ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 314/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 314/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând

asupra recursurilor de față, din analiza actelor dosarului constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13

octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Comercial Mureș sub nr. 1371/1371/2008,

reclamanta AN A.R. SA - Direcția Apelor Mureș, în contradictoriu cu pârâta SC E.

SA Deva - Mintia, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de

5.248.038,54 lei, din care : 3.395.224,29 lei, reprezentând contravaloarea

serviciilor de asigurare a apei brute prelevată potrivit facturilor : din 30

septembrie 2005 în valoare de 1.170.225,26 lei, din 30 noiembrie 2005 în

valoare de 1.240.753,28 lei, din 30 decembrie 2006 în valoare de 687.137,87 lei

și din 31 ianuarie 2006 în valoare de 297.107,88 lei ; 1.665.069,38 lei,

reprezentând accesoriile aferente creanțelor principale menționate ; 187.744,87

lei, reprezentând accesoriile cuprinse și descrise potrivit facturilor din 30

aprilie 3007 în valoare totală de 143.555,97 lei și din 31 iulie 2007 în

valoare de 44.188,90 lei.

Prin sentința

comercială nr. 393 din 20 ianuarie 2009, Tribunalul Comercial Mureș a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește creanța

în cuantum de 1.170.225,26 lei derivând din factura din 30 septembrie 2005,

precum și a accesoriilor aferente acesteia, excepție invocată de pârâta SC E.

SA Deva; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta AN A.R. SA, prin

subsidiara AC D.A.R. SA Mureș și în consecință a obligat pârâta în favoarea

reclamantei la plata:

- sumei de

297.107,88 lei, reprezentând contribuțiile datorate pentru asigurarea apei

brute prelevate conform contractului abonament din 2003 privind prestarea de

servicii de gospodărire a apelor, potrivit facturii din 31 ianuarie 2006.

- sumei totale

de 179.803,13 lei, reprezentând accesoriile cuprinse în factura din 31 iulie 2007,

referitoare la creanța principală cuprinsă în factura din 31 ianuarie 2006,

corespunzătoare perioadei01 aprilie 2007-31 iulie 2007 în valoare de 36.247,16

lei, în factura din 30 aprilie 2007 referitoare la creanțele principale

cuprinse înfacturile din 31 ianuarie 2006, corespunzătoare perioadei 27 martie 2006-28

martie 2006 în valoare de 743,54 lei, din 31 ianuarie 2006, corespunzătoare

perioadei 29 martie 2006-31 martie 2007 în valoare de 109.335,70 lei. din 31

ianuarie 2006 în valoare de 2.047,29 lei, din 31 martie 2006 în valoare de

3.119,43 lei, din 30 aprilie 2006 învaloare de 3.326,55 lei, din 31.05,2006 în

valoare de 1.522,52 lei, din 30 iunie 2006 în valoare de 6.675,53 lei, din 31

iulie 2006 în valoare de 3.308,27 lei, din 31 august 2006 în valoare de

1.495,53 lei, din 29 septembrie 2006 în valoare de 1.440,63 lei, din 31

octombrie 2006 în valoare de 1.398,97 lei, din 30 noiembrie 2009 în valoare de

4.304,59 lei, din 29 decembrie 2006 în valoare de 3.079,51 lei și din 31

ianuarie 2007 în valoare de 1.757,91 lei.

A respins toate

celelalte pretenții formulate de reclamantă, precum și cererea accesorie

privind suportarea cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

În

considerentele hotărârii s-a reținut, în esență, că pretențiile reclamantei

față de pârâtă vizând suma de 1.170.225,26 lei, înscrisă în factura din 30

septembrie 2005, precum și a accesoriilor în valoare de 656.744,58 lei,

reprezentând contravaloarea apei livrate și utilizate de pârâtă în perioada

august - septembrie 2005 sunt prescrise, prin raportarea datei emiterii

facturii - 30 septembrie 2005 și a datei înregistrării acțiunii - 13 octombrie 2008

la termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de dispozițiile art. 3

din Decretul nr. 167/1958.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a înlăturat apărările reclamantei relative

la incidența termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 128 din O.U.G.

nr. 92/2003, reținând că pretențiile nu pot fi încadrate în categoria

creanțelor bugetare, așa cum a solicitat reclamanta, întrucât rezultă dintr-un

contract economic, iar dispozițiile art. 21 alin. (1) C. proc. fisc. definesc

conținutul creanțelor fiscale ca fiind drepturi determinate, constând în

drepturi de percepere a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume ce

constituie venituri la bugetul general consolidat, dreptul la rambursarea T.V.A.,

dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume

care constituie venituri ale bugetului general consolidat potrivit art. 4,

denumite creanțe finale fiscale; dreptul la perceperea dobânzilor și

penalităților de întârziere în condițiile legii, denumite creanțe finale

accesorii.

Referitor la

pretențiile decurgând din facturile emise la 30 noiembrie 2005 și la 30

decembrie 2005, prima instanță a apreciat că sunt neîntemeiate și Ie-a respins

motivat de faptul că pârâta a demonstrat că reprezintă contravaloarea unor

servicii pe care nu Ie-a utilizat.

În ceea ce

privește restul pretențiilor deduse judecății, tribunalul a reținut, în raport

de materialul probator administrat, că sunt întemeiate, astfel că Ie-a admis în

parte.

II. Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamanta AN A.R. SA - Direcția Apelor Mureș,

criticând-o în principal pentrugreșita apreciere a pretențiilor deduse

judecății ca nefiind creanțebugetare și pentru eronata aplicare a normei ce

reglementează termenul de prescripție în materie.

Pârâta SC E. SA

Deva, devenită SC C.E.H. SA ca urmare a fuziunii prin contopire dintre SC E.D.

SA și SC E.P. SA, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea apelului ca

nefondat și menținerea soluției primei instanțe ca fiind temeinică și legală.

Prin Decizia nr.

13/ A din 18 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a

ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea

căii ordinare de atac, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței comerciale nr. 393 din 30 ianuarie 2009, pronunțată de

Tribunalul Comercial Mureș.

Pentru a

dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că soluția primei

instanțe este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a

normelor legale incidente la situația de fapt stabilită prin interpretarea

coroborată a probatoriului administrat, aspecte în raport de care a înlăturat

ca nefondate criticile formulate de reclamantă.

III. Împotriva

deciziei instanței de prim control judiciar, în termen legal, a declarat recurs

reclamanta, indicând motivul de nelegalitateprevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și solicitând admiterea recursului în principal, cu casarea deciziei

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe și în

subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului,

schimbării hotărârii primei instanțe și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată.

În motivarea

recursului, reclamanta a dezvoltat următoarele critici

privește pretențiile în cuantum de 1.170.225,26 lei reprezentând contravaloarea

facturii fiscale emise la 30 septembrie 2005, reclamanta a susținut că în mod

greșit instanțele de fond le-au apreciat ca fiind prescrise, în condițiile în

care, conform art. 14 din Contractul din 2003, urmau a fi achitate în termen de

15 zile de la data înregistrării acesteia la beneficiar, fiind vorba de un

termen suspensiv care suspendă exigibilitatea obligației până la împlinirea sa.

A mai invocat

că termenul de prescripție a fost greșit calculat și în raport de prevederile art.

7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Față de

prevederile precitate, reclamanta a arătat că obligația de plată a sumei

înscrise în factura fiscală, emisă la 30 septembrie 2005, devenea exigibilă la

10 noiembrie 2005, având în vedere că a fost înregistrată la intimată la 26

octombrie 2005, dată la care se adaugă cele 15 zile conform art. 14 din

Contractul din 2003.

Reclamanta a

precizat că, în speță, calculând termenul general de prescripție de 3 ani de la

10 noiembrie 2005, când a devenit exigibilă obligația de plată a sumei

de1.170.225,26 lei, se constată că acesta s-a împlinit la 10 noiembrie 2008,

astfel că în mod greșit s-a reținut că creanța dedusă judecății ar fi fost

prescrisă la momentul introducerii acțiunii introductive - 13 octombrie 2008,

astfel cum rezultă din actele dosarului.

În măsura în

care s-ar avea în vedere termenul de prescripție de 5 ani, aplicabil în opinia

reclamantei, în considerarea calității sale de instituție publică, ale cărei

creanțe sunt bugetare, cu atât mai mult nu se poate reține că creanța pretinsă

ar fi prescrisă.

pretențiile deduse judecății, derivând din facturile din 30 noiembrie 2005,

reclamanta a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva interpretării

probatoriului administrat în stabilirea sumelor reprezentând contravaloarea consumului

de apă.

În acest sens,

a criticat în esență interpretarea proceselor-verbale privind consumul de apă

și concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză pentru

determinarea consumului real de apă raportat la timpul și regimul de

funcționare.

IV. Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și ale temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că

recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prealabil

examinării motivelor de nelegalitate, prima chestiune ce se impune a fi

precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care

exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere

faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în

consecință, ca ultim grad de jurisdicție, nu își propune rejudecarea fondului,

ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

Față de aceste

precizări, se constată că reclamanta, în memoriul de recurs depus la dosar, a

indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără

a structura însă criticile formulate subsumat acestora.

Înalta Curte,

examinând memoriul de recurs depus la dosar, apreciază că doar criticile ce

vizează soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune

referitor la primul petit din acțiunea introductivă se subsumează motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv teza ultimă a

textului legal, potrivit căreia hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, urmând a cenzura decizia recurată din perspectiva acestuia.

Referitor la critica

asupra soluției date de instanțele de fond excepției prescripției dreptului

material la acțiune în privința creanței decurgând din factura din 30

septembrie 2005, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, în raport de

ignorarea dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și a clauzei

stipulate la art. 14 din Contractul din 2003 încheiat între părți.

Astfel,

potrivit art. 14 din Contractul din 2003, părțile au convenit ca plata facturii

să se facă în termen de 15 zile de la data înregistrării acesteia la

beneficiar, respectiv la pârâtă. în speță, așa cum a afirmat recurenta și cum a

recunoscut intimata prin întâmpinarea depusă la fond (fila 112), factura s-a

înregistrat la intimată la 26 octombrie 2005, dată în raport de care scadența facturii

era la 10 noiembrie 2005.

De asemenea, art.

7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 prevede că: „dacă dreptul este sub

condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la

data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul."

În concluzie,

calculând termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportarea datei

introducerii acțiunii - 13 octombrie 2008, la data de 10 noiembrie 2005, când

plata a devenit exigibilă, potrivit textelor anterior menționate, se constată

că cererea a fost formulată în interiorul termenului de prescripție, care se

împlinea la 10 noiembrie 2008.

Față de cele

anterior expuse, se reține că în mod greșit instanțele de fond au admis

excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care obligația de

plată a creanței este afectată de un termen suspensiv, care paralizează

exigibilitatea acesteia până la împlinirea termenului, începutul curgerii

termenului de prescripție coincizând astfel cu momentul împlinirii termenului

suspensiv.

Referitor la

criticile privind soluționarea petitelor având ca obiect creanțele decurgând

din facturile fiscale din 30 noiembrie 2005 și din 30 decembrie 2005, Înalta Curte

apreciază că nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres

și limitativ de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., întrucât vizează exclusiv

aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt și de interpretarea

probatoriilor, respectiv a proceselor-verbale privind consumul de apă și a

raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză pentru determinarea

consumului real de apă raportat la timpul și regimul de funcționare, care nu

pot face obiectul cenzurii instanței de recurs în contextul abrogării punctelor

10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

În raport de

cele anterior expuse, având în vedere că petitul privind plata creanței în sumă

de 1.170.225,26 lei și a accesoriilor acesteia nu a fost cercetat pe fond,

instanțele pronunțându-se asupra acestuia pe excepția prescripției, Înalta Curte,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 -3 C. proc. civ. va admite recursul

și va modifica în tot decizia atacată. în temeiul dispozițiilor art. 297 C.

proc. civ., în forma în vigoare la momentul pronunțării hotărârii de primă

instanță (potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 202/2010), Înalta Curte

va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței comerciale nr. 393

din 30 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Mureș, va desființa în parte sentința

de fond și va trimite cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind

obligarea pârâtei la plata sumei de 1.170.225,26 lei, aferentă facturii fiscale

din 30 septembrie 2005 și la plata accesoriilor aferente, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I  D E

Admite recursul

declarat de reclamanta AN A.R.A.B.A. SA Mureș împotriva Deciziei nr. 13/ A din

18 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot

decizia atacată, în sensul că:

Admite apelul

declarat de reclamanta AN A.R.A.B.A. Mureș împotriva sentinței comerciale nr. 393

din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș și în consecință:

Desființează în

parte sentința atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea

capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.170.225,26

lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 30 septembrie 2005 și a

accesoriilor aferente.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2014.