ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5622/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5622/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra conflictului
negativ de competență de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, reclamanta V.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul
Dezvoltării Regionale și Turismului, a formulat contestație împotriva refuzului
pârâtului de a soluționa favorabil Memoriul înregistrat la această instituție
sub nr. 79521 din 27 noiembrie 2009 și comunicat la data de 23 decembrie 2009
prin Adresa nr. 84646 din 21 decembrie 2009 emisă de minister.
Reclamanta a
solicitat anularea Adresei nr. 84646 din 21 decembrie 2009, obligarea pârâtei
să depună măsurile legale în vederea acordării drepturilor salariale neacordate
ca urmare a reducerii salariului lunar de bază, majorat în temeiul Legii nr.
334/2007, respectiv de la 4.010 RON la 3.232 RON. A mai solicitat reclamanta
obligarea pârâtului să depună măsurile legale în vederea retribuirii echitabile
a sa, prin acordarea pentru perioada 05 aprilie 2007 - 03 august 2009 și pentru
viitor, a sporului instituțional specific de 75% din salariul de bază lunar
prevăzut de art. 2 din H.G. nr. 170 din 9 martie 2005. De asemenea, reclamanta
a mai solicitat obligarea pârâtului la depunerea măsurilor legale în vederea
acordării sporului de 75% din salariul de bază lunar acordat pentru personalul
care gestionează fonduri comunitare, potrivit H.G. nr. 595/2009, începând cu
data de 3 august 2009.
Hotărârile care au
generat conflictul negativ de competență
Prin Sentința nr.
2055 din 16 martie 2011, Curtea de Apel București a admis excepția
necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în
favoarea Tribunalului București, secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale.
Pentru a pronunța
această sentință, Curtea de Apel București a reținut în esență, că între cele
două părți în litigiu a fost perfectat un contract individual de muncă supus
regimului juridic reglementat de codul muncii, astfel că reclamanta nu are
calitatea de funcționar public iar actele contestate nu sunt acte
administrative în sensul Legii nr. 554/2004.
Prin Sentința nr.
1035 din 31 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de
muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a instanței
și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Pentru a hotărî
astfel, tribunalul a reținut în esență, că începând cu data de 3 august 2009,
prin Ordinul Ministrului Dezvoltări Regionale și Locuinței nr. 615/2009,
Contractul de muncă nr. 445 din 15 aprilie 2004, în baza căruia reclamanta a
fost încadrată pe durată nedeterminată, în funcția de consilier pentru afaceri
europene, la Direcția Cooperare Teritorială Internațională, a fost suspendat
pentru motive personale în temeiul art. 54 C. muncii, tot la aceeași dată, prin
același Ordin fiind numită, pe perioadă determinată, în funcția publică de
consilier evaluare examinare grad asistent, la Direcția Cooperare Teritorială
Internațională din cadrul Ministerului Dezvoltări Regionale și Locuinței.
La termenul din 31
ianuarie 2013, tribunalul a disjuns cererile în pretenții cu titlu de diferențe
de drepturi salariale pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 3 august 2009 și cu
titlu de spor de 75% din salariul de bază, pentru perioada 5 aprilie 2007 - 3
august 2009, fiind format Dosarul nr. 4029/3/2013.
S-a mai arătat în
considerentele sentinței tribunalului că între părți au existat raporturi de
muncă începând cu data de 15 aprilie 2004, în baza Contractului individual de
muncă înregistrat la pârât cu nr. 445 din 15 aprilie 2004, reclamanta ocupând
postul de consilier de integrare, însă începând cu data de 3 august 2009
aceasta a fost numită în funcția publică de consilier evaluare examinare grad
asistent, prin Ordinul nr. 619 din 10 august 2009 al Ministrului Dezvoltării
Regionale și Locuinței.
Prin urmare, a
reținut tribunalul, drepturile salariale pretinse pentru activitatea
desfășurată începând cu data de 3 august 2009 fac obiectul raportului de
serviciu existent între părțile litigiului, reclamanta având de la acea dată
statutul de funcționar public, astfel că, în temeiul art. 80 și art. 106 din
Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public, competența de
soluționare aparține instanței de contencios administrativ.
Constatând ivit
conflictul negativ de competență, Tribunalul București, secția a VIII-a
conflicte de muncă și asigurări sociale a înaintat dosarul Înaltei Curți de
Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență
Argumente de fapt
și de drept relevante
Înalta Curte de
Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform
art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a
cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios
administrativ și fiscal.
Pentru identificarea
instanței competente după materie este esențial de stabilit obiectul cererii de
chemare în judecată. După cum rezultă din prezentarea considerentelor de la
pct. I1 și 2 ale acestei decizii, în urma disjungerii dispuse la termenul din
31 ianuarie 2013 de către Tribunalul București, obiectul cauzei îl reprezintă
plata drepturilor salariale pretinse pentru activitatea desfășurată începând cu
data de 3 august 2009, dată de la care reclamanta a fost numită, prin Ordinul
nr. 619 din 10 august 2009, în funcția publică de consilier evaluare examinare
grad asistent, având statutul de funcționar public.
Legea nr. 188/1999 -
la art. 1 alin. (1) "reglementează regimul general al raporturilor
juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală,
prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile
publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare
raporturi de serviciu".
Potrivit 10 alin. (1)
teza a II-a din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, competența de
soluționare a litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de
autoritățile publice centrale, aparține curților de apel.
Cum în speță
obligația de plată a drepturilor salariale ale reclamantei aparține
Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, autoritate publică organizată
la nivel central, sunt aplicabile aceste prevederi legale.
În raport de obiectul
litigiului, sub aspectul competenței de soluționare, cauza intră însă sub
incidența dispozițiilor art. XXIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri
pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea
punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
potrivit cărora:
"Art. XXIII. -
(1) Procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia
contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării,
potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal
învestite se judecă de instanțele devenite competente potrivit prezentei legi.
(2) Recursurile
aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi și care,
potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la
curțile de apel.
(3) Procesele în curs
de judecată în primă instanță în materia contenciosului administrativ și fiscal
aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi pe rolul curților de apel
și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalelor se trimit la
tribunale.
(4) În cazurile
prevăzute la alin. (1) - (3), dosarele se trimit, pe cale administrativă, la
instanțele devenite competente să le judece."
De asemenea, conform
art. 109 din Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
2/2013, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului
public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a
tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin
lege competența altor instanțe".
Având în vedere că
prezentul litigiu este un proces în curs de judecată în primă instanță, care
până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 ar fi fost de
competența Curții de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal, în
raport de dispozițiile art. IV și art. XXIII alin. (1) și (3) din Legea nr.
2/2013, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei, în primă
instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios
administrativ și fiscal, instanță devenită competentă să îl soluționeze.
Temeiul legal al
regulatorului de competență
În consecință, având
în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22
alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de
soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București,
secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei privind pe reclamanta V.G. în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice în favoarea
Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 6 iunie 2013.
Procesat de GGC - LM