ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3295/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3295/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 687 din 12 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj s-a

admis, în parte, acțiunea precizată și formulată de reclamanta SC I. SA, în

contradictoriu cu pârâtele SC C. SRL și N.E.

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea în constatare.

S-a dispus obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de

244.726,87 lei către reclamantă, reprezentând beneficiu nerealizat.

S-au respins cererile de acordare a daunelor morale, de

obligare a pârâtelor la încetarea actelor de concurență neloială și de

publicare a hotărârii irevocabile în presă.

S-a dispus obligarea pârâtelor la plata sumei de 22.905 lei

cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut următoarele

considerente:

Excepția inadmisibilității cererii în constatarea săvârșirii

de către pârâte a faptelor de concurență neloială prev. de art. 4 lit. a), b),

d), g) și h) din Legea nr. 11/1991 s-a reținut a fi întemeiată.

Potrivit art. 111 C. proc. civ. partea care are interes poate

să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Acțiunea în constatare are un caracter subsidiar celei în realizare, legea

impunând pentru admisibilitatea cererii în constatare condiția negativă ca

partea să nu poată cerere realizarea dreptului dedus judecății.

Primul capăt de cerere vizează constatarea de către instanță

a săvârșirii de către pârâte a unor fapte de concurență neloială ce constituie

contravenții, potrivit art. 4 din Legea nr. 11/1991. Constatarea unor stări de

fapt nu poate face obiectul unei acțiuni în justiție, iar potrivit art. 4 alin.

(2) din actul normativ invocat, faptele indicate ce pot constitui contravenție

sunt încadrate astfel de către persoanele de control împuternicite de Oficiul

Concurenței, instanța neavând atribuții în acest sens.

Prin sesizarea instanței cu privire la cel de-al doilea capăt

de cerere - despăgubiri ca urmare a daunelor suferite prin pretinsele fapte de

concurență neloială - aceasta are de analizat condițiile răspunderii

delictuale, inclusiv a folosirii unor mijloace neloiale de către pârâte, însă

constatarea existenței acestor condiții nu poate face obiectul unor cereri

introductive de instanță, astfel că a fost respinsă ca inadmisibilă cererea în

constatarea săvârșirii de către pârâte a faptelor de concurență neloială prev.

de art. 4 lit. a), b), d), g), h) din Legii nr. 11/1991.

În ceea ce privește cererea în repararea prejudiciului

cauzat, respectiv de obligare a pârâtelor, în solidar, la plata sumei de

440.351,82 lei (conform precizării din 8 mai 2013), compusă din beneficiul

nerealizat și daune morale, instanța a apreciat că aceasta este întemeiată în

parte.

Dispozițiile aplicabile în cauză și invocate de

reclamantă sunt cele ale Legii nr. 11/1991, care, în primul articol, instituie

principiul potrivit căruia „Comercianții sunt obligați să își exercite

activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea

intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale". într-o

economie de piață, concurența dintre agenții economici reprezintă confruntarea

deschisă, bazată pe competiția liberă dintre agenții economici. Concurența însă

trebuie să fie loială și să satisfacă interesele tuturor participanților la viața

economică.

Potrivit art. 1

1

din lege lit. a) "

este considerată ca fiind contrară uzanțelor comerciale cinstite, utilizarea în

mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul

neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale,

abuzuri de încredere, incitări la delict și achiziționării de secrete

comerciale de către terții care cunoșteau că respectiva achiziție implică

astfel de practici, de natură să afecteze poziția comercianților pe

piață", iar la litera b) este definită sintagma secretului comercial:

"Constituie secret comercial informația care, în totalitate sau în

conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu

este ușor accesibilă personalului din mediul care se ocupă, în mod obișnuit, cu

acest gen de informație și care dobândește o valoare comercială prin faptul că

este secretă, iar deținătorul a luat măsuri rezonabile, ținând seama de

circumstanțe pentru a fi menținută în regim secret; protecția secretului

comercial operează atâta timp cât condițiile enunțate anterior sunt

îndeplinite".

Legea definește la art. 2 termenul de concurență neloială, în

accepțiunea acestuia act normativ ca fiind " orice act sau fapt contrar

uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a

produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de

servicii", arătându-se că încălcarea obligației de concurență loială

atrage răspunderea civilă, contravențională ori penală. în art. 3 sunt

reglementate faptele considerate contravenții și infracțiuni la această lege,

în art. 4 - 5, modalitățile de sesizare și constatare a acestora, sancțiunile

ce pot fi aplicate, art. 9 consfințind dreptul celui prejudiciat printr-o faptă

din cele prevăzute ca infracțiuni sau contravenții la daune materiale sau

morale.

Acțiunea în concurență neloială este o acțiune în răspundere delictuală

specială care, pe lângă cerințele generale, fapta ilicită, vinovăția,

prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acestea, are o serie de trăsături

caracteristice. Astfel, acțiunea în concurență neloială nu-și are temeiul în

încălcarea unui drept a unui agent economic, ci în exercitarea unui drept de un

agent economic, în așa fel încât prin nerespectarea regulilor unui comerț onest

prejudiciază pe un altul. Concurența este confruntarea pe piață între

comercianți care desfășoară activități economice identice sau asemănătoare, se

bazează pe libertatea comerțului, respectiv jocul cererii și al ofertei și are

un dublu scop, și anume unul imediat - care constă în câștigarea și păstrarea

clientelei și unul mediat - care constă în maximizarea profiturilor. Ea asigură

confruntarea cu bună-credință pe piață a tuturor comercianților, cu efect

benefic, atât asupra nivelului prețurilor, cât și cu privire la calitatea

mărfurilor.

Din probele administrate în cauză rezultă că pârâta E.N. a

fost angajată a societății reclamante din anul 1994, inițial ocupând funcția de

secretară, apoi de inginer, conform mențiunilor din carnetul de muncă. Potrivit

fișei postului din 16 ianuarie 1999, aceasta a ocupat postul de responsabil

parteneri. în contractul de muncă s-a prevăzut faptul că salariatul se obligă

să nu lucreze pentru societăți concurente - care au ca obiect de activitate

distribuția de programe, tehnică de calcul, automatizări, realizarea de calcule

de rezistență cu programe bazate pe metoda elementelor finite - pe durata unui

an de la desfacerea contractului de muncă, sub sancțiunea de daune interese (art.

7.b). între părți au fost semnate mai multe acte adiționale la contractul de

muncă, fiind inserată și obligația salariatului de a respecta secretul de

serviciu sau fiind definit sporul de fidelitate.

La data de 5 aprilie 2011 pârâta a înregistrat cererea

de demisie, informând-o pe reclamantă de dorința de încetare a contractului de

muncă începând cu 30 aprilie 2011. La data de 6 aprilie 2011 a fost emisă Decizia

nr. D/168 referitoare la încetarea raporturilor de muncă cu data indicată de

pârâtă, în perioada 11 - 29 aprilie 2011 aceasta solicitând și aprobându-i-se

efectuarea concediului de odihnă.

Se mai reține că la data de 11 martie 2011, O.R.C. de

pe lână Tribunalul Dolj a admis cererea de înregistrare a SC C. SRL, având ca

unic asociat și administrator pe pârâta N.E., activitatea principală fiind cod

C.A.E.N. - activități de inginerie și consultanță tehnică legată de acestea.

Rezoluția prin care s-a dispus autorizarea constituirii societății și

înregistrarea în registrul comerțului a fost publicată în M. Of. la data de 31

martie 2011.

Rezultă astfel că pârâta și-a constituit o societate, urmând

să desfășoare aceeași activitate cu a reclamantei, fiind încă salariat al

acesteia, efectuând demersuri pentru a obține avizele necesare desfășurării

aceleeași operațiuni economice, respectiv vânzarea de produse P.T.C. Astfel, la

data de 28 aprilie 2011 societatea pe care a constituit-o a obținut calitatea

de reseller autorizat P.T.C., proces pe care chiar pârâta îl recunoaște ca

fiind unul complex, data intrării în vigoare a contractului fiind 13 aprilie 2011.

Activitatea ce prezintă importanță în prezenta cauză

este aceea de vânzare programe P.T.C. și asigurare servicii mentenanță, până la

data înființării societății pârâte reclamanta fiind singura de pe piața din

țară care oferea anumite tipuri de produse (software ale P.T.C., companie

americană specializată). Modul de lucru în C.A.B.C. - care asigură funcționarea

unui program cu rolul de a stimula creșterea vânzărilor -este realizat prin

aplicația informatică S., pusă la dispoziție de către P.T.C. către toți

resellerii, coordonată de responsabilul zonal C.B.D.M., în speță, M.G. Este

descrisă modalitatea în care se poate încheia un contract între reseller și un

client interesat de produs, prin prezentarea administrării prospectelor,

înregistrarea oportunităților și plasarea comenzii.

Expertul în informatică desemnat în cauză a stabilit că

pârâta a primit acces în Siebel la data de 4 mai 2011, făcând prima

înregistrare a unei oportunități pentru firma SC M.E. SRL la acea dată. A urmat

înregistrarea și a altor societăți care erau persoane ofertate de către

reclamantă sau clienți mai vechi ai acesteia: SC S.R. SRL, I., SC A.R. SRL, SC

F.M. SRL, SC A. SA, U.P. Timișoara.

Înregistrarea oportunităților de către un reseller este

aprobată de către reprezentantul zonal și deși aceasta nu are ca efect

imposibilitatea încheierii contractului cu respectivul client de către un alt

reseller, titularul înregistrării, conform politicii P.T.C., beneficiază de un

comision de 20% în situația în care el este cel care încheie contractul. Aplicația

nu permite înregistrarea ca oportunitate a aceluiași potențial client de către

doi reselleri. Cu toate acestea, la data de 6 mai 2011, reclamanta este

atenționată de către reprezentatul zonal, cerându-i-se să nu oferteze un client

pe care nu l-a înregistrat.

Deși apariția pe piață a unui agent economic ce oferă

aceleași produse este benefică mediului concurențial, s-a avut în vedere, în

soluționarea cauzei, circumstanțele concrete în care a inițiat afacerea și și-a

desfășurat activitatea.

Conform probelor administrate și recunoașterii pârâtei E.N.,

aceasta s-a ocupat de efectuarea demersurilor necesare încheierii acelorași

contracte, respectiv identificarea de clienți, înregistrarea acestora în

aplicație, prezentarea ofertelor, negocierea și încheierea sau nu a

contractelor, pârâta fiind în contact permanent cu clienții. Pârâta a fost

instruită de societatea reclamantă, a avut cunoștință de clienții existenți și

de cei cu care reclamanta era în negocieri sau cărora le lansase o ofertă, de

prețurile practicate, de modalitatea de abordare, mai exact de modalitatea de

lucru a reclamantei, profitând de faptul că aceasta înregistra oportunitățile

în perioada imediat anterioară încheierii contractului deoarece, fiind singura

pe piață, nu era nici un risc să piardă comisionul suplimentar. în plus, în

perioada în care era angajată a reclamantei, a încălcat procedura de ofertare a

clientului M., amânând semnarea unui contract, pentru ca ulterior, la câteva

zile de la încetarea raporturilor de muncă cu reclamanta, această societate să

semneze contractul cu firma creată de pârâtă (3 mai 2011). Pârâta a susținut că

a identificat interesul ferm al acestui client pentru produs în perioada 27 -

28 aprilie 2011, când era încă angajată a reclamantei, iar încheierea contractului

la câteva zile nu poate fi acceptată prin raportare la procedura descrisă de

părți (care presupune prezentarea produsului, negocierea prețului), ce necesită

o perioadă mai mare de timp. Instanța a avut în vedere și faptul că pârâta a

închis înregistrarea oportunității referitoare la acest client în Siebel din

proprie inițiativă, ca și a clientului F., conform răspunsului la

interogatoriu, deși, în mod normal și potrivit fișei postului nu lua astfel de

măsuri fără a se consulta cu cei din conducerea societății. Nu a fost acceptată

astfel trimiterea la presiunile managerului P.T.C., în condițiile în care

înscrierile erau pe o perioadă limitată în timp, iar eventualele presiuni,

nedovedite, ar fi trebuit aduse la cunoștința persoanelor din conducere, care puteau

lua măsurile pe care le considerau necesare.

Prin închiderea oportunităților, urmată de abordarea

respectivilor clienți, la înregistrarea lor ca oportunități de către pârâtă pe

numele societății pe care a înființat-o și încheierea contractelor cu aceștia,

în condițiile în care reclamanta le trimisese oferte, s-a reținut că pârâta a

urmărit, iar activitatea ei a avut ca efect deturnarea clientelei reclamantei.

Referitor la F., instanța reține că pârâta a înregistrat oportunitatea la data

de 5 mai 2011, la data de 16 iunie 2011 semnând contractul. în acest sens este

și declarația martorului audiat în cauză (care a fost atras la noua societate,

unde a lucrat din aprilie până în septembrie 2011), din care rezultă că pârâta

i-a comunicat faptul că a reușit să amâne semnarea contractului cu un alt

client al reclamantei, Inteliform și că urma să încheie contracte pe noua firmă

cu acesta și cu M. Deși a înregistrat ca oportunitate clientul Inteliform în

data de 4 mai 2011, reclamanta a reușit totuși să încheie contractul, în urma

licitației organizate de client, pierzând comisionul suplimentar.

Cu toate că nu se poate reține încălcarea unei clauze de

neconcurență de către pârâtă, în condițiile în care contractul de muncă nu a

fost adaptat în conformitate cu dispozițiile art. 21 C.M. la încheierea

contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părțile

pot negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență prin care

salariatul să fie obligat, ca după încetarea contractului, să nu presteze, în

interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu

cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizații de neconcurență

lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de

neconcurență; clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în

cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret

activitățile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului,

cuantumul indemnizației de neconcurență lunare, perioada pentru care își

produce efectele clauza de neconcurență, terții în favoarea cărora se interzice

prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în

reală competiție cu angajatorul), neexistând dovada stabilirii și plății unei indemnizații,

față de cele constatate, de modalitatea în care s-a procedat, instanța

apreciind că s-a făcut dovada săvârșirii de către pârâta E.N. a faptelor

prevăzute de art. 4 lit. a), b) și g).

Nu a fost reținută însă fapta prev. de art. 4 lit. h)

din lege deoarece reclamanta nu a făcut dovada atragerii martorului, de către

pârâta N., în scopul dezorganizării activității reclamantei.

Funcționarea societății pârâte cu același obiect de

activitate a avut ca efect diminuarea profitului reclamantei, însă instanța de

fond apreciază că prejudiciul rezultat din faptele de concurență neloială nu

este identic celui realizat de societatea pârâtă în perioada 2011-2012.

Concurența trebuie încurajată, iar obligarea pârâtei către reclamantă la

acordarea întregului profit obținut, ar avea ca efect denaturarea concurenței.

Instanța a mai apreciat că obligarea pârâtelor în solidar (conform art. 1003 C.

civ.) la plata sumei de 244.726,87 lei către reclamantă, reprezentând

beneficiul nerealizat este echitabilă. Suma a fost calculată în funcție de

profitul obținut de societatea pârâtă în anul 2011, din care s-a scăzut

profitul obținut în urma încheierii contractului cu C.P.S. (având în vedere

data încheierii contractului cu pârâta, 17 octombrie 2011), cu W. (deoarece

contractul încheiat cu reclamanta este din 2008, iar aceasta nu a făcut dovada

faptului că în perioada imediat anterioară plecării pârâtei îi plasase o

ofertă), A. (A., față de data încheierii contractului de către pârâtă, 29

septembrie 2011), N.M. (similar W.). A fost reținut prejudiciul suferit de

reclamantă ca urmare a încheierii de către pârâtă a contractului cu M., E. (cu

care reclamanta încheiase un contract în 8 noiembrie 2010, astfel că trimiterea

unei oferte acestui client de către pârâtă, urmată de încheierea contractului

este un act de concurență neloială), S. (client vechi al reclamantei, cu care

pârâta a încheiat contractul la 28 aprilie 2011), M., F. (clienți cărora

reclamanta le trimisese oferte) și A. Referitor la A., deși la dosar există o

declarație a directorului general din care rezultă că nu a fost niciodată

client al reclamantei, din conținutul e-mailului aflat la fila 180 vol. II

rezultă că acestei societăți i-a fost trimisă o ofertă din partea reclamantei,

în acest sens fiind și constatările experților contabili.

Față de starea de fapt reținută, de momentul pronunțării

hotărârii, instanța de fond a apreciat că nu se impune obligarea pârâtelor la

încetarea actelor de concurență neloială, acestea încetând chiar prin trecerea

perioadei rezonabile în care pârâta nu ar fi trebuit să contacteze clienții

existenți și potențiali (cărora le fusese trimisă o ofertă) ai reclamantei, cum

nu se impune nici publicarea hotărârii în presă.

Instanța a respins cererea de acordare a daunelor morale,

deoarece nu s-a făcut dovada că reclamanta a suferit un prejudiciu de imagine

care trebuie reparat - corectitudinea gestului reprezentantului zonal,

referitor la interzicerea contractării cu clienți neînscriși în aplicație de

către alți reselleri decât cei ce au făcut înscrierea, neputând fi cercetată,

în cauză, deoarece rolul instanței nu este acela de a interveni și analiza

raporturile dintre clienți, reselleri, reprezentant zonal și vânzătorul

programelor. S-a motivat că instanța nu se poate limita decât la constatarea modului

de funcționare a relațiilor dintre aceștia, atât cât este necesar soluționării

cauzelor, părțile prezentei cauze nefiind decât cei doi reselleri și

reprezentantul unuia.

Potrivit art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâtele la plata

cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă în sumă de 22.904 lei, compusă

din taxa de timbru (6.505 lei) proporțional cu valoarea despăgubirilor

acordate, onorariu de avocat și onorariu experți.

Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat apel

reclamanta SC I. SA și pârâtele SC C. SRL și N.E., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 53 din 6 februarie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel Craiova s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de

reclamanta SC I. SA și de pârâtele SC C. SRL și N.E. împotriva sentinței nr. 687/2013

pronunțată de Tribunalul Dolj.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel și-a fundamentat

decizia pe următoarele considerente:

Primul motiv de apel invocat de reclamantă, ce vizează

respingerea ca inadmisibilă a cererii în constatare s-a reținut a fi nefondat

deoarece instanța nu poate să admită o astfel de acțiune câtă vreme reclamanta

are la îndemână acțiunea în realizare.

De altfel, instanța de fond a constatat implicit exercitarea

unor fapte de concurență neloială și a obligat la despăgubiri, admițând astfel

acțiunea în realizare.

Susținerile apelantei-reclamante rezultă dintr-o interpretare

eronată a dispozițiilor legii speciale, respectiv Legea nr. 11/1991 privind

combaterea concurenței neloiale, care nu conține dispoziții exprese în acest

sens. Alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 11/1991 se referă la constatarea și

sancționarea contravențiilor enumerate la lit. a)-h) fiind vorba de o

răspundere contravențională și nu una civilă delictuală ca în cauza de față.

Sub aspectul respingerii de acordare a daunelor morale și de

publicare a hotărârii irevocabile în presă s-a reținut că potrivit art. 11

din Legea nr. 11/1991 „O dată cu condamnarea ori obligarea la încetarea faptei

ilicite sau repararea daunei, instanța poate obliga la publicarea hotărârii, în

presă, pe cheltuiala făptuitorului."

Așa cum rezultă din textul redat mai sus, legea nu este

imperativă ci, lasă la aprecierea judecătorului obligarea făptuitorului la

publicarea hotărârii în presă, pe cheltuiala sa.

Aceasta apare ca o sancțiune complementară celei de

condamnare sau reparare a daunei având drept scop informarea clientelei cu

privire la credibilitatea și onorabilitatea societății care a efectuat acte de

concurență neloială.

S-a motivat că în speță, a trecut o perioadă de timp

rezonabilă, de la efectuarea actelor de concurență neloială, timp în care

clientela celor două firme s-a informat asupra capabilităților celor două

societăți concurente, astfel încât nu se mai impune publicarea hotărârii în

presă.

În ceea ce privește neacordarea daunelor morale, Curtea a

constatat că nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu de imagine prin

deturnarea clientelei și folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă

în cadrul funcției deținute de pârâtă la I.N.A.S. Trebuie dovedită existența

prejudiciului de imagine iar stabilirea cuantumului daunelor morale este

atributul exclusiv al instanței.

De altfel, s-a reținut că nu rezultă din probele

administrate în cauză că, pârâta, pentru a deturna clientela reclamantei, a

folosit argumente și mijloace de natură să afecteze imaginea I.N.A.S.

Un

alt motiv de apel a vizat nereținerea faptei prevăzute de art. 4 lit. h) din

Legea nr. 11/1991. Curtea a constatat că soluția instanței de fond este

corectă, în sensul că, încercarea pârâtei, de a-l atrage pe martorul S.R., nu a

avut ca efect dezorganizarea activității reclamantei chiar dacă acesta era

singurul angajat pe poziția respectivă. Acesta a declarat în fața instanței că

intenționa să plece de la I.N.A.S. chiar înainte ca pârâta N.E. să-și

înființeze propria societate iar promisiunile făcute acestuia de către pârâtă

nu s-au materializat.

Pentru a se putea reține săvârșirea faptei prevăzute la

art. 4 lit. h) trebuie îndeplinită condiția ca atragerea salariaților să aibă

drept scop dezorganizarea activității societății de la care pleacă, fapt

nedovedit în speță.

În ceea ce privește motivul de apel ce vizează acordarea, în

parte, a despăgubirilor, Curtea a reținut că și acesta este nefondat.

Instanța de fond a avut în vedere la stabilirea sumei

acordată cu titlu de despăgubiri, beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare

a deturnării clienților I.N.A.S. către pârâta SC C. SRL, având în vedere

situațiile concrete în care fiecare dintre clienții I.N.A.S. a renunțat la

serviciile acesteia și a încheiat contracte cu pârâta.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond ca puncte de

reper perioadele în care au fost derulate aceste contracte cu I.N.A.S. și data

încheierii altor contracte cu SC C. SRL.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâtele N.E. și SC C.

SRL, Curtea a reținut că și acesta este nefondat.

Din probele aflate la dosarul cauzei rezultă că în timp ce

pârâta N.E. era angajata reclamantei și-a înființat SC C. SRL, la data de 14

martie 2011, cu același obiect de activitate. Pârâta N.E. și-a încetat

raporturile de muncă cu reclamanta prin demisie la data de 5 aprilie 2011.

Încă din timpul în care era angajata reclamantei, a

efectuat demersuri în sensul cooptării clientelei reclamantei și

redirecționării acesteia către viitoarea sa societate. în același timp, pârâta

a amânat finalizarea demersurilor necesare încheierii unor contracte în numele

reclamantei, cu intenția încheierii acestora de către societatea nou creată,

prin ștergerea unor oportunități în S. și înscrierea clienților despre care

aceasta știa că primiseră oferte din partea reclamantei. Totodată, prezentarea

unor oferte mai avantajoase de către firma sa, având cunoștință despre ofertele

reclamantei care aveau caracter confidențial și pe care le cunoștea prin natura

funcției pe care o ocupa, au condus la deturnarea unei părți a clientelei

reclamantei.

În aceste condiții, s-a motivat că nu i se poate imputa

reclamantei faptul că a stat în pasivitate față de faptul că pârâta N.E. a

anunțat că urmează să-și înceteze activitatea la SC I. SA.

S-a mai relevat că nu este vorba despre exclusivitatea

reclamantei în revânzarea produselor P.T.C. și nici despre înființarea pe o

piață liberă a unei alte societăți cu același obiect de activitate care să

încurajeze concurența în domeniul respectiv. în cauza de față este vorba despre

modul în care pârâta N.E. s-a folosit de cunoștințele dobândite în timpul

activității la reclamantă, de datele și informațiile acumulate în activitatea

sa, de tehnicile de cooptare și ofertare a clientelei pe care Ie-a folosit

pentru înființarea societății concurente și deturnarea clientelei I.N.A.S.

către societatea sa.

În ceea ce privește despăgubirile acordate s-a motivat

că judecătorul fondului a avut în vedere beneficiul nerealizat de reclamantă,

respectiv profitul obținut de pârâta SC C. SRL prin încheierea contractelor cu

foștii clienți ai reclamantei. Prin urmare, profitul prin definiție presupune

suma rămasă după scăderea cheltuielilor efectuate de comerciant.

Față de cele arătate mai sus, Curtea de apel a respins

apelurile declarate de reclamantă și de pârâte.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat

recurs atât reclamata SC I. SA cât și pârâtele SC C. SRL și N.E.

Recurenta-reclamantă SC I. SA, prin recursul formulat a

solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în

sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință:

- să se constate săvârșirea de către pârâte a faptelor de concurență

neloială prevăzute de art. 4 lit. a), b), d), g) și h) din Legea nr. 11/1991;

- să se dispună obligarea la acoperirea integrală a

prejudiciului cauzat prin săvârșirea de către pârâte a faptelor de concurență

neloială prevăzute de art. 4 lit. a), b), d), g) și h) din Legea nr. 11/1991,

în sensul obligării în solidar, la plata sumei totale de 440.351,82 lei

reprezentând beneficiul nerealizat și la plata sumei de 20.000 lei reprezentând

daune morale.

- în temeiul art. 6 din Legea nr. 11/1991 a solicitat

obligarea pârâtelor la încetarea actelor de concurență neloială săvârșite, cu

obligarea la plata daunelor cominatorii de 2.000 lei pe fiecare zi de

întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătorești definitive și

irevocabile.

- în temeiul art. 11 din Legea nr. 11/1991

a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la publicarea hotărârii judecătorești,

irevocabile în publicațiile Z.F., C., R.B., în termen de 7 zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii judecătorești, cu obligarea la plata daunelor cominatorii

de 2.000 lei pe fiecare zi de întârziere precum și obligarea pârâtelor la plata

tuturor cheltuielilor de judecată efectuate.

Recurenta-reclamantă SC I. SA a criticat decizia recurată

pentru nelegalitate arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Decizia este dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce

privește respingerea cererii în constatarea săvârșirii faptelor de concurență

neloială și a cererii de publicare a hotărârii irevocabile în presă, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv se arată că instanța nu a

avut în vedere că cererea reclamantei nu era o cerere propriu-zisă în

constatare, în baza art. 111 C. proc. civ. ci, trebuia avută în vedere

specificitatea acțiunii raportată la temeiul de drept, respectiv Legea nr. 11/1991,

nefiind vorba despre o simplă acțiune în pretenții cu izvor faptul ilicit.

În ceea ce privește respingerea cererii de publicare a

hotărârii irevocabile în presă, recurenta-reclamantă a învederat că Legea nr. 11/1991

prevede posibilitatea pentru instanță de a face publică hotărârea într-un ziar

de specialitate și de a obliga intimatele-pârâte la încetarea actelor de

concurență neloială, elemente care nu se regăsesc într-o cerere de drept comun

în atragerea răspunderii delictuale.

Recurenta învederează că trebuie avută în vedere

interpretarea teleologică a Legii nr. 11/1991 care duce la concluzia că scopul

vizat este acela de aducere la cunoștința tuturor participanților profesioniști

la activitatea economică a acestor fapte și a persoanelor responsabile, pentru

a atrage un semnal de alarmă cu privire la lipsa de onestitate a persoanelor

culpabile iar acest lucru se realizează prin cele două modalități solicitate:

constatarea expresă a săvârșirii faptelor ilicite ce trebuie făcută publică.

Pentru aceste argumente consideră că instanța a făcut o

greșită aplicare a prevederilor art. 111 C. proc. civ. și a prevederilor Legii nr.

11/1991.

Sub al doilea motiv de apel a criticat nepronunțarea

instanței cu privire la motivul de apel având ca obiect cererea de obligare a

pârâtelor la încetarea actelor de concurență neloială, ceea ce atrage incidența

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Neanalizarea și nepronunțarea asupra unui motiv de apel

are drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., art.

295 C. proc. civ. și art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea

hotărârii iar acest fapt impune, în opinia recurentei, analizarea acestei

cereri de către instanța de recurs.

Recurenta-reclamantă a reiterat criticile prezentate în apel

în ceea ce privește soluția instanței de fond de a respinge cererea de obligare

a pârâtelor la încetarea actelor de concurență neloială, susținând că sentința

este, practic, nemotivată, atât timp cât nu reiese care sunt argumentele de

fapt, și dispozițiile legale care prevăd existența unei perioade rezonabile și

ce înseamnă, raportat la datele speței, „trecerea unei perioade rezonabile".

Decizia este dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale

în materia răspunderii civile delictuale (art. 998 C. civ.) și ale Legii nr. 11/1991.

Cu privire la respingerea cererii de plată a daunelor morale,

motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că pentru a se pronunța

astfel, instanța a apreciat că recurenta nu a făcut dovada unui prejudiciu de

imagine și că, din probe, nu rezultă că pârâta a folosit argumente și mijloace

de natură să afecteze imaginea I.N.A.S.

Ca și celelalte mijloace puse la dispoziție de Legea nr.

11/1991 (respectiv, publicitatea ce ar trebui să se facă cu privire la fapte și

persoanele vinovate, posibilitatea obligării la încetarea faptelor ilicite),

daunele morale - care nu pot și, prin urmare, nu trebuie probate -constituie nu

atât un mijloc reparator pentru victime, cât un mijloc sancționator pentru

făptuitor.

În opinia recurentei nu se impunea probarea prejudiciului de

imagine.

Practica judecătorească în materia daunelor morale a

statuat că este suficientă probarea faptei ilicite, prejudiciul fiind prezumat,

având în vedere caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral care face

ca proba directă să fie imposibilă, astfel că nu mai este necesară probarea

prejudiciului, conform art. 998 C. civ.

Daunele morale țin de latura imaterială, psihică a

faptei și prejudiciului, astfel că revine judecătorului rolul de a aprecia în

echitate întinderea acestui prejudiciu, fără a fi necesară probarea existenței

acestuia și a cuantumului pretențiilor.

Decizia este dată cu interpretarea greșită a Legii nr. 11/1991.

Cu privire la nereținerea faptei prevăzute la art. 4 lit. h)

din Legea nr. 11/1991, arată că instanța, deși a reținut că martorul R.S. era

singurul angajat pe poziția respectivă, a apreciat că încercarea pârâtei de a-l

atrage în societatea nou înființată SC C. SRL, nu a avut ca efect

dezorganizarea activității reclamantei.

Consideră că instanța a interpretat greșit prevederile art. 4

lit. h); aceste prevederi, trebuie analizate într-o interpretare teleologică și

ținând cont de particularitățile speței.

În opinia recurentei, prin dezorganizarea activității nu

trebuie să se înțeleagă faptul că prin plecarea angajatului, I.N.A.S. ar fi

rămas „paralizată", fără posibilitate de a mai desfășura activitate, legea

neprevăzând astfel de efecte.

Prin simpla dovadă a atragerii salariatului prin manopere

neoneste, cu promisiunea asocierii la profitul SC C. SRL - dovadă care s-a

făcut în speță, fiind reținută în acest sens chiar de instanță, este

îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 lit. h). R.S. era singurul angajat pe

postul respectiv, importanța acestuia reieșind implicit din interesul

manifestat de E.N. cu privire la persoana și calitățile acestuia.

De asemenea, trebuie avută în vedere specificul

activității I.N.A.S. (revânzarea unor produse software complexe, cu prețuri

ridicate), care implică o superspecializare a personalului angajat - aceasta

implicând resurse financiare și timp îndelungat necesar instruirii și

perfecționării unui nou angajat. Prin urmare, plecarea unui angajat, care este

singur în departamentul respectiv, fără înlocuitor, a avut ca și consecință

cheltuieli și resurse suplimentare importante, putându-se deci vorbi despre

dezorganizarea activității.

Decizia este dată cu interpretarea greșită a

prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998 C.

civ.).

Cu privire la respingerea cererii de acordare integrală a

despăgubirilor, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond,

acordând, în parte, despăgubirile solicitate, respectiv suma de 244.726.87 lei,

reprezentând beneficiul nerealizat, și nu întreaga sumă solicitată de

440.351,82 lei.

Diferența neacordată rezultă din profitul obținut de SC C.

SRL, din contractele încheiate în anul 2011 cu 4 clienți (A.A., C., W. și N.M.)

deși ambele instanțe au reținut că și aceștia fuseseră anterior clienți ai I.N.A.S.,

despre care E.N. luase cunoștință din perioada cât fusese angajata I.N.A.S.

Consideră că atât timp cât instanța a reținut că și aceste

companii făcuseră anterior parte din portofoliul de clienți ai I.N.A.S., și că I.N.A.S.

și SC C. SRL sunt singurii revânzători autorizați ai P.T.C. în România,

concluzia trebuia să fie aceeași ca și pentru ceilalți clienți care au fost

avuți în vedere la acordarea despăgubirilor, conform principiului ubi eadem

rado ibi eadem solutio. Nu are relevanță data contractelor I.N.A.S. cu acești

clienți, ci relația îndelungată cu aceștia și, în special, faptul că pârâta E.N.

avea cunoștință despre aceștia din perioada cât a lucrat la I.N.A.S. - aspect

reținut de instanța de apel;

În lipsa SC C. SRL, este evident că aceștia ar fi încheiat

contracte cu I.N.A.S., astfel că profitul aferent acestor contracte s-ar fi

regăsit în patrimoniul I.N.A.S. și nu al SC C. SRL.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța de apel,

respingând apelul, a respins cererea de plată a cheltuielilor de judecată.

Ca efect al admiterii cererii de recurs, se impune și

obligarea intimatelor la plata integrală a cheltuielilor de judecată, atât la

fond, cât și în apel și în recurs.

Recurentele-pârâte, SC C. SRL și N.E. au solicitat prin

recursul declarat admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare. în subsidiar, recurentele-pârâte au solicitat

modificarea, în parte, a deciziei recurate, admiterea apelului, cu consecința

schimbării hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii

reclamantei SC I. SA, ca neîntemeiată, cu obligarea acesteia la plata

cheltuielilor de judecată.

Au criticat decizia recurată pentru nelegalitate sub aspectul

motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., arătând în

dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Prin hotărârea recurată instanța de apel nu a exercitat

controlul judiciar, întrucât nu a analizat și nu s-a pronunțat în vreun fel

asupra probatoriului suplimentar administrat în apel, hotărârea redând textual

argumentele instanței de fond, deși în apel a fost suplimentat probatoriul,

inclusiv prin depunerea unor hotărâri pronunțate de instanța penală.

Prin

încheierea de ședință din 20 noiembrie 2013, instanța de apel a încuviințat

părților, administrarea probei cu înscrisuri, apreciind-o ca fiind pertinentă,

concludentă și utilă. Recurentele-pârâte au depus la dosar, un set de

înscrisuri, reprezentat de sentința penală nr. 36 din data de 28 ianuarie 2013,

pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală, extras din declarația de martor a

d-nei Ț.U.I., dată în fața D.I.I.C.O.T., declarația de martor a d-lui C.C.,

dată în fața D.I.I.C.O.T., ordine de deplasare la clienții SC M.E. SRL, SC F.M.

SRL și SC I.G.W.R. SRL, extras din aplicația L.F., care au fost omise a fi

analizate la pronunțarea hotărârii, întrucât instanța de apel nu a făcut nici o

referire la acestea pe tot parcursul considerentelor deciziei recurate.

Precizează că dintre aceste înscrisuri prezintă o importanță

deosebită sentința penală nr. 36 din data de 28 ianuarie 2013, pronunțată de

Tribunalul Dolj, secția penală, cu privire la plângerea penală formulată de

către I.N.A.S., cu soluția de respingere definitivă a plângerii, statuându-se

cu autoritate de lucru judecat mai multe aspecte relevante, ținând cont de

incidența dispozițiilor art. 22 C. proc. pen., potrivit cărora "hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei

care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia".

Recurentele-pârâte

arată că, pe lângă motivele de apel, ce țin de nelegalitatea hotărârii

pronunțate de către instanța de fond, în apel au formulat și motive de apel ce

țin de netemeinicia hotărârii pronunțate de către instanța de fond, inclusiv în

ceea ce privește cuantumul pretinsului prejudiciu cauzat reclamantei la care au

fost obligate prin hotărârea instanței de fond. în acest sens, la termenul din

23 ianuarie 2014 au depus la dosar o situație detaliată a sumelor la care a

fost obligate, arătând că niciuna dintre sume nu reprezintă un prejudiciu.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun mod asupra acestora.

Au arătat ca pretinsul prejudiciu la care au fost obligate

este în sumă totală de 244.726,87 lei, pentru pretinsa săvârșire a faptelor

reglementate de art. 4 lit. a), b), și g) din Legea nr. 11/1991 și că acesta se

compune din următoarele sume, indicate de instanța de fond în considerentele

sentinței apelate:

- 2.887,78 lei, aferentă contractului încheiat de SC C.

SRL. la data de 29 aprilie 2011 cu SC M.C.M. SRL. Sentința instanței de fond nu

face nici o referire la acest contract, suma neconstituind prejudiciu, iar

instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un mod;

- 1.488,45 lei, aferentă contractului încheiat de SC C.

SRL. la data de 21 iulie 2011 cu SC E. SRL. Au arătat că în contractele

încheiate de I.N.A.S. cu SC E. SRL obiectul este diferit față de contractul

încheiat între SC C. SRL și SC E. SRL (contractul încheiat cu societatea SC C.

SRL din 21 iulie 2011 are ca obiect instruire iar cele încheiate cu I.N.A.S. au

ca obiect vânzare soft și mentenanță). Instanța de apel nu s-a pronunțat în

nici un mod asupra acestui aspect;

- 52.507,72 lei, aferentă contractului încheiat de SC

C. SRL. la data de 28 aprilie 2011 cu SC S.R. SRL. Referitor la contractul

încheiat cu societatea SC S.R. SRL, declarația administratorului acestei

societăți, Dl. M.B. (Anexa nr. 1) este mai mult decât relevantă, însă nu a fost

luată în considerare, fiind obligate și la plata acestei sume.

- 118.522,22 lei, aferente contractelor încheiate de SC

C. SRL. la data 03 mai 2011, respectiv la data de 26 martie 2012 cu SC M.E. SRL.

Societatea SC M.E. SRL nu a fost niciodată client al I.N.A.S.,

și cu toate acestea au fost obligate să plătească această sumă considerabilă

către reclamantă, iar instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un mod asupra

acestui aspect;

- 24.399,50 lei, aferentă contractului încheiat de SC C. SRL.

la data de 16 iunie 2011 cu SC F.M. SRL;

În ceea ce privește contractul încheiat cu societatea SC F.M.

SRL, un important argument pentru care sumele rezultate din executarea acestuia

nu puteau fi reținute drept beneficiu nerealizat, contrar celor reținute de

instanță, este declarația directorului general al societății SC F.M. SRL, Dl. R.C.,

care dovedește absența existenței pretinsei fapte de concurentă neloială din

partea SC C. SRL și a E.N., cu consecința inexistenței unui prejudiciu pentru I.N.A.S.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un mod asupra

acestui aspect.

- 44.921,50 lei, aferentă contractului încheiat de SC

C. SRL la data de 20 septembrie 2011 cu SC A.R. SRL Această societate nu a fost

niciodată client al reclamantei I.N.A.S., a fost direcționată chiar de către

furnizorul P.T.C. pentru a colabora cu SC C. SRL, aspect ce exclude existența

vreunei acțiuni de orice fel a SC C. SRL și E.N. pentru pretinsa

"atragere" a acestui client.

Totodată, declarația reprezentantului legal al SC A.R.

SRL, neagă săvârșirea pretinsei fapte de concurentă neloială din partea SC C.

SRL și a E.N., cu consecința inexistenței unui prejudiciu pentru I.N.A.S.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un mod asupra

acestui aspect.

Deoarece în faza procesuală a recursului instanța de recurs

nu mai poate face o apreciere a probatoriului administrat de către instanța de

apel, la care aceasta nu a făcut nici o referire, întrucât nu l-a avut în

vedere la pronunțarea deciziei recurate, solicită, în principal, casarea

deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, pentru a

se exercita un control judiciar în mod real.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Decizia recurată este numai aparent motivată, pentru că, în

realitate, instanța de apel a preluat ca atare toate aspectele reținute de

instanța de fond. Lipsește orice fel de motivare cu privire la elementele care

au determinat instanța de apel să își formeze propria convingere cu privire la

situația de fapt dedusă judecății în prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și

dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile

cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a

recurentelor-pârâte SC C. SRL și E.N.

a. Inexistența unui prejudiciu.

Dacă ar fi fost în mod corect aplicate și interpretate

prevederile legale (art. 998 și următoarele C. civ.) s-ar fi concluzionat că

„beneficiul nerealizat" nu poate fi considerat ca echivalent perfect al

profitului realizat de SC C. SRL și, mai mult decât atât, nu i se pot atribui

caracterele juridice ale unui prejudiciu cert, lichid și exigibil susceptibil

să atragă răspunderea civilă.

În plus, nu se poale stabili cuantumul prejudiciului,

în funcție de încasările din lunile trecute, atâta timp cât întinderea sa în

viitor nu este certă, probabilitatea obținerii acelorași venituri depinzând de

mai mulți factori ce se pot schimba în timp.

Fără temei legal a reținut instanța de apel că beneficiul

nerealizat de către I.N.A.S. SA este echivalent cu profitul realizat de către SC

C. SRL, iar dacă I.N.A.S. a înregistrat pierderi, acest fapt i se datorează în

exclusivitate și nu poate fi imputat pârâtelor.

b. Inexistența faptei ilicite.

Instanța de apel a reținut că rezultă fără putință de tăgadă

împrejurarea că pârâta N.E. a înființat societatea SC C. SRL în timp ce era

angajata reclamantei I.N.A.S. Recunoaște că a înființat societatea SC C. SRL în

timp ce era angajată a societății I.N.A.S., însă a anunțat conducerea I.N.A.S.

prin C.C. și Ț.I. despre înființarea societății SC C. SRL, despre intenția de a

demisiona cât și despre activitatea pe care urma să o desfășoare, aspect

recunoscut de Ț.I. în declarația de martor dată în fața D.I.I.C.O.T., document

depus în extras în fața instanței de apel la termenul din data de 20 noiembrie

2014, neanalizat de instanța de apel.

Împrejurarea că un angajat al societății I.N.A.S. își

înființa propria societate, sau că era asociat într-o altă societate,

reprezenta o practică comună. în acest sens, în apel a depus documente (extrase

din aplicația "L.F.") din care rezultă că Ț.I., S.R. și Ș.M., toți

angajați sau asociați ai I.N.A.S. aveau calitatea de asociați și/sau

administratori în societăți cu obiect de activitate similar.

Se susține că nu există nicio probă, dincolo de

simplele afirmații ale intimatei-reclamante I.N.A.S., din care să rezulte

împrejurarea că, încă din timpul când era angajata acestei societăți, a făcut

demersuri în scopul cooptării clientelei acesteia sau redirecționării acesteia

către propria societate, iar instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate nu

face trimitere la probele care au condus la o asemenea concluzie.

Instanța de apel, face vorbire, preluând, cu exactitate

motivarea tribunalului, despre amânarea finalizării demersurilor necesare

încheierii unor contracte, însă nu există probe care să dovedească existența

unei asemenea amânări, despre ștergerea unor oportunități în Siebel, precum și

despre prezentarea unor oferte mai avantajoase, cu toate că societatea SC C.

SRL a avut prețuri mai mari decât I.N.A.S.

Dacă ar fi analizat în profunzime actele dosarului,

instanța ar fi observat că nu există nicio probă care să susțină ipoteza

amânării încheierii unor contracte.

În

privința închiderii oportunităților în Siebel, instanța de apel, a ignorat

complet înscrisurile aflate la dosar și a reluat ca atare această acuzație

formulată de I.N.A.S. atât în fața instanței de fond cât și în fața D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial Craiova, privind imposibilitatea sa de a oferta sau

negocia cu societățile SC M.E. SRL și SC F.M. SRL din cauza

"închiderii" celor 2 înregistrări în Siebel de către E.N., acuzație

despre care recurentele-pârâte susțin că este falsă.

La fel cum fostul salariat poate să determine, odată cu

plecarea sa, deplasarea clientelei, el poate să folosească know-how-ul dobândit

anterior în noua întreprindere și în beneficiul acesteia, cu excepția cazului

când secretele de fabricație sunt protejate printr-un drept de proprietate

intelectuală, ceea ce nu este cazul în speță, nefiind administrată nicio probă

în acest sens.

Referitor la deturnarea clientelei I.N.A.S. către societatea

pârâtă se susține că dacă instanța de apel ar fi rejudecat fondul litigiului,

cu consecința analizării întregului probatoriu administrat în cauză, ar fi

concluzionat că acțiunea intimatei-reclamante I.N.A.S. este neîntemeiată

întrucât faptele de concurență neloială nu există.

Nu se regăsește nicio situație în care vreun contract

încheiat de I.N.A.S. cu o societate sau alta să fi fost încetat intempestiv

înainte de termen, sau reziliat și apoi preluat direct în portofoliul SC C. SRL.

I.N.A.S. nici măcar nu a invocat o eventuală neexecutare a vreunui contract în

desfășurare cu vreuna din societățile pretinse ca fiind „clienții săi",

toate susținerile sale în privința deturnării clientelei, fiind simple

speculații.

c. Nu este îndeplinită condiția legăturii de

cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și existența unui prejudiciu.

În speță, nu numai că nu există, nefiind dovedite faptele de

concurență neloială prevăzute de art. 4 lit. a), b), d), g) și h) din Legea nr.

11/1991, ci, mai mult, I.N.A.S. nu a dovedit în niciun mod vreo legătură de

cauzalitate între pretinsele fapte de concurență neloială și pretinsul

prejudiciu suferit, nedemonstrând, prin probatoriul administrat, că acele

pretinse fapte săvârșite de SC C. SRL și E.N. ar fi provocat pretinsul

prejudiciu suferit de I.N.A.S.

Instanța de apel, în considerentele deciziei recurate nu

numai că nu a dezvoltat dar nici nu a menționat existența, în speță, a

legăturii de cauzalitate între pretinsele fapte ilicite și pretinsul

prejudiciu.

d. Absența vinovăției E.N. și a societății SC C. SRL. Nici E.N.

și nici societatea SC C. SRL nu se fac vinovate de săvârșirea faptelor de

concurență neloială. A fost complet ignorat unul dintre cele mai importante aspecte,

și anume acela că prin semnarea Contractului de revânzare nu s-a creat în

favoarea intimatei-reclamante un drept exclusiv cu privire la produsele

revândute, contractele încheiate de P.T.C. atât cu SC C. SRL, cât și cu I.N.A.S.

având caracter neexclusiv, regulile de conduită și modalitățile de lucru

acceptate fiind cele prevăzute în contractul de revânzare și în anexele

acestuia. Nu se poate reține încălcarea de către E.N. a vreunei clauze de

neconcurență, în condițiile în care contractul de muncă nu a fost adaptat în

conformitate cu dispozițiile art. 21 C. muncii, așadar nu exista, la momentul

înființării SC C. SRL și nici anterior sau ulterior acestui moment, obligația

pârâtei de a nu desfășura o activitate concurentă.

Recurentele-pârâte concluzionează că, instanța de apel,

fără temei legal și cu aplicarea greșită a legii, a constatat că ar fi

întrunite cerințele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, cu toate

că I.N.A.S. nu a dovedit niciun prejudiciu ce i-ar fi fost pricinuit în

legătură directă de cauzalitate cu vreo faptă a pârâtelor, nici existența

faptelor de concurență neloială, precum și nici existența vinovăției

recurentelor pârâte.

Pârâtele SC C. SRL și N.E. au formulat întâmpinare prin

care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta I.N.A.S. SA și

obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursurile invocate, prin prisma criticilor

de nelegalitate, raportat la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține

următoarele:

Recurenta-reclamantă SC I. SA a criticat în cadrul primului

motiv de recurs greșita aplicare a Legii nr. 11/1991 prin raportare la

dispozițiile art. 111 C. proc. civ., deoarece prin decizia recurată s-a

menținut hotărârea instanței de fond de respingere, ca inadmisibilă, a cererii

în constatarea săvârșirii faptelor de concurență neloială.

Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs

nu pot fi primite.

Din conținutul prevederilor art. 9 din Legea nr. 11/1991 (în

forma în vigoare la data pretinsei săvârșiri a faptelor) rezultă că persoana

prejudiciată prin săvârșirea