ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția civilă, la data de 23 noiembrie 2010 sub nr. 9309/101/2010, reclamantul M.D.I., în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. și art. 16 alin. (5) - (6) din Legea nr. 13/2007, a chemat în judecată pe pârâta C.D.

SA Craiova, solicitând, fie obligarea acesteia la încheierea unui contract de închiriere pentru terenul în suprafață de 570 mp, începând cu 15 noiembrie 2010, pe toată durata existenței capacității energetice, fie să ia măsuri de ridicare și mutare a celor doi stâlpi și a liniei de înaltă tensiune situați pe terenul proprietatea sa, precum și obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii trei ani, respectiv 15 noiembrie 2007 - 15 noiembrie 2010. La termenul din 10 decembrie 2010, reclamantul a precizat valoarea pretențiilor solicitate prin cel de-al doilea petit al acțiunii ca fiind în sumă de 25.000 RON. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței, solicitând declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova față de natura comercială a litigiului, de caracterul evaluabil în bani și având în vedere locul situării sediului pârâtei.

Prin Sentința civilă nr. 23 din 28 ianuarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 9309/101/2010, Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția comercială, reținând incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. și faptul că petitul principal al acțiunii este neevaluabil în bani, respectiv cererea privind încheierea unui contract, considerând accesorie cererea în despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, precum și natura comercială a litigiului, atrasă de calitatea de comerciant a pârâtei. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, susținând, în esență, că declinarea de competență trebuia să se facă la Judecătoria Craiova, întrucât acțiunea are caracter patrimonial și un obiect cu o valoare sub 100.000 RON.

Prin Decizia nr. 399 din 10 martie 2011 a Curții de Apel Craiova a fost respins recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.D. SA Craiova împotriva Sentinței civile nr. 23 din 28 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 9309/101/2010, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M.D.I. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a apreciat ca fiind corectă și legală hotărârea atacată reținând că cererea în obligație de a face privind ridicarea și mutarea unei rețele electrice nu are obiect patrimonial și nu se poate evalua pe baza costurilor pe care le presupun lucrările necesare pentru mutarea rețelei electrice, întrucât prin această cerere reclamantul nu urmărește să obțină aceste costuri, ci eliberarea terenului afectat de servitutea legală pentru a-și exercita totalitatea prerogativelor proprietății.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția comercială, sub nr. 11954/63/2011 și soluționată prin Sentința nr. 2511 din 8 iunie 2011, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul M.D.I. împotriva pârâtei C.D. SA Craiova. În considerentele sentinței, tribunalul a reținut că reclamantul este proprietar al terenului în suprafață de 9.997 mp situat în localitatea Baia de Aramă, jud. Mehedinți, dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1992 și că, pe teren, conform susținerilor reclamantului, necontestate de către pârâtă, se află amplasați doi stâlpi de susținere cabluri, terenul fiind traversat de o linie de înaltă tensiune pentru transport și distribuție energie electrică pe o distanță de 114 ml, fapt împiedică folosința normală a unei suprafețe de aproximativ 570 mp.

Prima instanță a mai reținut că, la data achiziționării terenului, pe acesta se afla amplasată rețeaua de distribuție, reclamantul preluând astfel bunul împreună cu sarcina, situație în raport de care a înlăturat incidența în speță a dispozițiilor art. 16 și 19 din Legea nr. 13/2007 invocate de către reclamant, aplicabile situațiilor în care liniile de distribuție urmează a fi executate de titularii de licență. În considerarea celor expuse și având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007 care instituie un drept de servitute legală asupra terenurilor aflate în zonele de protecție și de siguranță a rețelelor electrice, dreptul de proprietate privată putând fi limitat potrivit art. 44 alin. (7) din Constituția României, prima instanță reținând că restrângerea dreptului persoanei fizice este una legală, dictată de interese publice, a apreciat cererea reclamantului ca fiind neîntemeiată.

Împotriva Sentinței nr. 2511 din data de 8 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, la data de 12 iulie 2011, a declarat apel reclamantul M.I.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 93/2012 din 14 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, învestită cu soluționarea căii ordinare de atac a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.D.I. împotriva Sentinței nr. 2511 din data de 8 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, în Dosarul nr. 11954/63/2011, în contradictoriu cu pârâtă C.D. SA Craiova și a obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 8.300 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte.

Pentru a dispune astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că soluția primei instanțe este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situația de fapt riguros stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat, aspecte în considerarea cărora a înlăturat ca nefondate criticile formulate de reclamant și în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă. Împotriva Deciziei nr. 93/2012 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.D.I., criticând-o din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii introductive precizate.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a susținut că soluția de respingere a petitului privind obligarea pârâtei la încheierea unui contract/convenție de închiriere asupra suprafeței de 862 mp teren, pe durata existenței rețelei electrice a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 16 alin. (5) - (7) din Legea nr. 13/2007 și a principiului libertății contractuale, reținând în mod eronat că normele legale invocate nu reglementează situațiile intervenite ulterior adoptării legii, când în realitate, ele stabilesc modul de exercitare a drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private afectate de capacitățile energetice, după intrarea în vigoare a acestei legi, fără a distinge între modul de exercitare a acestor drepturi asupra capacităților energetice existente la data intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speță, și maniera de exercitare a acestora asupra capacităților energetice ce urmează a se realiza după intrarea în vigoare a actului normativ.

Prin respingerea cererii, reclamantul susține că au fost încălcate și prevederile H.G. nr. 135/2011 dată în aplicarea normelor precitate, arătând că, deși a solicitat pârâtei încheierea convenției prevăzute de dispozițiile art. 16 alin. (6) din Legea nr. 13/2007, aceasta nu a dat curs solicitării, încălcând, astfel prevederile alin. (7) al aceluiași articol.

Ori, în condiția în care, pârâta nu a respectat obligația legală de a încheia convenția în maximum 30 de zile de la solicitarea sa, așa cum prevede norma legală invocată, în opinia reclamantului, instanța de judecată, potrivit principiului rolului său activ, era abilitată să dispună obligarea pârâtei să încheie convenția prevăzută de art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007, fără ca în acest fel să se substituie voinței părților și implicit, fără a aduce atingere principiului libertății contractuale, convenția având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului de uz și de servitute asupra terenului în suprafață de 862 mp, proprietatea sa.

Referitor la soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în sumă de 172.947 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a celor 862 mp teren, pe ultimii 3 ani, reclamantul a susținut că este lipsită de temei legal și că, în mod eronat, instanța de control a reținut, în considerentele deciziei atacate, că are posibilitatea de a utiliza terenul, întrucât pe acesta se află un teren de tenis, o piscină și un heleșteu, de a-l vinde, de a-l ipoteca, în realitate toate aceste drepturi fiindu-i îngrădite prin exploatarea de către pârâtă a capacității energetice aflate pe acesta. Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc.

civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Față de aceste precizări, se constată că reclamantul, în memoriu de recurs, a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a dezvoltat criticile formulate subsumat acestuia. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice. Pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial - trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege. În speță, relativ la pretinsa interpretare eronată dată de instanța de apel dispozițiilor art. 16 alin. (5) - (7) din Legea nr. 13/2007, Înalta Curte reține că, în realitate, cel care dă acestor norme o interpretare greșită, este chiar reclamantul.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (5): "Exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private afectate de capacitățile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenție-cadru, precum și pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenția-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi." Având în vedere poziționarea textelor legale în economia legii energiei electrice la Capitolul III - Autorizații, licențe și concesiuni, Secțiunea 1 - Autorizații și licențe, paragraful intitulat Drepturile și obligațiile care decurg din autorizația de înființare și din licențe și interpretând coroborat norma legală precitată, invocată de reclamant, rezultă fără echivoc că, de drepturile de uz și servitute asupra terenurilor proprietate privată beneficiază în condițiile legii, titularii de autorizații și licențe, pentru lucrările de realizare și retehnologizare a capacităților energetice ce se vor realiza ulterior intrării în vigoare a actului normativ.

Astfel, Înalta Curte, reține că, prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007, ar fi îndreptățit reclamantul să pretindă încheierea convenției-cadru la care face referire, doar în contextul executării de către pârâtă a unor noi lucrări la capacitatea energetică situată pe terenul său și doar în cazul refuzului expres al acesteia de a încheia convenția amintită, pe durata efectuării lucrărilor, norma legală dispunând pentru viitor, așa cum rezultă expres din cuprinsul acesteia, cu respectarea principiului neretroactivității legii civile.

Cum, însă o astfel de situație nu se regăsește în speță ca situație de fapt, deja stabilită de instanțele de fond și, în condițiile în care reclamantul nici măcar nu a dedus judecății un astfel de petit, pretenția vizând obligarea pârâtei la încheierea unui contract de închiriere pe durata existenței capacității energetice, neînscriindu-se în categoria încheierii unei convenții cadru, avută în vedere de legiuitor la edictarea normei, care vizează o situație specială - cea a executărilor de lucrări noi sau de retehnologizare a unora vechi, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a interpretat texul de lege în sensul că se adresează unor astfel de situații, apărute ulterior intrării sale în vigoare.

În ceea ce privește pretinsa lipsă de temei legal a respingerii cererii în despăgubirii pentru lipsa de folosință a terenului afectat de capacitatea energetică, Înalta Curte apreciază ș această critică ca fiind nefondată, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în condițiile în care el însuși și-a asumat riscul achiziționării litigiului în aceste condiții, precum și față de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007, potrivit cărora, asupra terenurilor aflate în proprietatea terților, cuprinse în zonele de protecție și de siguranță, se stabilește drept de servitute legală.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamantului nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile legale aplicabile speței. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul M.D.I. împotriva Deciziei nr. 93/2012 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, să fie respins, ca nefondat.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cum recurentul-reclamant a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către intimata-pârâtă, urmează a fi obligat recurentul-reclamant M.D.I. la plata sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatei-pârâte C.D. SA Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.I. împotriva Deciziei nr. 93/2012 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă. Obligă recurentul-reclamant M.D.I. să-i achite intimatei-pârâte C.D. SA Craiova suma de 6.000 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2013. Procesat de GGC - AS