ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 155/2015

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 iunie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC A.S.M. SRL a chemat în judecată pârâtele SC C.M.S. SRL și V. (C.) E.T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la încetarea oricăror acte sau fapte de concurență neloială săvârșite de către acestea împotriva reclamantei, obligarea în solidar a pârâtelor la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin actele și faptele de concurență neloială, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 256 din 28 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepțiile invocate de pârâte ca neîntemeiate, a admis cererea precizată și a obligat pârâții la încetarea oricăror acte sau fapte de concurenta neloială săvârșite de către aceștia împotriva reclamantei, obligând totodată pârâții la plata către reclamanta a sumei de 50.609,55 lei reprezentând prejudiciu și a sumei de 7.623,19 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut: Față de excepția prematurității formulării cererii invocată de pârâtă prin întâmpinare, prima instanță a apreciat-o ca neîntemeiată, având în vedere că, deși procedura prealabilă a concilierii directe nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 720 1 C. proc.

civ., aceasta nu a produs o vătămare pârâtei. Astfel, tribunalul a considerat că nerespectarea unora din prevederile art. 720 1 C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei V.E.T., tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, apreciind că pârâta V.E.T. are calitate procesuală pasivă, având în vedere că aceasta a acționat în calitatea sa de salariată a pârâtei C.M.S. SRL. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiată, constatând că societatea reclamantă a introdus în termen acțiunea, respectiv, în luna iunie 2011, pârâta V.E.T. plecând de la firma reclamantă prin demisie în luna februarie 2010, pierderile financiare suferite de societatea reclamantă începând să fie resimțite în semestrul II al anului 2010. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că pârâta V. (C.) E.T.

a săvârșit fapte de dezinformare a partenerilor de afaceri ai SC A.S.M. SRL în scopul inducerii în eroare asupra situației juridice a reclamantei prin răspândirea de informații eronate la adresa acesteia, urmărind obținerea de foloase materiale în interesul sau propriu și al societății pârâte prin cooptarea clienților reclamantei în cadrul societății SC C.M.S. SRL a cărei angajată este, pârâta V. (C.) E.T. făcând numeroase demersuri pentru a comunica clienților reclamantei că aceasta și-a schimbat denumirea din SC A.S.M. SRL în SC C.M.S. S.R.L., propunând clienților acesteia încheierea unor noi contracte de prestări servicii de medicina muncii, fapt dovedit prin lipsa în mod generalizat din partea clienților reclamantei a unor notificări sau adrese prin care aceștia ar fi înțeles să renunțe la serviciile reclamantei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele, solicitând desființarea ei și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente: Au fost apreciate întemeiate susținerile apelantei referitoare la lipsa unei motivări detaliate și concrete a hotărârii de fond, însă, această situație nu atrage nulitatea sentinței câtă vreme instanța de apel poate înlătura vătămarea suplinind ea însăși această motivare, constatând că, astfel cum se va arăta mai jos, prin raportare la probele administrate, soluția instanței de fond a fost corectă.

Având în vedere descrierea faptei imputate pârâtelor, indicarea actului normativ invocat, faptul că prima instanță nu a stabilit textul aplicabil, precum și susținerile pârâtei în apel, Curtea a reținut incidența în cauză a art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea 11/1991, republicată, în forma în vigoare la data producerii faptelor afirmate, potrivit căruia "constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni: (...) g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant", coroborat cu art. 9 alin. (1) din același act normativ, potrivit căruia "dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere civilă corespunzătoare." Referitor la situația de fapt, din probele administrate în fața instanței de fond a rezultat că pârâta V.E.T.

a fost angajata reclamantei SC A.S.M. SRL în funcția de economist începând cu 19 noiembrie 2007, conform contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. București la data de 6 noiembrie 2007, iar raporturile de muncă dintre părți au încetat prin demisia pârâtei, începând cu 19 februarie 2010, astfel cum a solicitat angajata prin cererea de demisie de care societatea angajatoare a luat act prin Decizia nr. 9 din 01 martie 2010 . De asemenea, din raportul de expertiză contabilă administrat în fața instanței de fond a rezultat că, începând cu luna noiembrie 2009, un număr semnificativ de parteneri contractuali ai reclamantei au devenit clienții societății pârâte, cu același obiect de activitate, respectiv prestarea serviciilor de laborator și medicina muncii, deși aveau contracte în derulare cu reclamanta.

Astfel cum rezultă din încheierea de la 05 noiembrie 2013, pârâta nu a avut de formulat obiecțiuni cu privire la concluziile raportului de expertiză. În plus, din înscrisul administrat ca probă în apel, respectiv Sentința civilă nr. 5723 din 01 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a VIII-a, ce cuprinde descrierea situației de fapt expusă în fața instanței chiar de V.E.T., ce a avut calitatea de reclamant în dosarul finalizat cu această sentință, rezultă că relațiile dintre reclamantă și pârâta V. se deterioraseră încă de la sfârșitul anului 2008 - începutul anului 2009, pe fondul unor dispute legate de eliberarea unei copii a carnetului muncă al reclamantei.

Nu în ultimul rând, există o similaritate evidentă între anexele la contractele de prestări servicii medicale ale reclamantei și pârâtei care nu poate fi explicată doar prin identitatea serviciilor prestate, dat fiind că există identitatea grafică în ceea ce privește modalitatea de redactare, respectiv conturarea capătului de tabel și denumirea rubricilor tabelului, precum și modalitatea de descriere a serviciilor și a persoanelor cu privire la care se prestează.

Spre exemplu, în ambele tabele figurează, cu majuscule, mențiunea "Șofer neprofesionist", urmată de descrierea, identică, pe rândul următor, cu minuscule și între paranteze "toate persoanele care conduc mașina firmei în interesul firmei". O asemenea identitate de exprimare și grafică nu poate fi justificată doar prin similaritatea funcțiilor în cadrul întreprinderilor, câtă vreme există atât sinonime cât și modalități de redactare și formatare a textului citat, fiind puțin probabil ca formularea și redactarea identică să fie altceva decât rezultatul unei copieri fidele. Pe temeiul acestor fapte cunoscute, conform art. 1199 și 1203 C. civ. se impune instanței prezumția simplă în sensul deturnării clientelei de la reclamantă la pârâtă, prin intermediul angajatei care și-a schimbat locul de muncă.

Astfel, pe de o parte, în speță fiind vorba despre proba unui fapt juridic, pentru a cărui dovedire este admisibilă proba cu martori, prezumția simplă este și ea admisibilă, conform art. 1203 C. civ., iar pe de altă parte faptele dovedite în prezentul dosar au greutate și puterea de a naște probabilitatea, fiind suficiente pentru a întemeia o prezumție simplă în sensul deturnării clientelei. Trebuie subliniat că ceea ce se consideră dovedit este deturnarea clientelei, în condițiile în care textul art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991 sancționează această faptă, fără a circumstanța modalitățile concrete în care aceasta se realizează.

Prin urmare, este adevărat că reclamanta nu a dovedit integral afirmațiile sale din cererea de chemare în judecată cu privire la modalitatea concretă în care pârâta V. a determinat migrarea clienților, în sensul că pârâta ar fi dezinformat acești clienți, susținând că societatea reclamantă și-a schimbat denumirea și sediul social, însă, față de conținutul legal al faptei sancționate, pentru a fi incident textul de lege citat nici nu se impunea dovedirea modalității concrete în care clientela a fost deturnată. Prin urmare, s-a reținut dovedită fapta prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991, în mod corect prima instanță dispunând obligarea pârâtelor la încetarea faptelor de concurență neloială.

Cu privire la prejudiciul material invocat de reclamantă, constând în pierderea financiară suferită prin plecarea clienților, acesta a fost determinat prin expertiza contabilă la care pârâtele nu au avut de formulat obiecțiuni în fața instanței de fond. În aceste condiții, afirmația în sensul că pierderea a fost cauzată de criza financiară, apare ca lipsită de suport probatoriu.

În ceea ce privește aplicarea art. 9 alin. (2) din Lege, potrivit cu care "Dacă fapta prevăzută de această lege a fost săvârșită de un salariat în cursul exercitării atribuțiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că, potrivit uzanțelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptei", se va reține că, sub aspectul răspunderii în solidar a pârâtelor, prima instanță nu s-a pronunțat, iar intimata-reclamantă nu a declarat apel cu privire la acest aspect, astfel încât el nu ar putea fi analizat de către instanța de apel, care este ținută de principiul "tantum devolutum quantum apellatum", consacrat de art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. și al neagravării situației apelantului în propria cale de atac, consacrat de art. 296 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 399/2014 din 5 iunie 2014 a respins apelul formulat de apelantele-pârâte SC C.M.S. SRL și V. (C.) E.T. ca nefondat. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs în cadrul termenului legal, pârâtele V.E.T. și C.M.S. SRL, prin cereri de recurs separate, solicitând admiterea admiterea recursurilor, modificarea în tot a hotărârii recurate și pe fondul cauzei respingerea pretențiilor reclamantei. Cererile de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc.

civ. Înalta Curte, apreciază necesară o primă precizare în ce privește modalitatea formală prin care pârâtele au înțeles să exercite calea de atac a recursului, respectiv prin formularea a două cereri de recurs, care însă prezintă un conținut identic. În consecință, atât prezentarea, în sinteză, a motivelor de recurs cât și analiza acestora, urmează a fi efectuată prin considerente comune. În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentele susțin că instanța a acordat apelantei-reclamante mai mult decât a cerut. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat repararea prejudiciului suferit în perioada în care pârâta V.E.T. a fost angajata societății, respectiv toamna anului 2009 - februarie 2010. Din considerentele hotărârii a rezultat că instanța de apel a confundat prejudiciul cu pierderea suferită, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au susținut că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 108 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că neîndeplinirea procedurii constituie un fine de neprimire al cererii. Un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că deși s-a reținut de către instanța de apel lipsa unei motivări detaliate și concrete a hotărârii, instanța a pronunțat hotărârea fără a examina în mod real probele aflate la dosarul cauzei. Recurentele-pârâte susțin că judecata la fond s-a efectuat fără examinarea probelor de la dosarul cauzei, ceea ce atrăgea incidența dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ. În continuare, recurentele-pârâte susțin că instanța de apel a procedat la încadrarea juridică a cererii de chemare în judecată, schimbând astfel temeiul juridic al acțiunii. O altă critică a recurentelor este reprezentată de faptul că instanța de apel a menținut soluția de admitere a acțiunii pronunțată de prima instanță, în lipsa probelor care să dovedească vinovăția pârâtelor, bazându-se numai pe prezumții. Se mai critică și faptul că instanța de apel a respins proba cu înscrisuri depusă la dosarul cauzei de recurentă, interpretând eronat dispozițiile art. 172 - 176 C. proc. civ. O ultimă critică adusă de către recurente deciziei atacată privește faptul că instanța nu aplică prevederile legale în mod egal pentru ambele părți, deși instanța admite că reclamanta nu a dovedit modalitatea în care pârâta a săvârșit faptele.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată următoarele: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează ipoteza în care instanța de apel a admis apelul și, rejudecând cauza, fie nu s-a pronunțat asupra unuia din capetele de cerere, fie a acordat mai mult decât a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Susținerile făcute de recurente în cuprinsul primului motiv de recurs nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., care, reprezentând o concretizare a principiului procedural al disponibilității, presupune ca instanța a cărei hotărâre este recurată să se fi pronunțat asupra cererilor introductive cu care a fost învestită prima instanță.

Cazul de casare menționat vizează ipoteza în care instanța de apel a admis apelul și, rejudecând cauza, fie a acordat mai mult decât ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată (plus petita), fie nu s-a pronunțat asupra unuia dintre capetele de cerere (minus petita). În speță, Curtea de apel a respins apelul și a menținut soluția prin care Tribunalul a admis acțiunea formulată de reclamantă, decizia instanței de apel nefiind susceptibilă de a fi criticată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care, nepronunțându-se pe fondul cererii, nu a acordat nici mai mult, nici mai puțin "decât ce s-a cerut" prin cererea introductivă. În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., potrivit căruia instanța a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 108 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că ambele instanțe au considerat în mod greșit că neîndeplinirea procedurii prealabile nu constituie un motiv de respingere a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că este pe deplin aplicabilă regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat, "omisso medio", întrucât în faza apelului nu au fost invocate aceste critici de nelegalitate, ele intrând în puterea lucrului judecat. În speță, considerentele de fapt și de drept pentru care prima instanță a respins excepția prematurității formulării acțiunii nu au fost contestate de către pârâte prin motivele de apel, astfel că Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate direct în recurs nu mai pot fi supuse analizei instanței de control judiciar.

Dacă s-ar trece peste aceste considerente este de necontestat faptul că dispozițiile art. 720 1 alin. (1) C. proc. civ., privind efectuarea concilierii prealabile în litigiile comerciale evaluabile în bani sunt obligatorii, însă, termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților, cât și conținutul concret al înscrisurilor sunt doar recomandate de menționatul text legal, nereprezentând condiții cerute imperios de lege, astfel că pretinsa nerespectare a unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii prealabile, ci numai în situația în care partea dovedește o vătămare concretă, împrejurare ce nu se regăsește în pricina de față. Este neîntemeiată critica recurentelor-pârâte în sensul că decizia nu ar fi motivată, din lecturarea considerentelor acestei decizii, rezultă cu claritate că aceasta este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. și fără să existe contradicții între considerente. Astfel, instanța de apel a reținut ca fiind corect stabilită aceeași situație de fapt, care a condus la aceeași soluție, complinind numai lipsa motivării detaliate și concrete, situație care nu atrage incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., în ceea ce privește desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterii cauzei spre rejudecare. În ce privește critica recurentelor prin care s-a susținut schimbarea de către instanța de apel a temeiului juridic al acțiunii, Înalta Curte în continuarea celor prezentate, arată că dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă, pe de o parte, la motivarea în fapt și în drept a hotărârii.

De asemenea, aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 129 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora instanța trebuie să dea dovadă de rol activ pentru aflarea adevărului. În concret, instanța de apel a constatat că deși prin cererea de chemare în judecată a fost descrisă situația de fapt, fiind indicat și actul normativ invocat, faptul că prima instanță nu a stabilit textul aplicabil constituie o încălcare a dispozițiilor sus evocate, care consacră rolul activ al instanței. În raport de aceste prevederi, instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991. Critica referitoare la respingerea probei cu înscrisuri solicitată în cadrul judecății în apel, precum și lipsa de suport probator a hotărârii atacate este nefondată.

În recurs nu este posibilă cenzurarea hotărârii recurate sub aspectul temeiniciei ori netemeiniciei sale, instanța de recurs putând cenzura hotărârea recurată strict și exclusiv asupra legalității ori nelegalității sale. Pe cale de consecință, în privința tuturor acelor motive de recurs, prin care se critică decizia atacată sub aspectul netemeiniciei sale - trimiteri la probele cu înscrisuri, Înalta Curte reține că nu pot face obiectul instanței de control judiciar în această etapă procesuală. Critica recurentelor pârâte privind aplicarea prevederilor legale în ce privește sarcina probei nu subzistă. Astfel, reclamantul fiind cel care afirmă o pretenție în justiție, sarcina probei revine în principal acestuia.

În procesul civil sarcina probei este împărțită între reclamant și pârât, iar determinarea puterii probante a fiecărei probe este atributul suveran al instanțelor devolutive. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea formulată de intimata SC A.S.M. SRL privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac, constatând că acestea au fost în mod legal dovedite cu documente justificative. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursurile pârâtelor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele SC C.M.S. SRL și V. (C.) E.T. împotriva Deciziei civile nr. 399/2014 din 5 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Obligă recurentele SC C.M.S. SRL și V. (C.) E.T. la plata sumei de 6.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A.S.M. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015. Procesat de GGC - NN