ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5622/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta V.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, a formulat contestație împotriva refuzului pârâtului de a soluționa favorabil Memoriul înregistrat la această instituție sub nr. 79521 din 27 noiembrie 2009 și comunicat la data de 23 decembrie 2009 prin Adresa nr. 84646 din 21 decembrie 2009 emisă de minister. Reclamanta a solicitat anularea Adresei nr. 84646 din 21 decembrie 2009, obligarea pârâtei să depună măsurile legale în vederea acordării drepturilor salariale neacordate ca urmare a reducerii salariului lunar de bază, majorat în temeiul Legii nr. 334/2007, respectiv de la 4.010 RON la 3.232 RON.

A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtului să depună măsurile legale în vederea retribuirii echitabile a sa, prin acordarea pentru perioada 05 aprilie 2007 - 03 august 2009 și pentru viitor, a sporului instituțional specific de 75% din salariul de bază lunar prevăzut de art. 2 din H.G. nr. 170 din 9 martie 2005. De asemenea, reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la depunerea măsurilor legale în vederea acordării sporului de 75% din salariul de bază lunar acordat pentru personalul care gestionează fonduri comunitare, potrivit H.G. nr. 595/2009, începând cu data de 3 august 2009. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență Prin Sentința nr. 2055 din 16 martie 2011, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel București a reținut în esență, că între cele două părți în litigiu a fost perfectat un contract individual de muncă supus regimului juridic reglementat de codul muncii, astfel că reclamanta nu are calitatea de funcționar public iar actele contestate nu sunt acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004. Prin Sentința nr. 1035 din 31 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență, că începând cu data de 3 august 2009, prin Ordinul Ministrului Dezvoltări Regionale și Locuinței nr. 615/2009, Contractul de muncă nr. 445 din 15 aprilie 2004, în baza căruia reclamanta a fost încadrată pe durată nedeterminată, în funcția de consilier pentru afaceri europene, la Direcția Cooperare Teritorială Internațională, a fost suspendat pentru motive personale în temeiul art. 54 C. muncii, tot la aceeași dată, prin același Ordin fiind numită, pe perioadă determinată, în funcția publică de consilier evaluare examinare grad asistent, la Direcția Cooperare Teritorială Internațională din cadrul Ministerului Dezvoltări Regionale și Locuinței.

La termenul din 31 ianuarie 2013, tribunalul a disjuns cererile în pretenții cu titlu de diferențe de drepturi salariale pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 3 august 2009 și cu titlu de spor de 75% din salariul de bază, pentru perioada 5 aprilie 2007 - 3 august 2009, fiind format Dosarul nr. 4029/3/2013. S-a mai arătat în considerentele sentinței tribunalului că între părți au existat raporturi de muncă începând cu data de 15 aprilie 2004, în baza Contractului individual de muncă înregistrat la pârât cu nr. 445 din 15 aprilie 2004, reclamanta ocupând postul de consilier de integrare, însă începând cu data de 3 august 2009 aceasta a fost numită în funcția publică de consilier evaluare examinare grad asistent, prin Ordinul nr. 619 din 10 august 2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale și Locuinței.

Prin urmare, a reținut tribunalul, drepturile salariale pretinse pentru activitatea desfășurată începând cu data de 3 august 2009 fac obiectul raportului de serviciu existent între părțile litigiului, reclamanta având de la acea dată statutul de funcționar public, astfel că, în temeiul art. 80 și art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public, competența de soluționare aparține instanței de contencios administrativ. Constatând ivit conflictul negativ de competență, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență. II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență 1. Argumente de fapt și de drept relevante Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Pentru identificarea instanței competente după materie este esențial de stabilit obiectul cererii de chemare în judecată. După cum rezultă din prezentarea considerentelor de la pct. I1 și 2 ale acestei decizii, în urma disjungerii dispuse la termenul din 31 ianuarie 2013 de către Tribunalul București, obiectul cauzei îl reprezintă plata drepturilor salariale pretinse pentru activitatea desfășurată începând cu data de 3 august 2009, dată de la care reclamanta a fost numită, prin Ordinul nr. 619 din 10 august 2009, în funcția publică de consilier evaluare examinare grad asistent, având statutul de funcționar public.

Legea nr. 188/1999 - la art. 1 alin. (1) "reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu". Potrivit 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, competența de soluționare a litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, aparține curților de apel. Cum în speță obligația de plată a drepturilor salariale ale reclamantei aparține Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, autoritate publică organizată la nivel central, sunt aplicabile aceste prevederi legale.

În raport de obiectul litigiului, sub aspectul competenței de soluționare, cauza intră însă sub incidența dispozițiilor art. XXIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "Art. XXIII. - (1) Procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente potrivit prezentei legi. (2) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel.

(3) Procesele în curs de judecată în primă instanță în materia contenciosului administrativ și fiscal aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi pe rolul curților de apel și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalelor se trimit la tribunale.

(4) În cazurile prevăzute la alin. (1) - (3), dosarele se trimit, pe cale administrativă, la instanțele devenite competente să le judece." De asemenea, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe". Având în vedere că prezentul litigiu este un proces în curs de judecată în primă instanță, care până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 ar fi fost de competența Curții de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. IV și art. XXIII alin. (1) și (3) din Legea nr. 2/2013, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, instanță devenită competentă să îl soluționeze.

2. Temeiul legal al regulatorului de competență În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta V.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 iunie 2013. Procesat de GGC - LM