ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 155/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 155/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 iunie

2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC

A.S.M. SRL a chemat în judecată pârâtele SC C.M.S. SRL și V. (C.) E.T.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea

pârâtelor la încetarea oricăror acte sau fapte de concurență neloială săvârșite

de către acestea împotriva reclamantei, obligarea în solidar a pârâtelor la

repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin actele și faptele de concurență

neloială, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 256 din 28 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a

respins excepțiile invocate de pârâte ca neîntemeiate, a admis cererea

precizată și a obligat pârâții la încetarea oricăror acte sau fapte de

concurenta neloială săvârșite de către aceștia împotriva reclamantei, obligând

totodată pârâții la plata către reclamanta a sumei de 50.609,55 lei

reprezentând prejudiciu și a sumei de 7.623,19 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut:

Față de excepția

prematurității formulării cererii invocată de pârâtă prin întâmpinare, prima

instanță a apreciat-o ca neîntemeiată, având în vedere că, deși procedura

prealabilă a concilierii directe nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de

art. 720

1

C. proc. civ., aceasta nu a produs o vătămare pârâtei.

Astfel, tribunalul a considerat că nerespectarea unora din prevederile art. 720

1

C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei V.E.T., tribunalul a

respins-o ca neîntemeiată, apreciind că pârâta V.E.T. are calitate procesuală

pasivă, având în vedere că aceasta a acționat în calitatea sa de salariată a

pârâtei C.M.S. SRL.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a apreciat, de

asemenea, că este neîntemeiată, constatând că societatea reclamantă a introdus

în termen acțiunea, respectiv, în luna iunie 2011, pârâta V.E.T. plecând de la

firma reclamantă prin demisie în luna februarie 2010, pierderile financiare

suferite de societatea reclamantă începând să fie resimțite în semestrul II al

anului 2010.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că pârâta V. (C.) E.T. a săvârșit fapte de dezinformare a

partenerilor de afaceri ai SC A.S.M. SRL în scopul inducerii în eroare asupra

situației juridice a reclamantei prin răspândirea de informații eronate la

adresa acesteia, urmărind obținerea de foloase materiale în interesul sau propriu

și al societății pârâte prin cooptarea clienților reclamantei în cadrul

societății SC C.M.S. SRL a cărei angajată este, pârâta V. (C.) E.T. făcând

numeroase demersuri pentru a comunica clienților reclamantei că aceasta și-a

schimbat denumirea din SC A.S.M. SRL în SC C.M.S. S.R.L., propunând clienților

acesteia încheierea unor noi contracte de prestări servicii de medicina muncii,

fapt dovedit prin lipsa în mod generalizat din partea clienților reclamantei a

unor notificări sau adrese prin care aceștia ar fi înțeles să renunțe la

serviciile reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtele, solicitând desființarea ei și respingerea

cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea a reținut că apelul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Au fost apreciate

întemeiate susținerile apelantei referitoare la lipsa unei motivări detaliate

și concrete a hotărârii de fond, însă, această situație nu atrage nulitatea

sentinței câtă vreme instanța de apel poate înlătura vătămarea suplinind ea

însăși această motivare, constatând că, astfel cum se va arăta mai jos, prin

raportare la probele administrate, soluția instanței de fond a fost corectă.

Având în vedere

descrierea faptei imputate pârâtelor, indicarea actului normativ invocat,

faptul că prima instanță nu a stabilit textul aplicabil, precum și susținerile

pârâtei în apel, Curtea a reținut incidența în cauză a art. 4 alin. (1) lit. g)

din Legea 11/1991, republicată, în forma în vigoare la data producerii faptelor

afirmate, potrivit căruia "constituie contravenții următoarele fapte, dacă

nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit

legii penale, infracțiuni: (...) g) deturnarea clientelei unui comerciant prin

folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției

deținute anterior la acel comerciant", coroborat cu art. 9 alin. (1) din

același act normativ, potrivit căruia "dacă vreuna dintre faptele

prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel

prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente cu acțiune în

răspundere civilă corespunzătoare."

Referitor la situația

de fapt, din probele administrate în fața instanței de fond a rezultat că

pârâta V.E.T. a fost angajata reclamantei SC A.S.M. SRL în funcția de economist

începând cu 19 noiembrie 2007, conform contractului individual de muncă

înregistrat la I.T.M. București la data de 6 noiembrie 2007, iar raporturile de

muncă dintre părți au încetat prin demisia pârâtei, începând cu 19 februarie

2010, astfel cum a solicitat angajata prin cererea de demisie de care

societatea angajatoare a luat act prin Decizia nr. 9 din 01 martie 2010 .

De asemenea, din

raportul de expertiză contabilă administrat în fața instanței de fond a rezultat

că, începând cu luna noiembrie 2009, un număr semnificativ de parteneri

contractuali ai reclamantei au devenit clienții societății pârâte, cu același

obiect de activitate, respectiv prestarea serviciilor de laborator și medicina

muncii, deși aveau contracte în derulare cu reclamanta. Astfel cum rezultă din

încheierea de la 05 noiembrie 2013, pârâta nu a avut de formulat obiecțiuni cu

privire la concluziile raportului de expertiză.

În plus, din

înscrisul administrat ca probă în apel, respectiv Sentința civilă nr. 5723 din

01 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a VIII-a, ce cuprinde descrierea

situației de fapt expusă în fața instanței chiar de V.E.T., ce a avut calitatea

de reclamant în dosarul finalizat cu această sentință, rezultă că relațiile

dintre reclamantă și pârâta V. se deterioraseră încă de la sfârșitul anului

2008 - începutul anului 2009, pe fondul unor dispute legate de eliberarea unei

copii a carnetului muncă al reclamantei.

Nu în ultimul rând,

există o similaritate evidentă între anexele la contractele de prestări

servicii medicale ale reclamantei și pârâtei care nu poate fi explicată doar

prin identitatea serviciilor prestate, dat fiind că există identitatea grafică

în ceea ce privește modalitatea de redactare, respectiv conturarea capătului de

tabel și denumirea rubricilor tabelului, precum și modalitatea de descriere a

serviciilor și a persoanelor cu privire la care se prestează. Spre exemplu, în

ambele tabele figurează, cu majuscule, mențiunea "Șofer

neprofesionist", urmată de descrierea, identică, pe rândul următor, cu

minuscule și între paranteze "toate persoanele care conduc mașina firmei

în interesul firmei". O asemenea identitate de exprimare și grafică nu

poate fi justificată doar prin similaritatea funcțiilor în cadrul întreprinderilor,

câtă vreme există atât sinonime cât și modalități de redactare și formatare a

textului citat, fiind puțin probabil ca formularea și redactarea identică să

fie altceva decât rezultatul unei copieri fidele.

Pe temeiul acestor

fapte cunoscute, conform art. 1199 și 1203 C. civ. se impune instanței

prezumția simplă în sensul deturnării clientelei de la reclamantă la pârâtă,

prin intermediul angajatei care și-a schimbat locul de muncă.

Astfel, pe de o

parte, în speță fiind vorba despre proba unui fapt juridic, pentru a cărui

dovedire este admisibilă proba cu martori, prezumția simplă este și ea

admisibilă, conform art. 1203 C. civ., iar pe de altă parte faptele dovedite în

prezentul dosar au greutate și puterea de a naște probabilitatea, fiind suficiente

pentru a întemeia o prezumție simplă în sensul deturnării clientelei.

Trebuie subliniat că

ceea ce se consideră dovedit este deturnarea clientelei, în condițiile în care

textul art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991 sancționează această

faptă, fără a circumstanța modalitățile concrete în care aceasta se realizează.

Prin urmare, este adevărat că reclamanta nu a dovedit integral afirmațiile sale

din cererea de chemare în judecată cu privire la modalitatea concretă în care

pârâta V. a determinat migrarea clienților, în sensul că pârâta ar fi

dezinformat acești clienți, susținând că societatea reclamantă și-a schimbat

denumirea și sediul social, însă, față de conținutul legal al faptei

sancționate, pentru a fi incident textul de lege citat nici nu se impunea

dovedirea modalității concrete în care clientela a fost deturnată.

Prin urmare, s-a

reținut dovedită fapta prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr.

11/1991, în mod corect prima instanță dispunând obligarea pârâtelor la

încetarea faptelor de concurență neloială.

Cu privire la

prejudiciul material invocat de reclamantă, constând în pierderea financiară

suferită prin plecarea clienților, acesta a fost determinat prin expertiza

contabilă la care pârâtele nu au avut de formulat obiecțiuni în fața instanței

de fond. În aceste condiții, afirmația în sensul că pierderea a fost cauzată de

criza financiară, apare ca lipsită de suport probatoriu.

În ceea ce privește

aplicarea art. 9 alin. (2) din Lege, potrivit cu care "Dacă fapta

prevăzută de această lege a fost săvârșită de un salariat în cursul exercitării

atribuțiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu salariatul

pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că, potrivit

uzanțelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptei", se va reține că,

sub aspectul răspunderii în solidar a pârâtelor, prima instanță nu s-a

pronunțat, iar intimata-reclamantă nu a declarat apel cu privire la acest

aspect, astfel încât el nu ar putea fi analizat de către instanța de apel, care

este ținută de principiul "tantum devolutum quantum apellatum",

consacrat de art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și al neagravării situației

apelantului în propria cale de atac, consacrat de art. 296 alin. (2) C. proc.

civ.

Pentru aceste

considerente, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia

civilă nr. 399/2014 din 5 iunie 2014 a respins apelul formulat de

apelantele-pârâte SC C.M.S. SRL și V. (C.) E.T. ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs în cadrul termenului legal, pârâtele V.E.T. și

C.M.S. SRL, prin cereri de recurs separate, solicitând admiterea admiterea

recursurilor, modificarea în tot a hotărârii recurate și pe fondul cauzei

respingerea pretențiilor reclamantei.

Cererile de recurs au

fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte,

apreciază necesară o primă precizare în ce privește modalitatea formală prin

care pârâtele au înțeles să exercite calea de atac a recursului, respectiv prin

formularea a două cereri de recurs, care însă prezintă un conținut identic.

În consecință, atât

prezentarea, în sinteză, a motivelor de recurs cât și analiza acestora, urmează

a fi efectuată prin considerente comune.

În temeiul motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentele susțin

că instanța a acordat apelantei-reclamante mai mult decât a cerut. Astfel, prin

cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat repararea prejudiciului

suferit în perioada în care pârâta V.E.T. a fost angajata societății, respectiv

toamna anului 2009 - februarie 2010.

Din considerentele

hotărârii a rezultat că instanța de apel a confundat prejudiciul cu pierderea

suferită, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în

cauză.

În temeiul motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au

susținut că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 108 alin. (2) C. proc. civ., în

sensul că neîndeplinirea procedurii constituie un fine de neprimire al cererii.

Un alt motiv de

nelegalitate este reprezentat de interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că deși s-a reținut

de către instanța de apel lipsa unei motivări detaliate și concrete a

hotărârii, instanța a pronunțat hotărârea fără a examina în mod real probele

aflate la dosarul cauzei.

Recurentele-pârâte

susțin că judecata la fond s-a efectuat fără examinarea probelor de la dosarul

cauzei, ceea ce atrăgea incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

În continuare,

recurentele-pârâte susțin că instanța de apel a procedat la încadrarea juridică

a cererii de chemare în judecată, schimbând astfel temeiul juridic al acțiunii.

O altă critică a

recurentelor este reprezentată de faptul că instanța de apel a menținut soluția

de admitere a acțiunii pronunțată de prima instanță, în lipsa probelor care să

dovedească vinovăția pârâtelor, bazându-se numai pe prezumții.

Se mai critică și

faptul că instanța de apel a respins proba cu înscrisuri depusă la dosarul

cauzei de recurentă, interpretând eronat dispozițiile art. 172 - 176 C. proc.

civ.

O ultimă critică

adusă de către recurente deciziei atacată privește faptul că instanța nu aplică

prevederile legale în mod egal pentru ambele părți, deși instanța admite că

reclamanta nu a dovedit modalitatea în care pârâta a săvârșit faptele.

Înalta Curte,

verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de

criticile formulate, constată următoarele:

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează ipoteza în care instanța de apel a admis

apelul și, rejudecând cauza, fie nu s-a pronunțat asupra unuia din capetele de

cerere, fie a acordat mai mult decât a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Susținerile făcute de

recurente în cuprinsul primului motiv de recurs nu se încadrează în cazul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., care, reprezentând o

concretizare a principiului procedural al disponibilității, presupune ca

instanța a cărei hotărâre este recurată să se fi pronunțat asupra cererilor

introductive cu care a fost învestită prima instanță.

Cazul de casare

menționat vizează ipoteza în care instanța de apel a admis apelul și,

rejudecând cauza, fie a acordat mai mult decât ceea ce s-a solicitat prin cererea

de chemare în judecată (plus petita), fie nu s-a pronunțat asupra unuia dintre

capetele de cerere (minus petita).

În speță, Curtea de

apel a respins apelul și a menținut soluția prin care Tribunalul a admis

acțiunea formulată de reclamantă, decizia instanței de apel nefiind

susceptibilă de a fi criticată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 6

C. proc. civ., în condițiile în care, nepronunțându-se pe fondul cererii, nu a

acordat nici mai mult, nici mai puțin "decât ce s-a cerut" prin

cererea introductivă.

În ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit

căruia instanța a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., coroborat cu art. 108 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că

ambele instanțe au considerat în mod greșit că neîndeplinirea procedurii

prealabile nu constituie un motiv de respingere a cererii de chemare în

judecată, Înalta Curte constată că este pe deplin aplicabilă regula potrivit

căreia recursul nu poate fi exercitat, "omisso medio", întrucât în

faza apelului nu au fost invocate aceste critici de nelegalitate, ele intrând

în puterea lucrului judecat. În speță, considerentele de fapt și de drept

pentru care prima instanță a respins excepția prematurității formulării acțiunii

nu au fost contestate de către pârâte prin motivele de apel, astfel că Înalta

Curte reține că motivele de recurs invocate direct în recurs nu mai pot fi

supuse analizei instanței de control judiciar.

Dacă s-ar trece peste

aceste considerente este de necontestat faptul că dispozițiile art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ., privind efectuarea concilierii prealabile în litigiile

comerciale evaluabile în bani sunt obligatorii, însă, termenele, condițiile,

locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților, cât și

conținutul concret al înscrisurilor sunt doar recomandate de menționatul text

legal, nereprezentând condiții cerute imperios de lege, astfel că pretinsa

nerespectare a unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii

prealabile, ci numai în situația în care partea dovedește o vătămare concretă,

împrejurare ce nu se regăsește în pricina de față.

Este neîntemeiată

critica recurentelor-pârâte în sensul că decizia nu ar fi motivată, din

lecturarea considerentelor acestei decizii, rezultă cu claritate că aceasta

este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și

fără să existe contradicții între considerente.

Astfel, instanța de

apel a reținut ca fiind corect stabilită aceeași situație de fapt, care a condus

la aceeași soluție, complinind numai lipsa motivării detaliate și concrete,

situație care nu atrage incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., în ceea

ce privește desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterii cauzei spre

rejudecare.

În ce privește

critica recurentelor prin care s-a susținut schimbarea de către instanța de

apel a temeiului juridic al acțiunii, Înalta Curte în continuarea celor

prezentate, arată că dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se

referă, pe de o parte, la motivarea în fapt și în drept a hotărârii. De

asemenea, aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 129 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora instanța trebuie să dea dovadă de rol

activ pentru aflarea adevărului. În concret, instanța de apel a constatat că

deși prin cererea de chemare în judecată a fost descrisă situația de fapt,

fiind indicat și actul normativ invocat, faptul că prima instanță nu a stabilit

textul aplicabil constituie o încălcare a dispozițiilor sus evocate, care consacră

rolul activ al instanței. În raport de aceste prevederi, instanța de apel a

reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea

nr. 11/1991.

Critica referitoare

la respingerea probei cu înscrisuri solicitată în cadrul judecății în apel,

precum și lipsa de suport probator a hotărârii atacate este nefondată. În

recurs nu este posibilă cenzurarea hotărârii recurate sub aspectul temeiniciei

ori netemeiniciei sale, instanța de recurs putând cenzura hotărârea recurată

strict și exclusiv asupra legalității ori nelegalității sale.

Pe cale de

consecință, în privința tuturor acelor motive de recurs, prin care se critică

decizia atacată sub aspectul netemeiniciei sale - trimiteri la probele cu

înscrisuri, Înalta Curte reține că nu pot face obiectul instanței de control

judiciar în această etapă procesuală.

Critica recurentelor

pârâte privind aplicarea prevederilor legale în ce privește sarcina probei nu

subzistă.

Astfel, reclamantul

fiind cel care afirmă o pretenție în justiție, sarcina probei revine în

principal acestuia. În procesul civil sarcina probei este împărțită între

reclamant și pârât, iar determinarea puterii probante a fiecărei probe este

atributul suveran al instanțelor devolutive.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea

formulată de intimata SC A.S.M. SRL privind obligarea recurentelor la plata

cheltuielilor de judecată, ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac,

constatând că acestea au fost în mod legal dovedite cu documente justificative.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

să respingă recursurile pârâtelor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâtele SC C.M.S. SRL și V. (C.) E.T. împotriva

Deciziei civile nr. 399/2014 din 5 iunie 2014 a Curții de Apel București,

secția a VI-a civilă.

Obligă recurentele SC

C.M.S. SRL și V. (C.) E.T. la plata sumei de 6.000 lei reprezentând cheltuieli de

judecată în favoarea intimatei SC A.S.M. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN