ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2081/2014

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC V.C. SRL prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, a solicitat să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților SC C. SA și I.N. la plata sumei de 562.197 RON, reprezentând plată datorată, neachitată și garantată personal la plată de pârâtul I.N. Prin sentința nr. 1312 din 8 octombrie 2012, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția referitoare la nerealizarea procedurii prealabile a concilierii directe în baza art. 720 1 alin. (1) C. proc.

civ., invocată de pârâta SC C. SA prin întâmpinare și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea, așa cum a fost precizată prin notele de ședință depuse la data de 14 septembrie 2012. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada că, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, a încercat soluționarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte, astfel cum obligă dispozițiile art. 720 1 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC V.C. SRL, care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2013. În argumentarea acestei decizii s-a apreciat că procedura concilierii directe prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ. nu a fost realizată de către reclamantă așa cum rezultă din analiza procesului verbal de conciliere încheiat între părți. Împotriva acestei decizii reclamanta SC V.C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 435 din 6 februarie 2014 a admis recursul declarat de reclamanta SC V.C. SRL împotriva deciziei nr. 1 din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Recursul a fost găsit fondat reținându-se că este de necontestat că pârâții au primit la data de 14 mai 2012 (data poștei) notificarea prin care reclamanta i-a făcut cunoscut pretențiile sale atașând actele doveditoare și chiar data convocării, iar pârâții erau datori să răspundă acestei notificări cel puțin pentru clarificarea datei concilierii.

Pârâții nu au răspuns notificării, dar după introducerea cererii de chemare în judecată au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pe motiv că nu a fost îndeplinită procedura prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., fără a face dovada vătămării și nici nu și-au manifestat voința de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, neparalizând astfel demersul în justiție al reclamantei. Pârâții nu pot susține că nu au avut cunoștință de valoarea și natura pretențiilor solicitate de reclamantă și de actele pe care aceasta se bazează, întrucât au fost notificați de către reclamantă în sensul plății sumei de 562.197 RON și a penalităților de întârziere, reprezentând datorie comercială în executarea contractului de subantrepriză lucrări construcții din 19 iunie 2008. Se constată astfel, că pârâta nu a invocat și nu a dovedit o vătămare, prevederile art. 720 1 C. proc.

civ. fiind îndeplinite față de împrejurarea că reclamanta a notificat pârâților pretențiile sale în legătură cu executarea contractului de subantrepriză, în final voința lor fiind aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească și nu pe cale amiabilă. Împotriva acestei decizii, la data de 20 februarie 2014, pârâta SC C. SRL a formulat contestație în anulare, prin care a solicitat admiterea acesteia, retractarea, în tot, a deciziei citate și pe cale de consecință rejudecarea recursului în sensul respingerii acestuia ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel. Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I și II C. proc. civ.

În primul rând contestatoarea argumentează admisibilitatea contestației în anulare, întrucât instanța de recurs urmare unei erori de fapt nu a observat existența la dosarul cauzei a înscrisurilor relevante ce probează teza susținută de pârâtă, respectiv faptul că totalitatea procedurilor prealabile, precum și litigiul înregistrat pe rolul Tribunalului București vizau recuperarea unei creanțe distincte de cea pretinsă prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul Dosarului nr. 3162/114/2012. În ce privește cea de a doua teză a art. 318 C. proc. civ., contestatoarea a prezentat argumentele cu privire la temeinicia contestației în anulare din acest punct de vedere, invocând dispozițiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cauza Dumitru Popescu împotriva României.

Din acest punct de vedere se consideră că, întrucât instanța de recurs este chemată să analizeze motivele de recurs dar deopotrivă și apărările intimatului, omisiunea involuntară de analiză a acestora trebuie să deschidă exact aceeași cale de atac ca și în cazul omisiunii cercetării unuia dintre motivele de recurs. Contestatoarea mai invocă dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora judecătorul național are obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene. Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României prevederile tratatelor europene și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

Sintagma proces echitabil nu are o definire expresă la nivelul textului constituțional, însă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând în abordarea Curții Europene printre altele și egalitatea armelor, motivarea hotărârii dar și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Citează cauza Dombo Beheer BV contra Olandei. Contestatoarea arată că teza a doua a art. 318 de lege lata are în vedere ipotezele în care recurentului nu i s-a acordat „satisfacție echitabilă”, iar instanța a omis să cerceteze toate motivele, însă nu reglementează aceleași drepturi și intimatului. Practic, echilibrul armelor este rupt în acest fel.

Omisiunea cercetării motivelor este un drept garantat pentru ambele părți, iar această omisiune nu poate rămâne fără consecințe juridice. În plus, susține contestatoarea aplicarea directă a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este justificată din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele Perez contra Franței, Van der Hurk împotriva Olandei, Albina contra României în esență reținându-se că instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților. Această legitimitate de a putea formula contestație în anulare și intimatului a fost recunoscută și în jurisprudența națională recentă, respectiv decizia nr. 126/2010 a Curții de Apel Bacău.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4961/2012 a admis în baza acelorași temeiuri de drept o contestație în anulare promovată de intimat. În concluzie, în considerarea acestor aspecte, al dreptului la un proces echitabil și al egalității armelor, contestația în anulare este admisibilă. La data de 18 martie 2014, contestatoarea a formulat cerere completatoare a motivelor contestației în anulare. Contestatoarea a reluat motivele de admisibilitate și temeinicie dezvoltate în cererea inițială, însă instanța urmează a completa sinteza acestora numai în ceea ce privește temeinicia contestației în anulare întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc. civ.

Contestatoarea susține existența unei erori de fapt generată de neobservarea manifestărilor de voință emanând de la intimată, prin care ulterior datei investirii instanței de fond cu judecarea cauzei ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3162/114/2012 obiectul litigiului a fost schimbat și pe cale de consecință și apărările pârâtei.

La momentul soluționării recursului din motivare reiese faptul că instanța a avut în vedere exclusiv cadrul procesual dedus judecății prin cererea de chemare în judecată, precum și apărările formulate de pârâtă față de aceasta, iar nu cererea modificată în data de 14 septembrie 2012. Nu s-a observat că prin notele de ședință a fost modificat obiectul pretențiilor sale, susținând că suma pretinsă reprezintă contravaloarea lucrărilor de edificare a subsolului obiectivului, iar nu contravaloarea lucrărilor de edificare a etajului 1 al obiectivului, lucrări finalizate în data de 20 noiembrie 2008. De asemenea, se susține că instanța nu a observat nici existența înscrisurilor depuse de V.C. drept anexă la notele de ședință care atestă distincția și diferența dintre cele două creanțe exibate.

În consecință, față de aspectele anterior menționate apreciem că omisiunea instanței de recurs de a observa existența la dosarul cauzei a înscrisurilor învederate reprezintă o eroare materială esențială în sensul reglementat de art. 318 C. proc. civ. În ce privește temeinicia contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II C. proc. civ., contestatoarea susține aceleași motive invocate prin cererea inițială, care nu vor mai fi reluate în sinteză. În combaterea cererii de recurs, intimata SC V.C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea cererii de față ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată. Contestația în anulare este nefondată Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. În raport cu aceste prevederi invocate de contestatoare, trebuie reținut mai întâi că demersul pârâtei SC C. SRL a fost făcut de pe poziția de intimată în recurs, or, omisiunea instanței de recurs de a examina un motiv vizează situația când calea respectivă de atac, contestația în anulare, a fost promovată de recurentă. În al doilea rând trebuie remarcat că motivul reprezentat de teza a doua a art. 318 C. proc.

civ. și anume omisiunea din greșeală de a se cerceta vreunul din motivele de modificare sau casare îl vizează pe titularul recursului căruia nu i-au fost cercetate motivele în totalitatea lor datorită unei omisiuni din greșeală. Așadar, chiar dacă de principiu se admite că pot fi subiecte ale contestației în anulare persoanele care au figurat ca parte în „hotărârea” atacată totuși în cazul contestației în anulare specială bazată pe teza a doua a art. 318 C. proc. civ., textul este restrictiv, așa încât demersul contestatoarei nu este susținut legal. Dintr-un alt punct de vedere, prin contestația în anulare reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu s-a deschis niciunei părți calea de a formula recurs la recurs, pentru a se reconsidera apărări care au fost făcute în fața instanțelor anterioare întrucât art. 318 C. proc.

civ. are o sferă limitată de aplicație, astfel că dispozițiile respective trebuie să fie interpretate în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru că această cale extraordinară de atac nu își propune o cenzură judiciară asupra desfășurării procesului în recurs. În contextul arătat nu se poate reține că motivul invocat de contestatoare este de natură să ducă la anularea soluției dată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât această apărare a fost examinată în contextul dezlegărilor date motivelor de recurs prin care s-a reținut că reclamanta a notificat pârâților pretențiile sale în legătură cu executarea contractului de subantrepriză., în final voința lor fiind aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească și nu pe cale amiabilă.

Aceasta demonstrează că apărarea a fost cercetată, iar nu omisă astfel nici din acest punct de vedere nu se poate reține o încălcare a art. 318 C. proc. civ. În ce privește prima teză a art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Greșelile materiale în înțelesul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. vizează greșelile săvârșite în legătură cu dezlegarea dată recursului, ele trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. În susținerea prezentei căi de atac, contestatoarea a invocat și prima teză prevăzută de prevederile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., susținând că prin dezlegarea dată instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială prin neobservarea înscrisurilor de la dosar, respectiv notele scrise formulate de reclamantă la data de 14 septembrie 2012 și documentele anexate acestora, situația de lucrări nr. 3, situația de lucrări nr. 5, factura din 20 noiembrie 2008, factura din 27 octombrie 2008, concluziile scrise formulate de pârâtă în faza de judecată a fondului, eroare care dacă nu ar fi fost săvârșită ar fi fost una contrară celei pronunțate. Curtea, având în vedere susținerile contestatoarei în raport de textul de lege evocat, constată că în cauză nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 318 alin. (1) teza a I-a C. proc.

civ., întrucât prin argumentele invocate nu se evidențiază o greșeală materială care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, astfel că o pretinsă eroare de apreciere a probelor și de interpretare a unor dispoziții legale, datorită căreia starea de fapt reținută de instanță ar fi neconformă realității nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare. În realitate, contestatoarea își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de recurs privind casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar faptul că instanța nu și-a însușit punctul de vedere al intimatei nu este de natură a conduce la admisibilitatea contestației în anulare, având în vedere că legea nu a urmărit prin calea contestației în anulare să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță.

În ce privește susținerile contestatoarei privind aplicarea directă a reglementărilor și jurisprudenței europene, Înalta Curte răspunde în sensul că, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare și nu de reformare, nevizând fondul procesului, judecătorul este chemat să verifice o situație ce nu a avut-o în vedere cu prilejul primei judecăți și prin urmare, nu se poate reține sub aspectul neobservării și analizării apărărilor pârâtei, o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă, publică, de către o instanță independentă și imparțială, existența instituției contestației în anulare fiind o garanție a judecării unei cauze în mod echitabil, chiar și după ce a devenit irevocabilă în situația persistenței acelor nelegalități expres și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC C. SRL împotriva deciziei nr. 435 din 6 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.