurența devine neloială. În absența unor manopere frauduloase

nu suntem însă în prezența concurenței neloiale, chiar dacă, prin ipoteză,

plecarea salariatului ar provoca o deplasare a clientelei.

În cauză, având în vedere cele

anterior expuse privind principiul libertății de concurență, precum și probele

administrate în cauză, tribunalul a constatat că nu se poate reține existența

unor asemenea manopere frauduloase săvârșite de către pârâți care să imprime un

caracter neloial în crearea propriei clientele, în detrimentul reclamantei.

Tribunalul a subliniat că reclamanta a

învestit instanța cu o acțiune specifică, cea a obligării pârâților la

încetarea unui act incriminat ca neloial, constând în deturnarea (captarea)

clientelei.

Ca atare, pentru a dispune încetarea

unui act/fapt, acesta trebuie să fie individualizat, prin descrierea lui

completă, respectiv, față de motivul invocat de reclamantă, să fie indicați

expres clienții/furnizorii pretins a fi deturnați de pârâți. Aceasta deoarece

nu se poate ordona obligarea pârâților să înceteze să încerce să atragă clienți

care pot fi ai reclamantei (și/sau ai altor actori de pe piața în discuție),

deoarece ar contraveni scopului firesc al oricărui comerciant atagerea și

menținerea unei clientele cât mai numeroase. în limitele exercitării oneste a

jocului concurențial, orice competitor este liber să încerce să atragă

clientela rivalului. A ordona unei întreprinderi de pe piață să nu mai atragă

clientela concurentului ar însemna însăși exclude'rea de pe piață a acelei

întreprinderi, ceea ce nu este permis în condițiile unei economii consacrate

constituțional ca fiind o economie de piață (prin dispozițiile art. 135 din

Constituție, economia României este declarată economie de piață, bazată pe

libera inițiativă și concurență, statul având obligația să asigure libertatea

comerțului).

În aceste condiții, s-au analizat

faptele concrete imputate de reclamantă pârâților, pentru a se verifica dacă în

atragerea clientelei reclamantei pârâții au recurs la mijloace nelciale,

frauduloase.

Din analiza probelor administrate în

cauză, tribunalul a constatat că nu se poate reține existența unor asemenea

manopere frauduloase săvârșite de către pârâți care să imprime i!n caracter

neloial în crearea propriei clientele, în detrimentul reclamantei.

Reclamanta a susținut, prin cerere,

că. pârâții ar fi deturnat clienți și furnizori ai SC E.S.R. SRL, precum B.P.,

C.G. din Italia și SC C.G.B. SRL.

În cauză însă reclamanta nu a făcut

dovada unor mijloace frauduloase din partea pârâților în captarea acestora.

Astfel, pe lângă împrejurarea că

reclamanta nu avea clauză de exclusivitate cu aceste întreprinderi (aspect

recunoscut de chiar reclamantă prin răspunsul la întrebarea nr. 12 din

interogatoriu - fila 179 dosar), astfel că acestea erau libere să contracteze

pe piață cu orice partener comercial, inclusiv cu pârâta SC H.P.S. SRL,

reclamanta nu a dovedit cai aceste întreprinderi ar fi ales să devină clienți

ai SC H.P.S. SRL urmare a unor mijloace necinstite utilizate de către pârâți.

În ceea ce privește clientul B.P., din

corespondența purtată pe mail de către pârâtul G.S. (filele 161-165) coroborată

cu declarațiile martorilor T.B. (fila 184) și M.V. (fila 191), a rezultat că

pârâtul și-a înștiințat clienții despre faptul că a încetat colaborarea cu

reclamanta SC E.S.R. SRL dând chiar și datele de contact ale persoanelor care

urmau să-i preia activitatea. Faptul că acest client a aj'es să colaboreze și

cu societatea pârâtă SC H.P.S. SRL nu duce la concluzia existenței unui act de

concurență neloială atâta timp cât nu s-a făcut dovada mijloacelor frauduloase

folosite de către pârâți în captarea acestui client.

Referitor la furnizorul C.G. din

Italia, tribunalul a reținut că acesta este un important furnizor pe piața

serviciilor H. cu care colaborează nu doar reclamanta, ci și alte întreprinderi

printre care și SC H.P.S. SRL, nefăcându-se dovada faptului că pârâta ar fi

comandat aceleași produse pentru „sushi bar" care ar fi fost contractate

și de către reclamantă și pentru același client.

În ceea ce privește SC C.G.B. SRL,

tribunalul a reținut că pârâta a expediat o serie de proc'use către SC B.T. SRL

conform avizului de transport din data de 17 mai 2012, însă contractul de

transport a fost încheiat de către SC B.T. SRL cu SC C.G.B. SRL, nu de către

societatea pârâtă (fila 183), prin urmare nu i se poate imputa pârâtei faptul

că transportul s-a efectuat cu un vehicul care avea inscripționate însemnele

H.E.

Referitor la schimbarea denumirii

societății pârâte din SC C.R. SRL în SC H.P.S. SRL, tribunalul a arătat că

denumirea „H." reprezintă un acronim, compus din inițialele activităților

referitoare la hotel, restaurant și catering (H.), iar pe piața românească

H. există foarte multe societăți care au în denumire acest cuvânt (filele

157-158). Prin urmare, schimbarea denumirii societății pârâte, din SC C.R. SRL

în SC H.P.S. SRL; denumire pur descriptivă a activității, nu reprezintă un fapt

de concurență neloială.

Nu în ultimul rând, eiite de menționat

că pârâții nu au fost legați de reclamantă printr-o clauză de neconcurență, astfel

că nu exista pentru aceștia niciun impediment contractual sau legal de a

desfășura, după încetarea contractului de muncă cu reclamanta, activități

profesionale similare.

În condițiile în care probele

administrate în cauză demonstrează doar că, după încetarea colaborării dintre

reclamantă și pârâți, câteva întreprinderi - foști clienți și furnizori ai

reclamantei - au intrat în raporturi contractuale cu pârâta SC H.P.S. SRL, fapt

care, prin el însuși, în absența unei clauze de neconcurență incumbând pârâților,

în absența unei clauze de exclusivitate între reclamantă și clienții săi și în

condițiile libertății de a întreprinde a oricărui comerciant (inclusiv sub

aspectul atragerii clientelei altora), nu reprezintă concurență neloială. După

cum s-a arătat, despre concurență neloială se poate vorbi doar dacă mijloacele

utilizate în captarea clientelei nu sunt oneste. Nicio întreprindere nu are un

drept exclusiv la clientelă, care se poate orienta către un alt concurent, în

funcție de propria apreciere (fie ea obiectivă sau subiectivă) a calităților

produselor și serviciilor oferite.

Orientarea clientelei către un

concurent al întreprinderii în discuție nu poate fi prezumată că a fost

determinată de faptul că pârâtul persoană fizică a cunoscut anumite date privind

politica comercială a reclamantei și a putut astfel să facă oferte mai bune.

Dimpotrivă, pentru a reține faptul neloial de deturnare a clientelei, este

necesar să se dovedească indubitabil că orientarea ciientelei reclamantei către

SC H.P.S. SRL a fost realizată prin mijloace- neoneste. Or, o asemenea dovadă

nu a fost realizată în cauză, astfel că nu se poate reține săvârșirea unor acte

sau fapte de concurență neloială de către pârâți în sensul deturnării

clientelei reclamantei.

În ceea ce privește atragerea

salariaților reclamantei:

Potrivit art. 4 lit. h) din Legea nr.

11/1991, constituie o faptă neloială „atragerea unor salariați ai unui

comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care să capteze

clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul

dezorganizării activității sale".

În principiu, orice salariat este

liber să demisioneze și să se angajeze la o altă întreprindere, chiar și

concurentă, cu excepția cazului în care este legat de fostul său angajator printr-o

clauză de neconcurență sau dacă „migrarea" este determinată prin fapte

dolosive, neoneste. Pornind de la principiul libertății muncii, în sfera

ilicitului concurențial pot intra, așadar, doar acele comportamente neloiale,

mai exact atunci când angajarea salariaților unui comerciant se face prin

acțiuni concertate neloiale, urmărind dezorganizarea comerciantului în cauză.

Reclamanta a imputat pârâților, ca și

comportament neloial, atragerea salariaților SC H.P.S. SRL

Din probele administrate în cauză,

tribunalul nu a reținut însă un asemenea fapt de concurență neloială.;

Astfel, într-adevăr, din probele

administrate, după cum s-a expus anterior, între SC C.R. SRL (actuala pârâtă SC

H.P.S. SRL) în calitate de prestator, reprezentată de administrator și unic

asociat G.S.V. și reclamanta SC E.S.R. SRL, în calitate de beneficiar, s-a

încheiat contractul de prestări servicii din 2010 (filele 7-8 din dosar) pentru

o perioadă de un an cu posibilitatea prelungirii, fără a depăși însă data de 1

mai 2011. Relațiile contractuale dintre cele două societăți au încetat la data

de 22 aprilie 2011, după cum susține reclamanta în cererea de chemare în

judecată, fapt necontestat de către pârâți. Ulterior încetării colaborării SC

C.R. SRL și-a schimbat denumirea în SC H.P.S. SRL, acționând în același domeniu

de activitate cu reclamanta.

De asemenea, probe!e au relevat că doi

salariați ai SC E.S.R. SRL, în aceeași perioadă în care a încetat colaborarea

între reclamantă și societatea pârâtă, și-au înaintat și ei demisiile devenind

salariații SC H.P.S. SRL.

Această situație de fapt nu a condus

însă la concluzia reținerii în sarcina pârâților a unei fapte de concurență

neloială la a cărei încetare tribunalul să îi oblige.

După cum s-a expus anterior, pentru a

reține fapta de concurență neloială analizată, ar fi trebuit să se demonstreze

că, acționând concertat, prin mijloace neoneste,; pârâții au urmărit atragerea

salariaților reclamantei pentru a dezorganiza activitatea SC E.S.R. SRL.

Probele administrate în cauză nu relevă însă acest aspect.

Astfel, din declarațiile martorilor

M.V. (fila 184) și T.B. (fila 191) coroborate cu răspunsurile la interogatoriul

SC E.S.R. SRL (filele 178-179), a rezultat că, pentru perioada 2010 - 2012 au

existat mai multe plecări d-9 personal din cadrul reclamantei și mai multe

angajări.

În condițiile unui flux important de

personal de la reclamantă, proporția mică în care foștii salariați ai

reclamantei au devenit salariați ai pârâtei nu poate demonstra dezorganizarea

activității acesteia, cu atât mai mult cu cât numărul de angajări la reclamantă

este foarte mic. Pe lângă împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada că

salariații cu privire la care a imputat pârâților comportamentul neloial ar fi

avut o expertiză profesională deosebită, fiind greu de înlocuit și punând în

pericol bunul mers al activității reclamantei.

Mai mult decât atât, M.V. a fost

angajată pentru o perioadă determinată, 3 luni (fila 44), iar încetarea

raporturilor de muncă anterior împlinirii termenului a avut loc datorită neîndeplinirii

obligațiilor contractuale de către SC E.S.R. SRL (fila 191), contractul

individual de muncă încetând în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii (acordul

părților) (fila 48), iar T.B. a fost angajat al societății reclamante (filele

49-51), încetarea contractului de muncă având loc în temeiul art. 55 lit. b) C.

muncii (prin acordul părților) (fila 52), decizia de a-și schimba locul de

muncă fiind influențată în mare parte de atmosfera care exista în cadrul

societății reclamante conform declarației acestuia.

Mai mult, s-ar fi putut reține o

eventuală concurență neloială dacă s-ar fi dovedit că s-a încercat atragerea

unui personal în absența căruia era aproape imposibil să se desfășoare

aclivitatea sau că ar fi fost greu de înlocuit, deoarece presupunea o perioadă

mare de timp pentru ca viitorii angajați să aibă aceleași performanțe și ar fi

subzistat astfel scopul dezorganizării.

Indiferent de politica de personal și

de politica generală comercială a reclamantei (îndreptățită să își organizeze

sau reorganizeze activitatea potrivit propriilor decizii), nu s-a putut nega

influența pe care o are asupra unui salariat contextul în care își desfășoară

activitatea și, mai exact, percepția pe care acesta o are asupra siguranței

locului său de muncă. O nesiguranță, fie ea obiectivă sau subiectivă, poate

determina salariatul să caute un nou loc de muncă și să accepte noi

oportunități și aceasta doar potrivit propriei sale voințe, cu excluderea unor

manopere necinstite din partea unui terț. Cu alte cuvinte, în absența unor

probe clare, nu s-a putut conchide că pârâții au utilizat mijloace neloiale

pentru a atrage salariați ai reclamantei, în condițiile în care aceștia aveau

un sentiment de nesiguranță privind propriul loc de muncă, astfel că, în mod

firesc, urmăreau găsirea unui alt loc de muncă, înfr-un domeniu de activitate

în care lucraseră și anterior.

Având în vedere toate considerentele

anterior expuse, tribunalul a reținut că probele administrate în cauză nu

demonstrează săvârșirea de către pârâți a unei fapte de concurență neloială

constând în atragerea salariaților reclamantei, astfel că cererea este

neîntemeiată și din această perspectivă.

În ceea ce privește capătul de cerere

referitor la obligarea pârâților la plata sumei de 25.000 lei daune materiale,

tribunalul a reținut următoarele:

Având în vedere obiectul cererii prin

raportare la întreg probatoriul administrat în cauză, tribunalul a apreciat

cererea în angajarea răspunderii civile delictuale formulate ca fiinci

neîntemeiată.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.

998-999 C. civ., pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, este

necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: a) săvârșirea

unei fapte ilicite; b) existența unui prejudiciu; c) vinovăția autorilor faptei

ilicite; d) legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs.

În ceea ce privește fapta ilicită și

vinovăția autorilor faptei ilicite, tribunalul având în vedere cele mai sus

reținute, a constatat faptul că pârâții nu se fac vinovați de săvârșit niciunei

fapte de concurență neloială.

Față de faptul că aceste condiții

trebuie întrunite cumulativ, Tribunalul a considerat că analizarea celorlalte

condiții nu se mai impune și a respins cererea reclamantei de acordare a

daunelor materiale ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea de

acordare a daunelor morale, și aceasta a fost apreciată ca neîntemeiată.

Reclamanta a susținut că daunele morale i se cuvin ca urmare a lezării

reputației datorită inducerii în eroare a clienților săi. Susținerile

reclamantei au rămas însă simple susțineri, nedovedite, astfe: ca nu pot

fundamenta pretențiile acesteia.

Apelul declarat de reclamanta SC

E.S.R. SRL împotriva acestei sentințe, a fost respins de Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 404 din 28 octombrie

2013.

În argumentarea acestei decizii,

instanța de apel a reținut, în esență, că tribunalul a reținut în mod corect

situația de fapt relevantă în cauză și a aplicat în mod judicios dispozițiile

legale incidente, cu referire la art. 4 lit. g) și h) din Legea nr. 11/1991 ca

formă specială a răspunderii civile delictuale, prevăzutei de art. 998-999 C.

civ., întrucât, în speța dedusă judecății pârâta ai desfășurat activitate

comercială specifică, cu respectarea principiului libertății comerțului,

respectiv principiul libertății de concurență între profesioniști care exercită

același tip de activitate, sau asemănătoare și nu a acționat cu scopul de a

deturna clientela reclamantei, prin utilizarea de manopere frauduloase cu acest

scop. Astfel, simplul fapt că cele două societăți desfășoară activități

asemănătoare nu conduce automat la aplicarea dispozițiilor art. 4 lit. g) din

Legea nr. 11/1991, înființaraa unei noi persoane juridice, cu domeniu de

activitate similar, precum și desfășurarea de relații contractuale cu câțiva

dintre foștii clienți și furnizori ai altei societăți nereprezentând, în sine,

o problemă de concurență neloială.

Asupra celei de-a doua fapte imputate,

raportat la incidența dispozițiilor art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991

instanța de apel a apreciat că, prin fapta necontestată a pârâtei, de a angaja

unele persoane care anterior au întreținut relații jde muncă cu reclamanta, nu

s-a dovedit că SC H.P.S. SRL a acționat în scopul predefinit de a dezorganiza

activitatea SC E.S.R. SRL, declarațiile martorilor audiați coroborându-se cu

susținerea pârâtei și sub acest aspect.

S-a reținut că, întrucât

apelanta-reclamantă nu a dovedit îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale (iar potrivit dispozițiilor art. 1609 C. civ.

sarcina probei îi incumbă), respectiv existența faptelor ilicite săvârșite de

către pârâtă cu vinovăție și care să fi produs un prejudiciu în patrimoniul

acesteia, activitatea intimatei înscriindu-se în sfera uzanțelor comerciale,

nefiind suficiente prezumțiile simple afirmate de către reclamantă, instanța a

respins apelul formulat și a menținut sentința civilă nr. 3218 din 18 aprilie

2013 ca legală și temeinică.

În conformitate cu dispozițiile art.

274 C. proc. civ., apreciind asupra culpei apelantei în promovarea căii de

atac, s-a dispus obligarea acesteia la plata către intimată a sumei de 2.000

lei cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac a apelului (onorariu

avocațial).

Prin încheierea din 25 noiembrie 2013,

Curtea de Apel București a respins cererea de îndreptare eroare materială

formulată de petenta SC H.P.S. SRL.

Împotriva deciziei instanței de apel

recamanta SC E.S.R.SRL a declarat recurs, iar împotriva încheierii din 25

noiembrie 2013 a declarat recurs pârâta SC H.P.S. SRL.

Recursul declarat de reclamanta SC

E.S.R. SRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a

susținut, în esență, că instanța de apel a considerat că hotărârea tribunalului

este temeinică și legală, fără a analiza motivele sale de apel, în fapt și în

drept, ceea ce face ca hotărârea să fie nemotivată.

În continuarea motivării, recurenta

prezentând situația de fapt a cauzei, susține că a criticat decizia recurată

considerând-o nelegală și netemeinică, urmare neobservării situației de fapt

așa cum rezultă din probațiunea administrată, precum și a dispozițiilor legale

incidente în cauză.

Recurenta consideră că este greșiții

și motivarea că ar exista concurență neloială numai dacă ar fi avut o clauză de

exclusivitate cu furnizorii SC B.P. SRL, SC C.G. SRL și SC C.G.B. SRL, existând

astfel posibilitatea dovedirii că au devenit clienții pârâtei, urmare unor

mijloace necinstite utilizate de pârâți. Or, susține recurenta, legea nu

prevede o asemenea restrângere a sferei actelor de concurență neloială.

Lipsită de suport este și motivarea

referitoare la pârâți, în sensul că nu au fost legați de reclamant printr-o

clauză de neconcurență, astfel că nu există niciun impediment contractual saj

legal de a desfășura, după încetarea contractului de muncă, activități

similare.

Totodată, nici motivarea că ar fi

licită atragerea și angajarea salariaților reclamantei de către pârâți nu se

justifică, având în vedere că a probat că acei salariați cunoșteau informații

confidențiale privind modul său de operare față de furnizori și clienți, iar

pârâtul folosindu-se de relațiile de subordonare i-a atras și angajat, fără a

mai fi necesar să îi instruiască, ceea ce constituie un mijloc fraudulos.

Nereținând vreo faptă ilicită și

vinovăția pârâților, instanța nu a mai analizat capătul de cerere privind

daunele materiale și morale.

Față de argumentele expuse, recurenta

reclamantă solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, hotărârea instanței de apel fiind nemotivată.

Recursul pârâtei SC H.P.S. SRL se

întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în motivarea recursului, se susține că

instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 281 C. proc.

civ., considerând că nu ar fi incidente întrucât eroarea materială nu ar fi

vizibilă în acest caz, putând constitui o greșeala de judecată și că cuantumul

cheltuielilor de judecată nereprezentând o greșeală materială astfel cum a

statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în practica constantă asupra

acestui aspect.

Recurenta considerata fi exclusă o

eroare de judecată atât timp cât instanța de apel nu a Idispus reducerea

onorariului avocațial sau neacordarea acestuia pentru alte motive. Decizia a

cărei îndreptare a solicitat-o, nu cuprinde nicio mențiune sau indiciu în acest

sens, în fapt sau în drept.

Pur și simplu instanța de apel nu a

adunat cele două sume din facturi, respectiv din extrasele de cont, ceea,ce

face ca eroarea să fie una de calcul, o eroare materială evidentă, pentru că

deși a dispus obligarea apelantei la plata întregului onorariu avocațial în

temeiul art. 274 C. proc. civ., din eroare cuantumul onorariului a fost

menționat 2.000 de lei în loc de 4.000 de leif

Dispozițiile art. 281 C. proc. civ. nu

exclud de la aplicare dispozitivul și considerentele privind cheltuielile de

judecată sub aspectul cuantumului acestora.

Recurenta considera că este deplin

admisibilă calea urmată, respectiv art. 281 C. proc. civ., iar instanța de apel

cu interpretarea și aplicarea .greșită a acestei prevederi legale a respins

cererea.

Pentru motivele arătate mai sus,

recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea încheierii din data

de 25 noiembrie 2013, în sensul admiterii cererii de îndreptare a erorii

materiale cuprinse în considerentele și în dispozitivul Deciziei civile nr. 404

din 28 octombrie 2013, în sensul obligării apelantei - reclamante la plata

sumei de 4.000 lei, în loc de 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Examinând atât decizia cât și

încheierea recurate din perspectiva criticilor formulate recureme, Înalta

Curte, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru motivele ce se vor

arăta în continuare:

Referitor la recursul reclamantei SC

E.S.R. SRL se rețin următoarele:

Prealabil examinării acestui recurs, Înalta

Curte arată că recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea

grad de jurisdicție, ci constituie controlul judiciar al respectării de către

judecătorii fondului a legii. în recurs, instanța verifică dacă faptelor

declarate ca fiind stabilite de hotărârea atacată li s-a făcut o aplicare

corectă a legii.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci cârd hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentei, nu

poate fi reținută ipoteza supusă analizei sub aspectul nemotivării decizei

recurate, ca urmare a neanalizării motivelor sale de apel.

Sub un prim aspect, se observă că nu

se indică concret care sunt acele motive de apel neanalizate, recurenta

limitându-se să-și exprime nemulțumirea cu privire la soluția dată asupra

fondului litigiului, invocând critici de notemeinicie cu privire la situația de

fapt în raport de greșita interpretare a probelor sau insuficienta examinare a

acestora.

Trecând peste aceste observații, se

reține că acest motiv de recurs - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat

în mod nefondat, deoarece din analiza deciziei recurate se constată că instanța

de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente

elemente care fac posibil controlul hotărâri în căile de atac, neexistând

contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul

considerentelor, fiind clară și concisă, nicdecum sumară, confuză ori chiar

nemotivată.

Așa fiind, se constată că instanța de

apel în virtutea efectului devolutiv a procedat la examinarea cauzei sub toate

aspectele de fapt și de drept, pronunțând o hotărâre temeinică și legală,

răspunzând criticilor din apel, iar faptul că soluția criticată nu coincide cu

modul în care recurenta reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile

convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în

discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nolegalitate care să

conducă la casarea deciziei recurate.

Față de considerentele expuse,

criticii subsumate prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vor fi respinse.

Cu privire la recursul pârâtei SC

H.P.S. SRL. se rețin următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Prin prisma acestui motiv de recurs,

recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 281

C. proc. civ. de către instanța de apel. Critica este refondată.

Dispozițiile art. 281 alin. (1) C.

proc. civ. stabilesc că erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea

și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori din

hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Textul legal susmenționat

reglementează posibilitatea îndreptării erorilor și omisiunilor strecurate în

cuprinsul hotărârii judecătorești. Sintagma „eroare materială" este

folosită de legiuitor pentru a exprima acele greșeli ce s-au strecurat în

hotărâre cu acest prilej și care nu afectează legalitatea și temeinicia

acesteia.

În speță, se consta-ă că în mod corect

s-a reținut că cererea formulată de pârâtă cu privire la cuantumul

cheltuielilor de judecată nu constituie o eroare materială în sensul

dispozițiilor legale mai sus evocate, ci eventual o greșeală de judecată, motiv

pentru care criticile recurentei vor fi respinse.

Acordarea cheltuielilor de judecată

pârâtei în calea de atac a apelului constituind, așadar, o chestiune de

judecată și nu o eroare de calcul, instanța de apel constatând neîntrunite

cerințele art. 281 C. proc. civ. în mod corect a respins cererea petentei SC

H.P.S. SRL.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca

nefondat recursul pârâtei SC H.P.S. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC E.S.R. SRL împotriva Deciziei civile nr. 404 din 28 octombrie

2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta SC H.P.S. SRL împotriva încheierii din 25 noiembrie 2013 a Curții de

Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință, publică, astăzi

18 iunie 2014.