ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 685/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 685/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22

septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială, reclamanta SC

T.S. SRL. a chemat în judecată pe pârâtele A.D.V., M.E. și SC P. SRL,

solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și al Legii nr. 11/1991,

obligarea acestora la încetarea actelor de concurentă neloială constând în

deturnarea clientelei si interzicerea oricăror relații comerciale cu clientela

sa în viitor, atât în cadrul societății SC P. SRL, cât și în cazul oricărei

alte societăți în cadrul căreia pârâtele persoane fizice vor fi asociate, sub

sancțiunea de daune cominatorii în cuantum de 500 lei pe zi întârziere, de la

data pronunțării hotărârii și până la încetarea raporturilor comerciale cu

respectivele societăți.

De

asemenea, reclamanta a solicitat și obligarea în solidar a pârâtelor la plata

sumei de 50.000 lei, reprezentând profitul nerealizat, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința nr. 20 din 16 ianuarie

2012, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a respins cererea, reținând în esență efectul pozitiv al autorității lucrului

judecat a deciziei nr. 285 din 17 februarie 2011, prin care același tribunal a

admis recursul formulat de recurenta M.E. împotriva Sentinței civile nr. 2274

din 26 februarie 2010 a Judecătoriei Ploiești, pe care a modificat-o în tot, în

sensul admiterii plângerii și anulării procesului-verbal din 11 mai 2009

întocmit de D.G.F.P. Prahova, apreciind în considerente că în sarcina numitei M.E.

nu se poate reține desfășurarea activității de concurență neloială ce se invocă

și în litigiul de față.

Astfel, s-a reținut că nu există

posibilitatea de a dispune diferit asupra aceleiași chestiuni.

Raportat la pârâta A.D.V., constatând

că reclamanta a invocat aceleași argumente de concurență neloială, invocate și

împotriva pârâtei M.E. în litigiul în care s-a soluționat plângerea

contravențională, prima instanță a reținut că hotărârea dată în litigiul

menționat, cu privire la situația de fapt, a statuat în mod irevocabil și ca

atare nu se mai poate dispune diferit.

Prima instanță a reținut că efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune în cauză, fiind în legătură cu chestiunea

litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă,

reglementarea autorității de lucru judecat în forma prezumției venind să asigure

din necesități de ordine și stabilitate juridică evitarea contrazicerilor între

hotărâri judecătorești.

Împotriva

acestei sentințe, a declarat apel reclamanta SC T.S. SRL

Prin Decizia nr. 54 din 17 mai 2012,

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a

decide în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut că

tribunalul, deși a administrat probe, nu a cercetat fondul cauzei,

pronunțându-se numai în considerarea efectului pozitiv al autorității lucrului

judecat a Deciziei nr. 285 din 17 februarie 2011 a Tribunalului Prahova - care

nu produce efecte față de toate părțile litigante -, fără a pune această

chestiune în discuția părților, încălcând astfel principiile

contradictorialității procesului civil și dreptului la apărare.

În rejudecare, Tribunalul Prahova, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Sentința nr.

320 din 18 septembrie 2012, prin care a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtele să înceteze actele de concurență neloială săvârșite în defavoarea

reclamantei și să-i plătească acesteia, în solidar, suma de 46.613,35 lei,

reprezentând despăgubiri civile și suma de 8.828,50 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a evocat dispozițiile art. 1, 4 și 5 din Legea nr.

11/1991, a subliniat că activitatea unui comerciant este considerată neloială

atunci când aceasta folosește procedee contrare uzanțelor comerciale, care

urmăresc crearea unei confuzii ce tinde să producă în viziunea consumatorului

ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile provin de la concurent sau că

există legături strânse între oferte. în esență, este neloială obținerea în

detrimentul concurenței a unor foloase sau avantaje de natură economică prin

practici contrare legii sau moralei; de aceea, practicile anticoncurențiale

reprezintă în general mijloace neoneste pe care unii agenți le folosesc pentru

a atrage clientele concurenților.

Cum o

acțiune în concurentă neloială este în fond una în răspundere civilă

delictuală, tribunalul a apreciat că trebuie să fie întrunite, nu însă

întotdeauna în mod cumulativ, cerințele acestui tip de răspundere.

În speță,

prima instanță a reținut că pârâtele persoane fizice au avut calitatea de

salariați ai societății reclamante fiind încadrate ca director de logistică și

ulterior director vânzări (pârâta A.D.V.), respectiv analist servicii client

(pârâta M.E.), cele două contracte de muncă încetând prin acordul părților la

17 iunie 2008, respectiv la 15 iulie 2008.

A mai reținut că în perioada în care

au deținut calitatea de angajate ale reclamantei, cele două pârâte au înființat

SC P. SRL, la care ambele au calitatea de asociați și administratori; noua

societate are același obiect principal de activitate cu reclamanta, respectiv

„intermedieri în comerțul cu material lemnos și materiale de construcție - cod

CAEN 4613".

Tribunalul

a mai notat că în urma unui control efectuat la cele două societăți, în urma

sesizării reclamantei, D.G.F.P. Prahova a constatat că ambele desfășoară

activitate de comercializare de țevi și fitinguri din polietilenă pentru rețele

de apă și gaze naturale, robineți, etc.

În nota de constatare, instituția sesizată

a reținut că cele două pârâte persoane fizice, prin natura funcțiilor deținute

la societatea reclamantă, au avut acces direct la baza de date clienți, la

prețurile practicate de SC T.S. SRL., la baza de date furnizori și la prețurile

de achiziție, având și contacte directe cu clienții firmei angajatoare.

Folosindu-se de aceste avantaje, s-a constatat că pârâtele au deturnat nouă

dintre clienții permanenți ai reclamantei, săvârșind astfel contravenția

prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1998.

Ca manieră de deturnare a clienților,

D.G.F.P. Prahova a constatat că cele două pârâte au practicat, în numele SC P.

SRL, prețuri mai mici decât cele ale reclamantei pentru aceleași gen de

produse.

Prima instanță a notat că fiecare

dintre pârâte a fost sancționată contravențional, că fiecare proces-verbal de

contravenție a fost contestat și că cele două plângeri astfel formulate au

primit soluții diferite, una fiind admisă, iar cealaltă respinsă, însă a

apreciat că această împrejurare nu are nicio relevanță în dosar, deoarece

faptele de concurență neloială pot fi civile, contravenționale sau penale. Prin

urmare, tribunalul a subliniat că o faptă poate avea caracter civil delictual

și poate fi cauzatoare de prejudicii, chiar dacă ea nu are vreo trăsătură

contravențională.

Examinându-le,

de aceea, prin prisma naturii civile delictuale, prima instanță a reținut, din

analiza probelor administrate, că folosindu-se de informațiile la care au avut

acces prin natura funcțiilor deținute la societatea reclamantă, pârâtele au

înființat SC P. SRL, către care au deturnat nouă clienți ai reclamantei, cărora

le-au oferit prețuri mai avantajoase.

Prin

urmare, a constatat că este îndeplinită condiția faptei ilicite constând în

deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu

aceasta în cadrul funcției deținute.

Prin

această faptă, cifra de afaceri a reclamantei s-a redus, după cum rezultă din

raportul de expertiză efectuat în cauză, cu 3,61% în anul 2008, cu 9,93% în

anul 2009 și cu 5,27% în anul 2010, prejudiciul fiind evaluat la suma de

46.613,50 lei, fiind astfel întrunite și cerințele vizând prejudiciul și

legătura de cauzalitate dintre fapte și prejudiciu.

În ceea

ce privește vinovăția, prima instanță a apreciat că pârâtele au conștientizat

că săvârșesc o faptă nelegală, acționând cu intenție vădită, motiv pentru care

au și ascuns activitatea pe care au practicat-o.

În raport

de considerentele expuse mai sus, tribunalul a reținut că sunt incidente

prevederile art. 998 și 999 C. civ., obligând pârâtele la plata contravalorii

prejudiciului cauzat reclamantei.

În temeiul

art. 6 din Legea nr. 11/1991, a obligat pârâtele să înceteze actele de

concurență neloială săvârșite împotriva reclamantei și a respins petitul

privind obligarea la plata de daune cominatorii, reținând că o asemenea

sancțiune nu se mai impune întrucât pârâta SC P. SRL nu mai desfășoară

activitate din anul 2010.

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 274

C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe, A.D.V., B. (fostă M.) E. și SC P. SRL au declarat apel, care

a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 20 din 27 martie 2013 a Curții de

Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal;

totodată, apelantele au fost obligate la plata către intimată a sumei de 1.000

lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța

de prim control judiciar și-a argumentat soluția reținând, în esență, că

tribunalul a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente la situația

de fapt stabilită, ca urmare a unei analize judicioase și coroborate a

probatoriilor administrate.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs pârâtele A.D.V., B.E. și SC P. SRL,

criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ. și solicitând în principal casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sa în tot, în

sensul respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia

nr. 4118 din 22 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a

II-a civilă, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a

decide astfel, instanța supremă a reținut, în esență, că instanța de apel nu a

analizat criticile formulate de pârâte cu privire la modul de determinare a

cuantumului despăgubirilor la plata cărora au fost obligate și cu privire la

modul de calcul utilizat de expertul tehnic în stabilirea prejudiciului real,

apreciind astfel, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art.

261 alin. (5) C. proc. civ., fără o reală și completă cercetare devolutivă a

fondului.

În rejudecare

după casare, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 108 din 15 aprilie 2014, a respins ca

nefondate apelurile și a obligat apelantele la plata către intimată a sumei de

500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel, din analiza coroborată a probelor

administrate, a conchis că în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute pentru

atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, respectiv existența faptei

ilicite, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și

prejudiciu.

În acest

sens, curtea a notat că pârâtele, persoane fizice, în calitate de salariați ai

societății reclamante, în funcțiile de director logistică și, ulterior director

vânzări, A.D.V., respectiv analist servicii clienți, B. (fostă M.) E., au avut

acces la baza de date a SC T.S. SRL. și chiar contact personal cu clienții

acesteia. Folosindu-se de aceste date, pârâtele au săvârșit împotriva

reclamantei acte de concurență neloială, constând în deturnarea clientelei

acesteia, prin ofertarea în numele și pentru pârâta SC P. SRL, pe care au

constituit-o și ale cărei asociate sunt, a unor servicii sub prețurile

practicate de reclamantă.

Referitor la autoritatea de lucru

judecat, asupra căreia s-au formulat discuții în cursul procesului, instanța de

apel a reținut că excepția a fost respinsă în mod corect, întrucât,

într-adevăr, răspunderea contravențională și cea penală pentru aceeași faptă se

exclud, dar acțiunea în concurență neloială poate coexista cu cea

administrativă, constatarea și sancționarea unei contravenții neblocând accesul

comerciantului victimă la acțiunea civilă în daune.

Curtea a

înlăturat apărările pârâtelor în sensul inexistenței faptei ilicite, reținând

că activitatea desfășurată de acestea, în condițiile anterior expuse, a cauzat

prejudiciul solicitat a fi acoperit de reclamantă.

Fiind

astfel identificate faptele ilicite săvârșite, pentru determinarea

prejudiciului suferit de reclamantă, instanța de prim control judiciar a avut

în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în

cauză, apreciind că nu se impune administrarea unei noi expertize și nici

refacerea celei existente.

Sub

acest aspect, a reținut că fiind corectă suma de 46.613,50 lei, stabilită de

expert și a înlăturat criticile formulate de pârâte în sensul că ar cuprinde în

mod greșit impozitul pe venit și costurile de producție, evocând concluziile

raportului de expertiză, necontestate de pârâte, prin care s-a răspuns judicios

și complet obiectivelor propuse de părți.

A

menționat astfel curtea că profitul brut obținut de pârâta SC P. SRL pentru

serviciile prestate celor nouă societăți deturnate a fost determinat ca fiind

în cuantum de 46.613,35 lei și constituie beneficiul nerealizat de reclamantă,

sens în care a înlăturat susținerile pârâtelor în sensul că și ele ar fi

suferit un prejudiciu prin plata impozitului pe profit aferent acestei sume,

activitățile comerciale fiind legal supuse taxării profitului.

Critica

vizând includerea nejustificată a costurilor de producție în cuantumul

prejudiciului a fost, de asemenea, apreciată ca fiind neîntemeiată, curtea

argumentându-și această concluzie pe natura activităților comerciale

desfășurate în vederea obținerii de profit, aceea de prestare de servicii, care

nu presupun efectuarea de costuri de producție, care să fi fost în mod greșit

reținute de expert cu ocazia întocmirii expertizei contabile.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs pârâtele A.D.V., B. (fostă M.) E. și SC P. SRL, solicitând, în

principal, modificarea în tot a hotărârii atacate și pe fond respingerea

cererii de chemare în judecată formulată de SC T.S. SRL și, în subsidiar,

modificarea acesteia în parte, urmând ca pe fond acțiunea introductivă să fie

admisă doar în limita prejudiciului efectiv creat, în sensul reducerii din

cuantumul stabilit a valorii costurilor de producție și a impozitul pe venit

vărsat la bugetul statului.

În memoriul de recurs depus la dosar,

recurentele au indicat dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., dar și

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

fără să structureze însă criticile formulate subsumat acestora.

Prima critică dezvoltată de recurente

vizează aprecierea instanței de apel în sensul că prin activitatea desfășurată

au cauzat un prejudiciu intimatei, având acces direct la baza de date clienți

si furnizori si la preturile practicate de societatea reclamantă, folosind

aceste avantaje pentru a deturna o parte din clienții permanenți ai

reclamantei.

Din

această perspectivă, au apreciat că instanța de prim control judiciar a

interpretat greșit probatoriul administrat în cauză, respectiv răspunsurile la interogatoriu,

statuând apoi eronat că premisa contactării directe a clienților reclamantei a

constituit-o faptul că au avut acces la baza de date clienți, furnizori și

prețuri a reclamantei.

În continuare,

autoarele căii de atac au susținut că, dacă s-ar fi aplecat cu mai multă

atenție asupra actelor și lucrărilor dosarului, respectiv asupra declarațiilor

reprezentanților legali ai societăților pretins deturnate, instanța de apel ar

fi putut constata că relațiile comerciale între pârâta SC P. SRL și cele nouă

societăți s-au stabilit ca urmare a lansării unor oferte, nicidecum ca urmare a

deturnării clientelei reclamantei.

Cea de-a

doua critică formulată de recurente a vizat interpretarea activității lor ca

reprezentând acte de concurență neloială. Din această perspectivă, au arătat

că, în mod greșit, instanța de apel Ie-a înlăturat susținerile privind

orientarea spontană și aleatorie a clientelei spre alt comerciant, determinată

de aprecierea calităților acestuia din urmă și tot greșit a reținut incidența în

cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991.

Față de

cele expuse, recurentele au subliniat că activitatea SC P. SRL nu a urmărit

dezorganizarea societății reclamante și nici nu a avut acest efect, aspectul

fiind relevat și de raportul de expertiză întocmit în cauză, care a stabilit că

au existat fluctuații ale cifrei de afaceri a reclamantei, nicidecum că

activitatea acesteia ar fi fost dezorganizată.

Prin

ultima dintre criticile formulate, autoarele căii de atac au reproșat instanței

de apel înlăturarea susținerilor lor referitoare la modul în care a fost

determinat prejudiciul, precum și refuzul de a administra o nouă expertiză

contabilă.

În acest sens, au arătat că suma de

46.613,50 lei, stabilită de expert ca reprezentând prejudiciu, include în mod

greșit și impozitul pe venit și costurile de producție (promovare, vânzare

produse), pe care ele le-au efectuat.

La 13 ianuarie 2015,

intimata-reclamantă SC T.S. SRL. a depus la dosar întâmpinare prin care, în

baza art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a invocat excepția

nulității recursului.

Înalta Curte, luând în examinare cu

prioritate în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 298 cu aplicarea art.

316 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă

prin întâmpinare, retine următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea

nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu

raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru a

conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate

limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art.

304 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele

să poată fi încadrate într-unui dintre acestea.

Preliminar,

Înalta Curte reține că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., indicate de recurente ca temei de drept al căii de atac,

întrucât decizia atacată în recursul pendinte a fost pronunțată în faza

procesuală a apelului, astfel că, în raport chiar cu prevederile normei

evocate, nu poate fi cenzurată sub toate aspectele în recurs, având în vedere

că legiuitorul a instituit această aptitudine doar pentru hotărârile

susceptibile de a fi verificate într-un singur grad de jurisdicție.

Cu

prioritate, instanța supremă subliniază că autoarele căii de atac, deși au

indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., nu și-au structurat susținerile subsumat acestora.

Astfel,

niciuna dintre criticile formulate de recurente nu poate fi circumscrisă

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

ce condiționează analiza pe fond a recursului de invocarea următoarelor

ipoteze: lipsa motivării hotărârii sau existența unor motive contradictorii ori

străine de natura pricinii, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a

interpretării greșite a acestuia, precum și pronunțarea hotărârii fără temei

legal sau cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

În speță,

criticile formulate de recurente relevă doar nemulțumirea acestora față de

modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de

soluționare a apelului în raport cu situația de fapt, însă ele nu răspund

exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun

invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cu

referire la pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. g)

din Legea nr. 11/1991, înalta Curte subliniază că recurentele s-au limitat doar

să afirme această chestiune, fără să precizeze în ce mod anume a fost încălcată

sau greșit aplicată evocata normă legală, fără a aduce în discuție

interpretarea probatoriului, în condițiile în care instanța de apel a făcut

trimitere la ea în contextul analizei caracterului ilicit al activității

desfășurare de pârâte.

Astfel,

având în vedere că respectiva susținere nu este o critică veritabilă, instanța

supremă apreciază că nu poate fi subsumată dispozițiilor at. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

De

asemenea, se constată că recurentele nu au susținut că decizia recurată ar fi

nemotivată sau ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

și, nici că instanța ar fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, care de altfel, nici nu există

în speță, astfel că motivele de nelegalitate reglementate la pct. 7 și 8 ale art.

304 C. proc. civ. nu sunt incidente în recursul de față.

Totodată,

examinarea memoriului de recurs relevă reiterarea de către autoarele a

criticilor formulate în cererea de apel și în cea de recurs din primul ciclu

procesual, exclusiv cu privire la aspecte de eventuală netemeinicie a deciziei

atacate, vizând administrarea și aprecierea probelor, cu consecințe asupra

stabilirii situației de fapt în cauză, iar nu asupra legalității hotărârii,

ceea ce impune concluzia că recurentele nu au formulat nicio critică care să

poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

a fost făcută doar formal.

Or,

recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește

analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs,

se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

Sancțiunea nulității recursului

intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și

în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare

în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza

de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurentele nu au dezvoltat critici

de nelegalitate care să poată fi circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art.

304 C. proc. civ., ci s-au limitat la simpla afirmare a netemeiniciei și

nelegalității deciziei atacate.

În alți termeni, față de

considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune

respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare

de atac, motiv pentru care înalta Curte urmează a constata nul recursul în

conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Stabilind astfel culpa procesuală a

recurentelor-pârâte A.D.V. și B. (fostă M.) E. în promovarea prezentului

recurs, instanța supremă le va obliga, în temeiul art. 274 alin. (1) raportat

la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., la plata către

intimata-reclamantă SC T.S. SRL a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

recurenții-pârâți A.D.V., B.E. (fostă M.) și SC P. SRL împotriva deciziei nr.

108 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Obligă

recurentele-pârâte A.D.V. și B.E. (fostă M.) la plata către intimata-reclamantă

SC T.S. SRL a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

27 februarie 2015.