ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți, secția civilă, la data de 23 noiembrie 2010 sub nr.

9309/101/2010, reclamantul M.D.I., în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C.

civ. și art. 16 alin. (5) - (6) din Legea nr. 13/2007, a chemat în judecată pe

pârâta C.D. SA Craiova, solicitând, fie obligarea acesteia la încheierea unui

contract de închiriere pentru terenul în suprafață de 570 mp, începând cu 15

noiembrie 2010, pe toată durata existenței capacității energetice, fie să ia

măsuri de ridicare și mutare a celor doi stâlpi și a liniei de înaltă tensiune

situați pe terenul proprietatea sa, precum și obligarea pârâtei la plata

contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii trei ani, respectiv 15

noiembrie 2007 - 15 noiembrie 2010.

La termenul din 10

decembrie 2010, reclamantul a precizat valoarea pretențiilor solicitate prin

cel de-al doilea petit al acțiunii ca fiind în sumă de 25.000 RON.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a

instanței, solicitând declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova față

de natura comercială a litigiului, de caracterul evaluabil în bani și având în

vedere locul situării sediului pârâtei.

Prin Sentința civilă

nr. 23 din 28 ianuarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 9309/101/2010, Tribunalul

Mehedinți, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale și

teritoriale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Dolj, secția comercială, reținând incidența

dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. și faptul că

petitul principal al acțiunii este neevaluabil în bani, respectiv cererea

privind încheierea unui contract, considerând accesorie cererea în despăgubiri

pentru lipsa de folosință a terenului, precum și natura comercială a

litigiului, atrasă de calitatea de comerciant a pârâtei.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta, susținând, în esență, că declinarea de

competență trebuia să se facă la Judecătoria Craiova, întrucât acțiunea are

caracter patrimonial și un obiect cu o valoare sub 100.000 RON.

Prin Decizia nr. 399

din 10 martie 2011 a Curții de Apel Craiova a fost respins recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC C.D. SA Craiova împotriva Sentinței civile nr. 23 din 28

ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 9309/101/2010,

în contradictoriu cu intimatul-reclamant M.D.I.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea a apreciat ca fiind corectă și legală hotărârea atacată reținând

că cererea în obligație de a face privind ridicarea și mutarea unei rețele

electrice nu are obiect patrimonial și nu se poate evalua pe baza costurilor pe

care le presupun lucrările necesare pentru mutarea rețelei electrice, întrucât

prin această cerere reclamantul nu urmărește să obțină aceste costuri, ci

eliberarea terenului afectat de servitutea legală pentru a-și exercita

totalitatea prerogativelor proprietății.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția comercială, sub nr.

11954/63/2011 și soluționată prin Sentința nr. 2511 din 8 iunie 2011, în sensul

respingerii acțiunii formulate de reclamantul M.D.I. împotriva pârâtei C.D. SA

Craiova.

În considerentele

sentinței, tribunalul a reținut că reclamantul este proprietar al terenului în

suprafață de 9.997 mp situat în localitatea Baia de Aramă, jud. Mehedinți,

dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1992

și că, pe teren, conform susținerilor reclamantului, necontestate de către

pârâtă, se află amplasați doi stâlpi de susținere cabluri, terenul fiind

traversat de o linie de înaltă tensiune pentru transport și distribuție energie

electrică pe o distanță de 114 ml, fapt împiedică folosința normală a unei

suprafețe de aproximativ 570 mp.

Prima instanță a mai

reținut că, la data achiziționării terenului, pe acesta se afla amplasată

rețeaua de distribuție, reclamantul preluând astfel bunul împreună cu sarcina,

situație în raport de care a înlăturat incidența în speță a dispozițiilor art.

16 și 19 din Legea nr. 13/2007 invocate de către reclamant, aplicabile

situațiilor în care liniile de distribuție urmează a fi executate de titularii

de licență.

În considerarea celor

expuse și având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007

care instituie un drept de servitute legală asupra terenurilor aflate în zonele

de protecție și de siguranță a rețelelor electrice, dreptul de proprietate

privată putând fi limitat potrivit art. 44 alin. (7) din Constituția României,

prima instanță reținând că restrângerea dreptului persoanei fizice este una

legală, dictată de interese publice, a apreciat cererea reclamantului ca fiind

neîntemeiată.

Împotriva Sentinței

nr. 2511 din data de 8 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția

comercială, la data de 12 iulie 2011, a declarat apel reclamantul M.I.D.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr.

93/2012 din 14 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă,

învestită cu soluționarea căii ordinare de atac a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantul M.D.I. împotriva Sentinței nr. 2511 din data de 8 iunie

2011 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, în Dosarul nr.

11954/63/2011, în contradictoriu cu pârâtă C.D. SA Craiova și a obligat

apelantul-reclamant la plata sumei de 8.300 RON cheltuieli de judecată în

favoarea intimatei-pârâte.

Pentru a dispune

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că soluția

primei instanțe este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a

normelor legale incidente la situația de fapt riguros stabilită prin

interpretarea coroborată a probatoriului administrat, aspecte în considerarea

cărora a înlăturat ca nefondate criticile formulate de reclamant și în temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a obligat apelantul la plata cheltuielilor

de judecată efectuate de pârâtă.

Împotriva Deciziei

nr. 93/2012 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a

II-a civilă, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.D.I., criticând-o

din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei

atacate în sensul admiterii apelului cu consecința schimbării hotărârii primei

instanțe și admiterea acțiunii introductive precizate.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamantul a susținut că soluția de respingere a

petitului privind obligarea pârâtei la încheierea unui contract/convenție de

închiriere asupra suprafeței de 862 mp teren, pe durata existenței rețelei

electrice a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 16 alin.

(5) - (7) din Legea nr. 13/2007 și a principiului libertății contractuale,

reținând în mod eronat că normele legale invocate nu reglementează situațiile

intervenite ulterior adoptării legii, când în realitate, ele stabilesc modul de

exercitare a drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private

afectate de capacitățile energetice, după intrarea în vigoare a acestei legi,

fără a distinge între modul de exercitare a acestor drepturi asupra capacităților

energetice existente la data intrării în vigoare a legii, cum este cazul în

speță, și maniera de exercitare a acestora asupra capacităților energetice ce

urmează a se realiza după intrarea în vigoare a actului normativ.

Prin respingerea

cererii, reclamantul susține că au fost încălcate și prevederile H.G. nr.

135/2011 dată în aplicarea normelor precitate, arătând că, deși a solicitat

pârâtei încheierea convenției prevăzute de dispozițiile art. 16 alin. (6) din

Legea nr. 13/2007, aceasta nu a dat curs solicitării, încălcând, astfel

prevederile alin. (7) al aceluiași articol.

Ori, în condiția în

care, pârâta nu a respectat obligația legală de a încheia convenția în maximum

30 de zile de la solicitarea sa, așa cum prevede norma legală invocată, în opinia

reclamantului, instanța de judecată, potrivit principiului rolului său activ,

era abilitată să dispună obligarea pârâtei să încheie convenția prevăzută de

art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007, fără ca în acest fel să se substituie

voinței părților și implicit, fără a aduce atingere principiului libertății

contractuale, convenția având ca obiect exercitarea de către pârâtă a dreptului

de uz și de servitute asupra terenului în suprafață de 862 mp, proprietatea sa.

Referitor la soluția

de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de

despăgubiri în sumă de 172.947 RON reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință a celor 862 mp teren, pe ultimii 3 ani, reclamantul a susținut că

este lipsită de temei legal și că, în mod eronat, instanța de control a

reținut, în considerentele deciziei atacate, că are posibilitatea de a utiliza

terenul, întrucât pe acesta se află un teren de tenis, o piscină și un

heleșteu, de a-l vinde, de a-l ipoteca, în realitate toate aceste drepturi

fiindu-i îngrădite prin exploatarea de către pârâtă a capacității energetice

aflate pe acesta.

Prealabil examinării

motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea

referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale

de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.

Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul

în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea

legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste

precizări, se constată că reclamantul, în memoriu de recurs, a indicat motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a dezvoltat

criticile formulate subsumat acestuia.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Altfel spus, motivul

de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa

temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a

soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate,

nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză

se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează

interpretarea eronată a unei norme juridice.

Pentru a fi în

prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial -

trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie

în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele

și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar

acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în prezența

ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca

instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau

faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit

text de lege.

În speță, relativ la

pretinsa interpretare eronată dată de instanța de apel dispozițiilor art. 16

alin. (5) - (7) din Legea nr. 13/2007, Înalta Curte reține că, în realitate,

cel care dă acestor norme o interpretare greșită, este chiar reclamantul.

Astfel, potrivit art.

16 alin. (5): "Exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra

proprietăților private afectate de capacitățile energetice, care se vor realiza

după intrarea în vigoare a prezentei legi, se face în conformitate cu regulile

procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și

limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenție-cadru,

precum și pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor

și a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenția-cadru,

prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort, în termen de

6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi."

Având în vedere

poziționarea textelor legale în economia legii energiei electrice la Capitolul

III - Autorizații, licențe și concesiuni, Secțiunea 1 - Autorizații și licențe,

paragraful intitulat Drepturile și obligațiile care decurg din autorizația de

înființare și din licențe și interpretând coroborat norma legală precitată,

invocată de reclamant, rezultă fără echivoc că, de drepturile de uz și

servitute asupra terenurilor proprietate privată beneficiază în condițiile

legii, titularii de autorizații și licențe, pentru lucrările de realizare și

retehnologizare a capacităților energetice ce se vor realiza ulterior intrării

în vigoare a actului normativ.

Astfel, Înalta Curte,

reține că, prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007, ar fi

îndreptățit reclamantul să pretindă încheierea convenției-cadru la care face

referire, doar în contextul executării de către pârâtă a unor noi lucrări la

capacitatea energetică situată pe terenul său și doar în cazul refuzului expres

al acesteia de a încheia convenția amintită, pe durata efectuării lucrărilor,

norma legală dispunând pentru viitor, așa cum rezultă expres din cuprinsul

acesteia, cu respectarea principiului neretroactivității legii civile.

Cum, însă o astfel de

situație nu se regăsește în speță ca situație de fapt, deja stabilită de

instanțele de fond și, în condițiile în care reclamantul nici măcar nu a dedus

judecății un astfel de petit, pretenția vizând obligarea pârâtei la încheierea

unui contract de închiriere pe durata existenței capacității energetice,

neînscriindu-se în categoria încheierii unei convenții cadru, avută în vedere de

legiuitor la edictarea normei, care vizează o situație specială - cea a

executărilor de lucrări noi sau de retehnologizare a unora vechi, Înalta Curte

reține că, în mod corect, instanța de apel a interpretat texul de lege în

sensul că se adresează unor astfel de situații, apărute ulterior intrării sale

în vigoare.

În ceea ce privește

pretinsa lipsă de temei legal a respingerii cererii în despăgubirii pentru

lipsa de folosință a terenului afectat de capacitatea energetică, Înalta Curte

apreciază ș această critică ca fiind nefondată, în condițiile în care

reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 998 -

999 C. civ. pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în

condițiile în care el însuși și-a asumat riscul achiziționării litigiului în

aceste condiții, precum și față de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr.

13/2007, potrivit cărora, asupra terenurilor aflate în proprietatea terților,

cuprinse în zonele de protecție și de siguranță, se stabilește drept de servitute

legală.

Față de cele anterior

expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra

normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația

de fapt stabilită și că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a

repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere

concludența lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în

această fază procesuală.

Altfel spus, situația

de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate

fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, iar criticile reclamantului nu relevă nicio încălcare a

dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Este de reținut că

simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de

apel, la modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele

administrate, nu poate constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport

de dispozițiile legale aplicabile speței.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor

formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia

atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul M.D.I.

împotriva Deciziei nr. 93/2012 din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, secția a II-a civilă, să fie respins, ca nefondat.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., cum recurentul-reclamant a căzut în pretenții, fiind în

culpă procesuală și având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la

dosar de către intimata-pârâtă, urmează a fi obligat recurentul-reclamant

M.D.I. la plata sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu de avocat, în favoarea intimatei-pârâte C.D. SA Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul M.D.I. împotriva Deciziei nr. 93/2012 din 14

iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Obligă

recurentul-reclamant M.D.I. să-i achite intimatei-pârâte C.D. SA Craiova suma

de 6.000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 mai 2013.

Procesat de GGC - AS