ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 314/2014

Deliberând asupra recursurilor de față, din analiza actelor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 13 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Comercial Mureș sub nr. 1371/1371/2008, reclamanta AN A.R.

SA - Direcția Apelor Mureș, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Deva - Mintia, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 5.248.038,54 lei, din care : 3.395.224,29 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de asigurare a apei brute prelevată potrivit facturilor : din 30 septembrie 2005 în valoare de 1.170.225,26 lei, din 30 noiembrie 2005 în valoare de 1.240.753,28 lei, din 30 decembrie 2006 în valoare de 687.137,87 lei și din 31 ianuarie 2006 în valoare de 297.107,88 lei ; 1.665.069,38 lei, reprezentând accesoriile aferente creanțelor principale menționate ; 187.744,87 lei, reprezentând accesoriile cuprinse și descrise potrivit facturilor din 30 aprilie 3007 în valoare totală de 143.555,97 lei și din 31 iulie 2007 în valoare de 44.188,90 lei.

Prin sentința comercială nr. 393 din 20 ianuarie 2009, Tribunalul Comercial Mureș a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește creanța în cuantum de 1.170.225,26 lei derivând din factura din 30 septembrie 2005, precum și a accesoriilor aferente acesteia, excepție invocată de pârâta SC E. SA Deva; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta AN A.R. SA, prin subsidiara AC D.A.R.

SA Mureș și în consecință a obligat pârâta în favoarea reclamantei la plata: - sumei de 297.107,88 lei, reprezentând contribuțiile datorate pentru asigurarea apei brute prelevate conform contractului abonament din 2003 privind prestarea de servicii de gospodărire a apelor, potrivit facturii din 31 ianuarie 2006. - sumei totale de 179.803,13 lei, reprezentând accesoriile cuprinse în factura din 31 iulie 2007, referitoare la creanța principală cuprinsă în factura din 31 ianuarie 2006, corespunzătoare perioadei01 aprilie 2007-31 iulie 2007 în valoare de 36.247,16 lei, în factura din 30 aprilie 2007 referitoare la creanțele principale cuprinse înfacturile din 31 ianuarie 2006, corespunzătoare perioadei 27 martie 2006-28 martie 2006 în valoare de 743,54 lei, din 31 ianuarie 2006, corespunzătoare perioadei 29 martie 2006-31 martie 2007 în valoare de 109.335,70 lei.

din 31 ianuarie 2006 în valoare de 2.047,29 lei, din 31 martie 2006 în valoare de 3.119,43 lei, din 30 aprilie 2006 învaloare de 3.326,55 lei, din 31.05,2006 în valoare de 1.522,52 lei, din 30 iunie 2006 în valoare de 6.675,53 lei, din 31 iulie 2006 în valoare de 3.308,27 lei, din 31 august 2006 în valoare de 1.495,53 lei, din 29 septembrie 2006 în valoare de 1.440,63 lei, din 31 octombrie 2006 în valoare de 1.398,97 lei, din 30 noiembrie 2009 în valoare de 4.304,59 lei, din 29 decembrie 2006 în valoare de 3.079,51 lei și din 31 ianuarie 2007 în valoare de 1.757,91 lei. A respins toate celelalte pretenții formulate de reclamantă, precum și cererea accesorie privind suportarea cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. În considerentele hotărârii s-a reținut, în esență, că pretențiile reclamantei față de pârâtă vizând suma de 1.170.225,26 lei, înscrisă în factura din 30 septembrie 2005, precum și a accesoriilor în valoare de 656.744,58 lei, reprezentând contravaloarea apei livrate și utilizate de pârâtă în perioada august - septembrie 2005 sunt prescrise, prin raportarea datei emiterii facturii - 30 septembrie 2005 și a datei înregistrării acțiunii - 13 octombrie 2008 la termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a înlăturat apărările reclamantei relative la incidența termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 128 din O.U.G.

nr. 92/2003, reținând că pretențiile nu pot fi încadrate în categoria creanțelor bugetare, așa cum a solicitat reclamanta, întrucât rezultă dintr-un contract economic, iar dispozițiile art. 21 alin. (1) C. proc. fisc. definesc conținutul creanțelor fiscale ca fiind drepturi determinate, constând în drepturi de percepere a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume ce constituie venituri la bugetul general consolidat, dreptul la rambursarea T.V.A., dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat potrivit art. 4, denumite creanțe finale fiscale; dreptul la perceperea dobânzilor și penalităților de întârziere în condițiile legii, denumite creanțe finale accesorii.

Referitor la pretențiile decurgând din facturile emise la 30 noiembrie 2005 și la 30 decembrie 2005, prima instanță a apreciat că sunt neîntemeiate și Ie-a respins motivat de faptul că pârâta a demonstrat că reprezintă contravaloarea unor servicii pe care nu Ie-a utilizat. În ceea ce privește restul pretențiilor deduse judecății, tribunalul a reținut, în raport de materialul probator administrat, că sunt întemeiate, astfel că Ie-a admis în parte. II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta AN A.R. SA - Direcția Apelor Mureș, criticând-o în principal pentrugreșita apreciere a pretențiilor deduse judecății ca nefiind creanțebugetare și pentru eronata aplicare a normei ce reglementează termenul de prescripție în materie.

Pârâta SC E. SA Deva, devenită SC C.E.H. SA ca urmare a fuziunii prin contopire dintre SC E.D. SA și SC E.P. SA, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea soluției primei instanțe ca fiind temeinică și legală. Prin Decizia nr. 13/ A din 18 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea căii ordinare de atac, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței comerciale nr. 393 din 30 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că soluția primei instanțe este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situația de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat, aspecte în raport de care a înlăturat ca nefondate criticile formulate de reclamantă.

III. Împotriva deciziei instanței de prim control judiciar, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, indicând motivul de nelegalitateprevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului în principal, cu casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe și în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării hotărârii primei instanțe și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamanta a dezvoltat următoarele critici 1. în ceea ce privește pretențiile în cuantum de 1.170.225,26 lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale emise la 30 septembrie 2005, reclamanta a susținut că în mod greșit instanțele de fond le-au apreciat ca fiind prescrise, în condițiile în care, conform art. 14 din Contractul din 2003, urmau a fi achitate în termen de 15 zile de la data înregistrării acesteia la beneficiar, fiind vorba de un termen suspensiv care suspendă exigibilitatea obligației până la împlinirea sa. A mai invocat că termenul de prescripție a fost greșit calculat și în raport de prevederile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Față de prevederile precitate, reclamanta a arătat că obligația de plată a sumei înscrise în factura fiscală, emisă la 30 septembrie 2005, devenea exigibilă la 10 noiembrie 2005, având în vedere că a fost înregistrată la intimată la 26 octombrie 2005, dată la care se adaugă cele 15 zile conform art. 14 din Contractul din 2003. Reclamanta a precizat că, în speță, calculând termenul general de prescripție de 3 ani de la 10 noiembrie 2005, când a devenit exigibilă obligația de plată a sumei de1.170.225,26 lei, se constată că acesta s-a împlinit la 10 noiembrie 2008, astfel că în mod greșit s-a reținut că creanța dedusă judecății ar fi fost prescrisă la momentul introducerii acțiunii introductive - 13 octombrie 2008, astfel cum rezultă din actele dosarului.

În măsura în care s-ar avea în vedere termenul de prescripție de 5 ani, aplicabil în opinia reclamantei, în considerarea calității sale de instituție publică, ale cărei creanțe sunt bugetare, cu atât mai mult nu se poate reține că creanța pretinsă ar fi prescrisă. 2. Referitor la pretențiile deduse judecății, derivând din facturile din 30 noiembrie 2005, reclamanta a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva interpretării probatoriului administrat în stabilirea sumelor reprezentând contravaloarea consumului de apă. În acest sens, a criticat în esență interpretarea proceselor-verbale privind consumul de apă și concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză pentru determinarea consumului real de apă raportat la timpul și regimul de funcționare.

IV. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și ale temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Prealabil examinării motivelor de nelegalitate, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție, nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Față de aceste precizări, se constată că reclamanta, în memoriul de recurs depus la dosar, a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără a structura însă criticile formulate subsumat acestora. Înalta Curte, examinând memoriul de recurs depus la dosar, apreciază că doar criticile ce vizează soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la primul petit din acțiunea introductivă se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv teza ultimă a textului legal, potrivit căreia hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, urmând a cenzura decizia recurată din perspectiva acestuia.

Referitor la critica asupra soluției date de instanțele de fond excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința creanței decurgând din factura din 30 septembrie 2005, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, în raport de ignorarea dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și a clauzei stipulate la art. 14 din Contractul din 2003 încheiat între părți. Astfel, potrivit art. 14 din Contractul din 2003, părțile au convenit ca plata facturii să se facă în termen de 15 zile de la data înregistrării acesteia la beneficiar, respectiv la pârâtă.

în speță, așa cum a afirmat recurenta și cum a recunoscut intimata prin întâmpinarea depusă la fond (fila 112), factura s-a înregistrat la intimată la 26 octombrie 2005, dată în raport de care scadența facturii era la 10 noiembrie 2005. De asemenea, art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 prevede că: „dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul." În concluzie, calculând termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportarea datei introducerii acțiunii - 13 octombrie 2008, la data de 10 noiembrie 2005, când plata a devenit exigibilă, potrivit textelor anterior menționate, se constată că cererea a fost formulată în interiorul termenului de prescripție, care se împlinea la 10 noiembrie 2008. Față de cele anterior expuse, se reține că în mod greșit instanțele de fond au admis excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care obligația de plată a creanței este afectată de un termen suspensiv, care paralizează exigibilitatea acesteia până la împlinirea termenului, începutul curgerii termenului de prescripție coincizând astfel cu momentul împlinirii termenului suspensiv.

Referitor la criticile privind soluționarea petitelor având ca obiect creanțele decurgând din facturile fiscale din 30 noiembrie 2005 și din 30 decembrie 2005, Înalta Curte apreciază că nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., întrucât vizează exclusiv aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt și de interpretarea probatoriilor, respectiv a proceselor-verbale privind consumul de apă și a raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză pentru determinarea consumului real de apă raportat la timpul și regimul de funcționare, care nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs în contextul abrogării punctelor 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. În raport de cele anterior expuse, având în vedere că petitul privind plata creanței în sumă de 1.170.225,26 lei și a accesoriilor acesteia nu a fost cercetat pe fond, instanțele pronunțându-se asupra acestuia pe excepția prescripției, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 -3 C. proc. civ. va admite recursul și va modifica în tot decizia atacată. în temeiul dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ., în forma în vigoare la momentul pronunțării hotărârii de primă instanță (potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 202/2010), Înalta Curte va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței comerciale nr. 393 din 30 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Mureș, va desființa în parte sentința de fond și va trimite cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.170.225,26 lei, aferentă facturii fiscale din 30 septembrie 2005 și la plata accesoriilor aferente, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta AN A.R.A.B.A. SA Mureș împotriva Deciziei nr. 13/ A din 18 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot decizia atacată, în sensul că: Admite apelul declarat de reclamanta AN A.R.A.B.A. Mureș împotriva sentinței comerciale nr. 393 din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș și în consecință: Desființează în parte sentința atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.170.225,26 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 30 septembrie 2005 și a accesoriilor aferente.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2014.