ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1352/2014

Deliberând

asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 28 ianuarie 2013

sub nr. 609/87/2013, reclamanta D.L.C. a chemat în judecată pe pârâtul

Tribunalul Teleorman - Serviciul Contabilitate, solicitând ca prin hotărârea ce

se va pronunța să fie obligat la plata drepturilor bănești restante în

conformitate cu rapoartele de expertiză contabilă extrajudiciară întocmite în

procedura de executare silită a titlurilor executorii reprezentate de sentința

civilă nr. 1594 din 19 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman prin care

s-au acordat drepturi salariale - indemnizația lunară de 15% din salariul brut,

în perioada 07 decembrie 2005 - 04 septembrie 2006 și 01 iulie 2007 la zi, calculat

până la data de 12 noiembrie 2009, data rămânerii irevocabile a acestei

hotărâri prin Decizia nr. 4718/R/2009 a Curții de Apel București (Dosar de

executare nr. 113/2012), al căror cuantum a fost stabilit ca fiind suma de

21.330 lei, actualizat la data plății efective și sentința civilă nr. 1898 din 09

aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman prin care s-au acordat drepturi

salariale restante sub forma sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică

de 50% din salariul de bază lunar, începând cu data de 01 septembrie 2004 - la

zi și în continuare, calculat până la data 12 noiembrie 2009, când sporul a

fost introdus în salariu și plătit, chiar dacă sentința civilă a rămas

irevocabilă la data de 06 octombrie 2010, prin Decizia civilă nr. 4058/R/2010 a

Curții de Apel București (Dosar executare nr. 112/2012), în cuantum de 67.394

lei, actualizată la data plății efective, precum și obligarea pârâtului

Tribunalul Teleorman la recalcularea și plata diferenței tranșelor trimestriale

din cursul anului 2012, conform O.U.G. nr. 71/2009, respectiv procentul de 5 %

în anul 2012 din valoarea creanței, raportat la sumele rezultate din aceleași

rapoarte de expertiză contabilă.

Prin sentința nr.

1620 din 9 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția de conflicte de

muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, a fost admisă

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman invocată din oficiu

și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Mehedinți.

Primind

dosarul, Tribunalul Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin sentința nr. 3849 din 6 septembrie 2013, a admis excepția necompetenței

teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivare,

instanța a reținut că reclamanta a formulat și a depus la dosar cerere prin

care a arătat că și-a schimbat domiciliul procesual ales în București, sector

3, solicitând ca toate actele de procedură și hotărârea pronunțată să-i fie

comunicate la acest domiciliu. Și-a motivat cererea prin aceea că vechiul

domiciliu nu mai este valabil, întrucât a fost transferată la Tribunalul

București.

Față de această

cerere, instanța a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 284 alin. (2) C.

mun. pentru ca Tribunalul Mehedinți să fie legal învestit.

S-a apreciat că

noțiunea de domiciliu trebuie interpretată într-un sens mai larg interesând nu

numai locuința statornică și principală a salariatului, ci și locul în care

acesta poate fi găsit pentru comunicarea actelor de procedură.

Domiciliul

reclamantei, așa cum rezultă din copia actului de identitate anexat la dosar,

fără a se efectua cercetări cu privire la reședința acesteia nu duce automat la

concluzia că instanța competentă este Tribunalul Mehedinți.

Dispozițiile art.

284 C. mun. stabilesc, în cadrul conflictelor de drepturi, o competență

teritorială exclusivă și reprezintă o normă în favoarea instanței pentru

facilitarea accesului la justiție a persoanelor fizice salariate. Ca atare,

atunci când partea are și o reședință unde locuiește în fapt, comunicarea

actelor de procedură trebuie făcută la această reședință, scopul acestei

comunicări fiind nu numai încunoștințarea părții despre purtarea procesului, ci

și facilitarea prezentării acesteia pentru a-și face apărările și a exercita

căile de atac pe care le consideră necesare. Voința legiuitorului este aceea de

a facilita accesul salariatului la justiție, normele prevăzute de art. 284 alin.

(2) C. mun. neputând fi interpretate în defavoarea angajatului.

Cum reclamanta

a fost transferată la Tribunalul București începând cu data de 15 iunie 2013 și

își desfășoară activitatea în cadrul acestei instanțe, presupunându-se că

aceasta are și reședința în București, s-a apreciat că în această situație,

competența soluționării litigiului îi revine Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată la data de 13 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului București,

secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 32269/3/2013.

S-a constatat

că prezenta acțiune constituie un conflict individual de muncă privind neplata

unor drepturi bănești rezultate din titluri executorii, astfel cum este definit

de art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, iar potrivit art.

210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, cererile referitoare la

soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a

cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De asemenea,

potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 C. mun. judecarea

conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești în a cărei

circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința (...).

Deși textele

legale stipulează trei criterii de determinare a competenței teritoriale (domiciliu,

loc de muncă sau reședința), Tribunalul București a arătat că această

împrejurare nu este de natură a constitui o competență alternativă, ci doar dă

posibilitatea alegerii reclamantului dintre mai multe posibile instanțe

exclusiv competente, competență pe care nu o poate înlătura.

Astfel,

reclamanta prin acțiunea introductivă de instanță și-a ales domiciliul pentru

comunicarea actelor la Tribunalul Prahova.

La solicitarea

Tribunalului Teleorman, reclamanta a indicat domiciliul său din municipiul Drobeta

Turnu - Severin, jud. Mehedinți.

S-a constatat

că reclamanta nu a indicat locul de desfășurare a activității profesionale, iar

după o prima declinare a competenței în favoarea Tribunalului Mehedinți,

reclamanta și-a ales un alt domiciliu pentru comunicare acte, acest domiciliu

ales neputând constitui reședință în lipsa unei dovezi din care să rezulte că

aceasta constituie o locuința secundară, alta decât cea de domiciliu, respectiv

dovada de reședință, care însoțește cartea de identitate, cartea electronică de

identitate sau cartea de identitate provizorie, potrivit art. 33 din O.U.G. nr.

97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale

cetățenilor români.

Așa fiind, din

cele trei elemente de determinare a competenței teritoriale, reclamanta a

furnizat unul singur, respectiv adresa domiciliului, or, orice modificare de

domiciliu sau domiciliu ales după sesizarea unei instanțe, nu este de natură a

conduce la schimbarea competenței instanței deja învestite.

Având în vedere

considerentele expuse, cât și dispozițiile legale menționate, s-a apreciat că

Tribunalul București nu este competent din punct de vedere teritorial să judece

prezenta acțiune, astfel încât, prin sentința civilă nr. 1306 din 7 februarie

2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei

instanțe și a fost declinată cauza competența de soluționare a cauzei, în

favoarea Tribunalului Mehedinți.

Constatându-se

ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de

Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte,

constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două

instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină,

în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța

regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Mehedinți

competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele

considerente:

În speță,

reclamanta D.L.C. a învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni civile,

având ca obiect un conflict individual de muncă privind neplata unor drepturi

bănești rezultate din titluri executorii, fapt ce atrage incidența în cauză a

dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. mun. adoptat prin Legea nr. 53/2003

referitoare la competența în materie.

Astfel de

litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 269

din Legea nr. 53/2003 - C. mun. sunt date în competența instanței în

circumscripția căreia reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după

caz, sediul.

Deși prin

cererea de chemare în judecată reclamanta nu și-a indicat decât domiciliu ales,

ulterior, la solicitarea instanței, aceasta a precizat în mod expres că are

domiciliul în municipiul Drobeta Turnu - Severin, județul Mehedinți (fila 48

din dosarul Tribunalului Teleorman - instanța inițial învestită), aspect ce

rezultă și din copia actului de identitate anexată în acest dosar (fila 49).

Este adevărat

că pe parcursul litigiului reclamanta și-a ales succesiv alte domicilii pentru

comunicarea actelor de procedură, dar este de necontestat că orice modificare

de domiciliu sau domiciliu ales după legala sesizare a unei instanței, nu este

de natură a conduce la schimbarea competenței instanței astfel învestite.

O atare soluție

este justificată pe deplin și de necesitatea realizării unei bune administrări

a justiției, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea

fiind aceea de a evita declinările de competență impuse de schimbările

ulterioare de domiciliu ale reclamantului.

Astfel,

împrejurarea că după o primă declinare a competenței în favoarea Tribunalului

Mehedinți, reclamanta și-a ales un alt domiciliu pentru comunicarea actelor de

procedură, respectiv în București, nu poate determina în mod automat competența

de soluționare a cauzei în favoarea unei alte instanțe, respectiv Tribunalului

București.

În altă ordine

de idei, acest ultim domiciliu ales în București nu poate reprezenta reședință

în lipsa unei dovezi din care să rezulte că aceasta constituie o locuință

secundară, alta decât cea de domiciliu, respectiv dovada de reședință, care

însoțește cartea de identitate, cartea electronică de identitate sau cartea de

identitate provizorie, potrivit art. 33 din O.U.G. nr. 97/2005 privind

evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români.

În speță,

singura dovadă în stabilirea competenței, conform art. 269 alin. (2) din Legea nr.

53/2003 - C. mun., care instituie o competență exclusivă și nu alternativă, o

reprezintă copia actului de identitate anexată în dosarul Tribunalului

Teleorman, inițial învestit, din care rezultă că domiciliul reclamantei este în

municipiul Drobeta Turnu -Severin, județul Mehedinți.

Așa fiind, cu

aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că

domiciliul reclamantei se află în raza teritorială a Tribunalului Mehedinți, Înalta

Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Mehedinți pentru considerentele expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2014.