ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 685/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 22 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială, reclamanta SC T.S. SRL. a chemat în judecată pe pârâtele A.D.V., M.E. și SC P. SRL, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și al Legii nr. 11/1991, obligarea acestora la încetarea actelor de concurentă neloială constând în deturnarea clientelei si interzicerea oricăror relații comerciale cu clientela sa în viitor, atât în cadrul societății SC P. SRL, cât și în cazul oricărei alte societăți în cadrul căreia pârâtele persoane fizice vor fi asociate, sub sancțiunea de daune cominatorii în cuantum de 500 lei pe zi întârziere, de la data pronunțării hotărârii și până la încetarea raporturilor comerciale cu respectivele societăți.

De asemenea, reclamanta a solicitat și obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând profitul nerealizat, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 20 din 16 ianuarie 2012, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea, reținând în esență efectul pozitiv al autorității lucrului judecat a deciziei nr. 285 din 17 februarie 2011, prin care același tribunal a admis recursul formulat de recurenta M.E. împotriva Sentinței civile nr. 2274 din 26 februarie 2010 a Judecătoriei Ploiești, pe care a modificat-o în tot, în sensul admiterii plângerii și anulării procesului-verbal din 11 mai 2009 întocmit de D.G.F.P. Prahova, apreciind în considerente că în sarcina numitei M.E.

nu se poate reține desfășurarea activității de concurență neloială ce se invocă și în litigiul de față. Astfel, s-a reținut că nu există posibilitatea de a dispune diferit asupra aceleiași chestiuni. Raportat la pârâta A.D.V., constatând că reclamanta a invocat aceleași argumente de concurență neloială, invocate și împotriva pârâtei M.E. în litigiul în care s-a soluționat plângerea contravențională, prima instanță a reținut că hotărârea dată în litigiul menționat, cu privire la situația de fapt, a statuat în mod irevocabil și ca atare nu se mai poate dispune diferit. Prima instanță a reținut că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune în cauză, fiind în legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă, reglementarea autorității de lucru judecat în forma prezumției venind să asigure din necesități de ordine și stabilitate juridică evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătorești.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta SC T.S. SRL Prin Decizia nr. 54 din 17 mai 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut că tribunalul, deși a administrat probe, nu a cercetat fondul cauzei, pronunțându-se numai în considerarea efectului pozitiv al autorității lucrului judecat a Deciziei nr. 285 din 17 februarie 2011 a Tribunalului Prahova - care nu produce efecte față de toate părțile litigante -, fără a pune această chestiune în discuția părților, încălcând astfel principiile contradictorialității procesului civil și dreptului la apărare.

În rejudecare, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Sentința nr. 320 din 18 septembrie 2012, prin care a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele să înceteze actele de concurență neloială săvârșite în defavoarea reclamantei și să-i plătească acesteia, în solidar, suma de 46.613,35 lei, reprezentând despăgubiri civile și suma de 8.828,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a evocat dispozițiile art. 1, 4 și 5 din Legea nr. 11/1991, a subliniat că activitatea unui comerciant este considerată neloială atunci când aceasta folosește procedee contrare uzanțelor comerciale, care urmăresc crearea unei confuzii ce tinde să producă în viziunea consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile provin de la concurent sau că există legături strânse între oferte.

în esență, este neloială obținerea în detrimentul concurenței a unor foloase sau avantaje de natură economică prin practici contrare legii sau moralei; de aceea, practicile anticoncurențiale reprezintă în general mijloace neoneste pe care unii agenți le folosesc pentru a atrage clientele concurenților. Cum o acțiune în concurentă neloială este în fond una în răspundere civilă delictuală, tribunalul a apreciat că trebuie să fie întrunite, nu însă întotdeauna în mod cumulativ, cerințele acestui tip de răspundere.

În speță, prima instanță a reținut că pârâtele persoane fizice au avut calitatea de salariați ai societății reclamante fiind încadrate ca director de logistică și ulterior director vânzări (pârâta A.D.V.), respectiv analist servicii client (pârâta M.E.), cele două contracte de muncă încetând prin acordul părților la 17 iunie 2008, respectiv la 15 iulie 2008. A mai reținut că în perioada în care au deținut calitatea de angajate ale reclamantei, cele două pârâte au înființat SC P. SRL, la care ambele au calitatea de asociați și administratori; noua societate are același obiect principal de activitate cu reclamanta, respectiv „intermedieri în comerțul cu material lemnos și materiale de construcție - cod CAEN 4613". Tribunalul a mai notat că în urma unui control efectuat la cele două societăți, în urma sesizării reclamantei, D.G.F.P.

Prahova a constatat că ambele desfășoară activitate de comercializare de țevi și fitinguri din polietilenă pentru rețele de apă și gaze naturale, robineți, etc. În nota de constatare, instituția sesizată a reținut că cele două pârâte persoane fizice, prin natura funcțiilor deținute la societatea reclamantă, au avut acces direct la baza de date clienți, la prețurile practicate de SC T.S. SRL., la baza de date furnizori și la prețurile de achiziție, având și contacte directe cu clienții firmei angajatoare. Folosindu-se de aceste avantaje, s-a constatat că pârâtele au deturnat nouă dintre clienții permanenți ai reclamantei, săvârșind astfel contravenția prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1998.

Ca manieră de deturnare a clienților, D.G.F.P. Prahova a constatat că cele două pârâte au practicat, în numele SC P. SRL, prețuri mai mici decât cele ale reclamantei pentru aceleași gen de produse. Prima instanță a notat că fiecare dintre pârâte a fost sancționată contravențional, că fiecare proces-verbal de contravenție a fost contestat și că cele două plângeri astfel formulate au primit soluții diferite, una fiind admisă, iar cealaltă respinsă, însă a apreciat că această împrejurare nu are nicio relevanță în dosar, deoarece faptele de concurență neloială pot fi civile, contravenționale sau penale. Prin urmare, tribunalul a subliniat că o faptă poate avea caracter civil delictual și poate fi cauzatoare de prejudicii, chiar dacă ea nu are vreo trăsătură contravențională.

Examinându-le, de aceea, prin prisma naturii civile delictuale, prima instanță a reținut, din analiza probelor administrate, că folosindu-se de informațiile la care au avut acces prin natura funcțiilor deținute la societatea reclamantă, pârâtele au înființat SC P. SRL, către care au deturnat nouă clienți ai reclamantei, cărora le-au oferit prețuri mai avantajoase. Prin urmare, a constatat că este îndeplinită condiția faptei ilicite constând în deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu aceasta în cadrul funcției deținute. Prin această faptă, cifra de afaceri a reclamantei s-a redus, după cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, cu 3,61% în anul 2008, cu 9,93% în anul 2009 și cu 5,27% în anul 2010, prejudiciul fiind evaluat la suma de 46.613,50 lei, fiind astfel întrunite și cerințele vizând prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre fapte și prejudiciu.

În ceea ce privește vinovăția, prima instanță a apreciat că pârâtele au conștientizat că săvârșesc o faptă nelegală, acționând cu intenție vădită, motiv pentru care au și ascuns activitatea pe care au practicat-o. În raport de considerentele expuse mai sus, tribunalul a reținut că sunt incidente prevederile art. 998 și 999 C. civ., obligând pârâtele la plata contravalorii prejudiciului cauzat reclamantei. În temeiul art. 6 din Legea nr. 11/1991, a obligat pârâtele să înceteze actele de concurență neloială săvârșite împotriva reclamantei și a respins petitul privind obligarea la plata de daune cominatorii, reținând că o asemenea sancțiune nu se mai impune întrucât pârâta SC P. SRL nu mai desfășoară activitate din anul 2010. A făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. Împotriva acestei sentințe, A.D.V., B. (fostă M.) E. și SC P. SRL au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 20 din 27 martie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; totodată, apelantele au fost obligate la plata către intimată a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Instanța de prim control judiciar și-a argumentat soluția reținând, în esență, că tribunalul a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente la situația de fapt stabilită, ca urmare a unei analize judicioase și coroborate a probatoriilor administrate. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele A.D.V., B.E. și SC P. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și solicitând în principal casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sa în tot, în sensul respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată. Prin Decizia nr. 4118 din 22 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat criticile formulate de pârâte cu privire la modul de determinare a cuantumului despăgubirilor la plata cărora au fost obligate și cu privire la modul de calcul utilizat de expertul tehnic în stabilirea prejudiciului real, apreciind astfel, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., fără o reală și completă cercetare devolutivă a fondului. În rejudecare după casare, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 108 din 15 aprilie 2014, a respins ca nefondate apelurile și a obligat apelantele la plata către intimată a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel, din analiza coroborată a probelor administrate, a conchis că în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, respectiv existența faptei ilicite, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. În acest sens, curtea a notat că pârâtele, persoane fizice, în calitate de salariați ai societății reclamante, în funcțiile de director logistică și, ulterior director vânzări, A.D.V., respectiv analist servicii clienți, B. (fostă M.) E., au avut acces la baza de date a SC T.S.

SRL. și chiar contact personal cu clienții acesteia. Folosindu-se de aceste date, pârâtele au săvârșit împotriva reclamantei acte de concurență neloială, constând în deturnarea clientelei acesteia, prin ofertarea în numele și pentru pârâta SC P. SRL, pe care au constituit-o și ale cărei asociate sunt, a unor servicii sub prețurile practicate de reclamantă. Referitor la autoritatea de lucru judecat, asupra căreia s-au formulat discuții în cursul procesului, instanța de apel a reținut că excepția a fost respinsă în mod corect, întrucât, într-adevăr, răspunderea contravențională și cea penală pentru aceeași faptă se exclud, dar acțiunea în concurență neloială poate coexista cu cea administrativă, constatarea și sancționarea unei contravenții neblocând accesul comerciantului victimă la acțiunea civilă în daune.

Curtea a înlăturat apărările pârâtelor în sensul inexistenței faptei ilicite, reținând că activitatea desfășurată de acestea, în condițiile anterior expuse, a cauzat prejudiciul solicitat a fi acoperit de reclamantă. Fiind astfel identificate faptele ilicite săvârșite, pentru determinarea prejudiciului suferit de reclamantă, instanța de prim control judiciar a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză, apreciind că nu se impune administrarea unei noi expertize și nici refacerea celei existente. Sub acest aspect, a reținut că fiind corectă suma de 46.613,50 lei, stabilită de expert și a înlăturat criticile formulate de pârâte în sensul că ar cuprinde în mod greșit impozitul pe venit și costurile de producție, evocând concluziile raportului de expertiză, necontestate de pârâte, prin care s-a răspuns judicios și complet obiectivelor propuse de părți.

A menționat astfel curtea că profitul brut obținut de pârâta SC P. SRL pentru serviciile prestate celor nouă societăți deturnate a fost determinat ca fiind în cuantum de 46.613,35 lei și constituie beneficiul nerealizat de reclamantă, sens în care a înlăturat susținerile pârâtelor în sensul că și ele ar fi suferit un prejudiciu prin plata impozitului pe profit aferent acestei sume, activitățile comerciale fiind legal supuse taxării profitului. Critica vizând includerea nejustificată a costurilor de producție în cuantumul prejudiciului a fost, de asemenea, apreciată ca fiind neîntemeiată, curtea argumentându-și această concluzie pe natura activităților comerciale desfășurate în vederea obținerii de profit, aceea de prestare de servicii, care nu presupun efectuarea de costuri de producție, care să fi fost în mod greșit reținute de expert cu ocazia întocmirii expertizei contabile.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele A.D.V., B. (fostă M.) E. și SC P. SRL, solicitând, în principal, modificarea în tot a hotărârii atacate și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată formulată de SC T.S. SRL și, în subsidiar, modificarea acesteia în parte, urmând ca pe fond acțiunea introductivă să fie admisă doar în limita prejudiciului efectiv creat, în sensul reducerii din cuantumul stabilit a valorii costurilor de producție și a impozitul pe venit vărsat la bugetul statului. În memoriul de recurs depus la dosar, recurentele au indicat dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., dar și motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără să structureze însă criticile formulate subsumat acestora.

Prima critică dezvoltată de recurente vizează aprecierea instanței de apel în sensul că prin activitatea desfășurată au cauzat un prejudiciu intimatei, având acces direct la baza de date clienți si furnizori si la preturile practicate de societatea reclamantă, folosind aceste avantaje pentru a deturna o parte din clienții permanenți ai reclamantei. Din această perspectivă, au apreciat că instanța de prim control judiciar a interpretat greșit probatoriul administrat în cauză, respectiv răspunsurile la interogatoriu, statuând apoi eronat că premisa contactării directe a clienților reclamantei a constituit-o faptul că au avut acces la baza de date clienți, furnizori și prețuri a reclamantei.

În continuare, autoarele căii de atac au susținut că, dacă s-ar fi aplecat cu mai multă atenție asupra actelor și lucrărilor dosarului, respectiv asupra declarațiilor reprezentanților legali ai societăților pretins deturnate, instanța de apel ar fi putut constata că relațiile comerciale între pârâta SC P. SRL și cele nouă societăți s-au stabilit ca urmare a lansării unor oferte, nicidecum ca urmare a deturnării clientelei reclamantei. Cea de-a doua critică formulată de recurente a vizat interpretarea activității lor ca reprezentând acte de concurență neloială. Din această perspectivă, au arătat că, în mod greșit, instanța de apel Ie-a înlăturat susținerile privind orientarea spontană și aleatorie a clientelei spre alt comerciant, determinată de aprecierea calităților acestuia din urmă și tot greșit a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991.

Față de cele expuse, recurentele au subliniat că activitatea SC P. SRL nu a urmărit dezorganizarea societății reclamante și nici nu a avut acest efect, aspectul fiind relevat și de raportul de expertiză întocmit în cauză, care a stabilit că au existat fluctuații ale cifrei de afaceri a reclamantei, nicidecum că activitatea acesteia ar fi fost dezorganizată. Prin ultima dintre criticile formulate, autoarele căii de atac au reproșat instanței de apel înlăturarea susținerilor lor referitoare la modul în care a fost determinat prejudiciul, precum și refuzul de a administra o nouă expertiză contabilă. În acest sens, au arătat că suma de 46.613,50 lei, stabilită de expert ca reprezentând prejudiciu, include în mod greșit și impozitul pe venit și costurile de producție (promovare, vânzare produse), pe care ele le-au efectuat.

La 13 ianuarie 2015, intimata-reclamantă SC T.S. SRL. a depus la dosar întâmpinare prin care, în baza art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului. Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 298 cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, retine următoarele: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unui dintre acestea. Preliminar, Înalta Curte reține că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., indicate de recurente ca temei de drept al căii de atac, întrucât decizia atacată în recursul pendinte a fost pronunțată în faza procesuală a apelului, astfel că, în raport chiar cu prevederile normei evocate, nu poate fi cenzurată sub toate aspectele în recurs, având în vedere că legiuitorul a instituit această aptitudine doar pentru hotărârile susceptibile de a fi verificate într-un singur grad de jurisdicție.

Cu prioritate, instanța supremă subliniază că autoarele căii de atac, deși au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu și-au structurat susținerile subsumat acestora. Astfel, niciuna dintre criticile formulate de recurente nu poate fi circumscrisă motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., ce condiționează analiza pe fond a recursului de invocarea următoarelor ipoteze: lipsa motivării hotărârii sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a interpretării greșite a acestuia, precum și pronunțarea hotărârii fără temei legal sau cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

În speță, criticile formulate de recurente relevă doar nemulțumirea acestora față de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a apelului în raport cu situația de fapt, însă ele nu răspund exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Cu referire la pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991, înalta Curte subliniază că recurentele s-au limitat doar să afirme această chestiune, fără să precizeze în ce mod anume a fost încălcată sau greșit aplicată evocata normă legală, fără a aduce în discuție interpretarea probatoriului, în condițiile în care instanța de apel a făcut trimitere la ea în contextul analizei caracterului ilicit al activității desfășurare de pârâte.

Astfel, având în vedere că respectiva susținere nu este o critică veritabilă, instanța supremă apreciază că nu poate fi subsumată dispozițiilor at. 304 pct. 9 C. proc. civ. De asemenea, se constată că recurentele nu au susținut că decizia recurată ar fi nemotivată sau ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și, nici că instanța ar fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, care de altfel, nici nu există în speță, astfel că motivele de nelegalitate reglementate la pct. 7 și 8 ale art. 304 C. proc. civ. nu sunt incidente în recursul de față.

Totodată, examinarea memoriului de recurs relevă reiterarea de către autoarele a criticilor formulate în cererea de apel și în cea de recurs din primul ciclu procesual, exclusiv cu privire la aspecte de eventuală netemeinicie a deciziei atacate, vizând administrarea și aprecierea probelor, cu consecințe asupra stabilirii situației de fapt în cauză, iar nu asupra legalității hotărârii, ceea ce impune concluzia că recurentele nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal. Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurentele nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci s-au limitat la simpla afirmare a netemeiniciei și nelegalității deciziei atacate. În alți termeni, față de considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Stabilind astfel culpa procesuală a recurentelor-pârâte A.D.V. și B. (fostă M.) E. în promovarea prezentului recurs, instanța supremă le va obliga, în temeiul art. 274 alin. (1) raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., la plata către intimata-reclamantă SC T.S. SRL a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurenții-pârâți A.D.V., B.E. (fostă M.) și SC P. SRL împotriva deciziei nr. 108 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurentele-pârâte A.D.V. și B.E. (fostă M.) la plata către intimata-reclamantă SC T.S. SRL a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.