ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2081/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2081/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației

în anulare de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC V.C. SRL prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, a solicitat să se dispună obligarea,

în solidar, a pârâților SC C. SA și I.N. la plata sumei de 562.197 RON,

reprezentând plată datorată, neachitată și garantată personal la plată de

pârâtul I.N.

Prin sentința nr. 1312

din 8 octombrie 2012, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția referitoare la nerealizarea procedurii prealabile a

concilierii directe în baza art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ., invocată

de pârâta SC C. SA prin întâmpinare și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea, așa

cum a fost precizată prin notele de ședință depuse la data de 14 septembrie 2012.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta

nu a făcut dovada că,

înainte de

introducerea cererii de chemare în judecată, a încercat soluționarea litigiului

fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte, astfel cum obligă

dispozițiile art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta

SC V.C. SRL, care a

fost

respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1 din 16 ianuarie

2013.

În argumentarea

acestei decizii s-a apreciat că procedura concilierii directe prevăzută de art.

720

1

C. proc. civ. nu a fost realizată de către reclamantă așa cum rezultă

din analiza procesului verbal de conciliere încheiat între părți.

Împotriva acestei decizii

reclamanta SC V.C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 435 din 6 februarie 2014 a admis

recursul declarat de reclamanta SC V.C. SRL împotriva deciziei nr. 1 din 16 ianuarie

2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Recursul a fost găsit

fondat reținându-se că este de necontestat că pârâții au primit la data de 14 mai

2012 (data poștei) notificarea prin care reclamanta i-a făcut cunoscut pretențiile

sale atașând actele doveditoare și chiar data convocării, iar pârâții erau datori

să răspundă acestei notificări cel puțin pentru clarificarea datei concilierii.

Pârâții nu au răspuns

notificării, dar după introducerea cererii de chemare în judecată au formulat întâmpinare,

prin care

au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată pe motiv că nu a fost îndeplinită procedura prevăzută de art. 720

1

C.

proc. civ., fără a face dovada vătămării și nici nu și-au manifestat voința de a

rezolva litigiul pe cale amiabilă, neparalizând astfel demersul în justiție al reclamantei.

Pârâții

nu pot susține că nu au avut cunoștință de valoarea și natura pretențiilor solicitate

de reclamantă și de actele pe care aceasta se bazează, întrucât au fost notificați

de către reclamantă în sensul plății sumei de 562.197 RON și a penalităților de

întârziere, reprezentând datorie comercială în executarea contractului de subantrepriză

lucrări construcții din 19 iunie 2008.

Se constată

astfel, că pârâta nu a invocat și nu a dovedit o vătămare, prevederile art. 720

1

C.

proc. civ. fiind îndeplinite față de împrejurarea că reclamanta a notificat pârâților

pretențiile sale în legătură cu executarea contractului de subantrepriză, în final

voința lor fiind aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească și nu pe cale

amiabilă.

Împotriva

acestei decizii, la data de 20 februarie 2014, pârâta SC C. SRL a formulat contestație

în anulare, prin care a solicitat admiterea acesteia, retractarea, în tot, a deciziei

citate și pe cale de consecință rejudecarea recursului în sensul respingerii acestuia

ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel.

Contestația

în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I și II C. proc. civ.

În primul

rând contestatoarea argumentează admisibilitatea contestației în anulare, întrucât

instanța de recurs urmare unei erori de fapt nu a observat existența la dosarul

cauzei a înscrisurilor relevante ce probează teza susținută de pârâtă, respectiv

faptul că totalitatea procedurilor prealabile, precum și litigiul înregistrat pe

rolul Tribunalului București vizau recuperarea unei creanțe distincte de cea pretinsă

prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul Dosarului nr. 3162/114/2012.

În ce

privește cea de a doua teză a art. 318 C. proc. civ., contestatoarea a prezentat

argumentele cu privire la temeinicia contestației în anulare din acest punct de

vedere, invocând dispozițiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv

cauza Dumitru Popescu împotriva României.

Din

acest punct de vedere se consideră că, întrucât instanța de recurs este chemată

să analizeze motivele de recurs dar deopotrivă și apărările intimatului, omisiunea

involuntară de analiză a acestora trebuie să deschidă exact aceeași cale de atac

ca și în cazul omisiunii cercetării unuia dintre motivele de recurs.

Contestatoarea

mai invocă dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția

României, potrivit cărora judecătorul național are obligația asigurării aplicării

reglementărilor și jurisprudenței europene. Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția

României prevederile tratatelor europene și celelalte reglementări comunitare cu

caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

Sintagma

proces echitabil nu are o definire expresă la nivelul textului constituțional, însă

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la un proces

echitabil, aceasta presupunând în abordarea Curții Europene printre altele și egalitatea

armelor, motivarea hotărârii dar și dreptul părților de a prezenta observațiile

pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Citează cauza Dombo Beheer BV

contra Olandei.

Contestatoarea

arată că teza a doua a art. 318 de lege lata are în vedere ipotezele în care recurentului

nu i s-a acordat „satisfacție echitabilă”, iar instanța a omis să cerceteze toate

motivele, însă nu reglementează aceleași drepturi și intimatului. Practic, echilibrul

armelor este rupt în acest fel. Omisiunea cercetării motivelor este un drept garantat

pentru ambele părți, iar această omisiune nu poate rămâne fără consecințe juridice.

În plus,

susține contestatoarea aplicarea directă a art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului este justificată din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea

instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de Curtea Europeană

în cauzele Perez contra Franței, Van der Hurk împotriva Olandei, Albina contra României

în esență reținându-se că instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv

al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților.

Această

legitimitate de a putea formula contestație în anulare și intimatului a fost recunoscută

și în jurisprudența națională recentă, respectiv decizia nr. 126/2010 a Curții de

Apel Bacău. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4961/2012

a admis în baza acelorași temeiuri de drept o contestație în anulare promovată de

intimat.

În concluzie,

în considerarea acestor aspecte, al dreptului la un proces echitabil și al egalității

armelor, contestația în anulare este admisibilă.

La data

de 18 martie 2014, contestatoarea a formulat cerere completatoare a motivelor contestației

în anulare.

Contestatoarea

a reluat motivele de admisibilitate și temeinicie dezvoltate în cererea inițială,

însă instanța urmează a completa sinteza acestora numai în ceea ce privește temeinicia

contestației în anulare întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc. civ.

Contestatoarea

susține existența unei erori de fapt generată de neobservarea manifestărilor de

voință emanând de la intimată, prin care ulterior datei investirii instanței de

fond cu judecarea cauzei ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3162/114/2012 obiectul

litigiului a fost schimbat și pe cale de consecință și apărările pârâtei.

La momentul

soluționării recursului din motivare reiese faptul că instanța a avut în vedere

exclusiv cadrul procesual dedus judecății prin cererea de chemare în judecată, precum

și apărările formulate de pârâtă față de aceasta, iar nu cererea modificată în data

de 14 septembrie 2012. Nu s-a observat că prin notele de ședință a fost modificat

obiectul pretențiilor sale, susținând că suma pretinsă reprezintă contravaloarea

lucrărilor de edificare a subsolului obiectivului, iar nu contravaloarea lucrărilor

de edificare a etajului 1 al obiectivului, lucrări finalizate în data de 20 noiembrie

2008.

De asemenea,

se susține că instanța nu a observat nici existența înscrisurilor depuse de V.C.

drept anexă la notele de ședință care atestă distincția și diferența dintre cele

două creanțe exibate.

În consecință,

față de aspectele anterior menționate apreciem că omisiunea instanței de recurs

de a observa existența la dosarul cauzei a înscrisurilor învederate reprezintă o

eroare materială esențială în sensul reglementat de art. 318 C. proc. civ.

În ce

privește temeinicia contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318

teza a II C. proc. civ., contestatoarea susține aceleași motive invocate prin cererea

inițială, care nu vor mai fi reluate în sinteză.

În combaterea

cererii de recurs, intimata SC V.C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

în principal respingerea cererii de față ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

Contestația în anulare

este nefondată

Potrivit art. 318 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație

în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când

instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală

să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În raport cu aceste prevederi

invocate de contestatoare, trebuie reținut mai întâi că demersul pârâtei SC C. SRL

a fost făcut de pe poziția de intimată în recurs, or, omisiunea instanței de recurs

de a examina un motiv vizează situația când calea respectivă de atac, contestația

în anulare, a fost promovată de recurentă.

În al doilea rând trebuie

remarcat că motivul reprezentat de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. și anume

omisiunea din greșeală de a se cerceta vreunul din motivele de modificare sau casare

îl vizează pe titularul recursului căruia nu i-au fost cercetate motivele în totalitatea

lor datorită unei omisiuni din greșeală. Așadar, chiar dacă de principiu se admite

că pot fi subiecte ale contestației în anulare persoanele care au figurat ca parte

în „hotărârea” atacată totuși în cazul contestației în anulare specială bazată pe

teza a doua a art. 318 C. proc. civ., textul este restrictiv, așa încât demersul

contestatoarei nu este susținut legal.

Dintr-un alt punct de

vedere, prin contestația în anulare reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. nu s-a deschis niciunei părți calea de a formula recurs la recurs, pentru a

se reconsidera apărări care au fost făcute în fața instanțelor anterioare întrucât

art. 318 C. proc. civ. are o sferă limitată de aplicație, astfel că dispozițiile

respective trebuie să fie interpretate în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru

că această cale extraordinară de atac nu își propune o cenzură judiciară asupra

desfășurării procesului în recurs.

În contextul arătat nu

se poate reține că motivul invocat de contestatoare este de natură să ducă la anularea

soluției dată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție. Concluzia se impune

cu atât mai mult cu cât această apărare a fost examinată în contextul dezlegărilor

date motivelor de recurs prin care s-a reținut că reclamanta a notificat pârâților

pretențiile sale în legătură cu executarea contractului de subantrepriză., în final

voința lor fiind aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească și nu pe cale

amiabilă.

Aceasta demonstrează că

apărarea a fost cercetată, iar nu omisă astfel nici din acest punct de vedere nu

se poate reține o încălcare a art. 318 C. proc. civ.

În ce privește prima teză

a art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Greșelile materiale în

înțelesul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. vizează greșelile săvârșite în legătură

cu dezlegarea dată recursului, ele trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță,

ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante

din dosarul cauzei.

În susținerea prezentei

căi de atac, contestatoarea a invocat și prima teză prevăzută de prevederile

art. 318 alin. (1) C. proc. civ., susținând că prin dezlegarea dată instanța de

recurs a săvârșit o greșeală materială prin neobservarea înscrisurilor de la dosar,

respectiv notele scrise formulate de reclamantă la data de 14 septembrie 2012 și

documentele anexate acestora, situația de lucrări nr. 3, situația de lucrări

nr. 5, factura din 20 noiembrie 2008, factura din 27 octombrie 2008, concluziile

scrise formulate de pârâtă în faza de judecată a fondului, eroare care dacă nu ar

fi fost săvârșită ar fi fost una contrară celei pronunțate.

Curtea, având în vedere

susținerile contestatoarei în raport de textul de lege evocat, constată că în cauză

nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 318 alin. (1) teza a I-a C. proc.

civ., întrucât prin argumentele invocate nu se evidențiază o greșeală materială

care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, astfel că

o pretinsă eroare de apreciere a probelor și de interpretare a unor dispoziții legale,

datorită căreia starea de fapt reținută de instanță ar fi neconformă realității

nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare.

În realitate, contestatoarea

își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de recurs

privind casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar faptul

că instanța nu și-a însușit punctul de vedere al intimatei nu este de natură a conduce

la admisibilitatea contestației în anulare, având în vedere că legea nu a urmărit

prin calea contestației în anulare să deschidă părților calea recursului la recurs,

care să fie soluționat de aceeași instanță.

În ce privește susținerile

contestatoarei privind aplicarea directă a reglementărilor și jurisprudenței europene,

Înalta Curte răspunde în sensul că, contestația în anulare fiind o cale extraordinară

de atac de retractare și nu de reformare, nevizând fondul procesului, judecătorul

este chemat să verifice o situație ce nu a avut-o în vedere cu prilejul primei judecăți

și prin urmare, nu se poate reține sub aspectul neobservării și analizării apărărilor

pârâtei, o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care consacră dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă, publică,

de către o instanță independentă și imparțială, existența instituției contestației

în anulare fiind o garanție a judecării unei cauze în mod echitabil, chiar și după

ce a devenit irevocabilă în situația persistenței acelor nelegalități expres și

limitativ prevăzute de lege.

În consecință, contestația

în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatoarea SC C. SRL împotriva deciziei nr. 435 din

6 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie

2014.