ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1829/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1829/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la

data de 12 iulie 2012 și înregistrată sub nr. 8782/86/2012, reclamantul I.C. a

chemat în judecată pe pârâții P.V., P.D. și SC X.M. SRL solicitând obligarea

acestora, în solidar, la plata sumei de 600.000 RON cu titlul de daune morale,

cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că,

în fapt, la data de 5 iunie 2012, în cotidianul O.S., editat de pârâta SC X.M.

SRL, a fost publicat, sub semnătura D.P. (aparținând pârâtului P.D.).

În cuprinsul articolului

au fost prezentate o serie de afirmații insultătoare și calomnioase formulate de

pârâtul P.V. la adresa sa.

Susține că toate afirmațiile

sunt lipsite de orice suport faptic real întrucât nu a fost niciodată acuzat sau

cercetat pentru săvârșirea unor fapte de natura celor indicate (cămătărie, proxenetism,

participare la furt), nu există niciun indiciu care să acrediteze ideea săvârșirii

de către el a unor astfel de fapte, după cum nu există nici indicii sau fapte concrete

din care să rezulte că ar avea legături cu clanuri interlope sau că ar fi săvârșit

acte de manipulare sau intimidare a alegătorilor.

În contextul în care acuzațiile

ce i-au fost aduse prin articolul incriminat sunt în mod vădit calomnioase, ele

fiind de natură să aducă în mod grav atingere onoarei și reputației sale, reclamantul

susține că prim-pârâtul, care a formulat practic aceste acuzații, se face vinovat

de săvârșirea unei fapte civile delictuale generatoare de prejudicii morale.

Totodată, apreciază că

răspunderea pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației sale revine

în egală măsură și celorlalți pârâți, în calitate de redactor și respectiv editor

al publicației în care a apărut articolul incriminat, întrucât aceștia au încălcat

normele deontologiei profesionale, redând afirmațiile prim-pârâtului fără să fi

efectuat o minimă verificare în privința bazei lor factuale și fără să-l fi contactat

pentru a-i solicita punctul de vedere.

În acest sens, invoca

practica C.E.D.O. în care s-a stabilit că editorului unei publicații îi revin în

mod indirect aceleași îndatoriri și responsabilități ca și autorului

articolului și că afirmațiile referitoare la fapte determinate, susceptibile de

a fi probate, făcute în absența unor dovezi care să le susțină, nu se bucură de

protecția art. 10 din Convenție, ziariștilor revenindu-le obligația de a verifica

orice declarație publicată și de a se asigura că aceasta are o bază factuală suficient

de precisă și proporțională cu natura și forța afirmațiilor.

În consecință, a apreciat

că tuturor celor trei pârâți le incumbă răspunderea solidară pentru repararea prejudiciului

cauzat de publicarea articolului incriminat, prin care s-a adus o atingere gravă

onoarei, demnității și reputației sale.

În ceea ce privește cuantificarea

prejudiciului suferit, reclamantul a susținut că aceasta trebuie să aibă în vedere

gravitatea deosebită a acuzațiilor formulate la adresa sa, faptul că aceste acuzații

nu au absolut nici o bază factuală, împrejurarea că articolul incriminat a fost

publicat în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale din anul 2012

cu scopul vădit de a-l denigra în mod public, precum și împrejurarea că afirmațiile

din cuprinsul articolului i-au afectat în mod grav imaginea publică și reputația

de care se bucura, i-au distrus prestigiul social, compromițându-i în totalitate

șansele de a fi ales în funcția publică pentru care a candidat.

Relevant este de asemenea

și faptul că, datorită tirajului cotidianului în care a fost publicat articolul,

acesta a ajuns la cunoștința unui număr foarte mare de persoane și a creat îndoieli

serioase asupra persoanei și reputației sale.

În raport de toate aceste

elemente, care i-au creat traume psihice puternice și care i-au lezat în mod grav

dreptul la onoare, reputație și la propria-i imagine, reclamantul a apreciat că

valoarea prejudiciului cauzat prin faptele ilicite ale pârâților este de 600.000

RON.

În drept, a invocat dispozițiile

art. 72, art. 73, art. 1349, art. 1357-art. 1359, art. 1373 noul C. civ., art. 30,

art. 31 din Constituția României, art. 69, art. 70, art. 76 din Legea nr. 3/1974,

art. 274 C. proc. civ.

Pârâtul P.V. a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele

aspecte:

Declarațiile făcute de

către pârât au avut strict caracter politic, de informare și de împrospătare a memoriei

alegătorilor asupra caracterului și trecutului reclamantului.

Interviul a fost acordat

în preajma alegerilor locale din luna iunie 2012 când reclamantul candida ca independent

la un fotoliu de primar și a fost acordat în calitate de om politic, ca președinte

al organizației județene Suceava a Partidei Romilor „Pro Europa”.

Scopul urmărit de către

pârât a fost informarea alegătorilor și nu se poate vorbi despre o atingere adusă

imaginii publice a reclamantului deoarece această imagine publică era deja atinsă,

prin propriile sale fapte, înainte de a acorda pârâtul interviul.

A susținut pârâtul că,

la nivelul orașului Vatra Dornei, în care reclamantul deține o oarecare notorietate,

etichetele de „interlop”, „cămătar”, „proxenet” i-au fost aplicate de multă vreme

de către opinia publică, iar reiterarea acestora în respectivul ziar nu a fost de

natură să provoace cetățenilor din localitate nicio revelație.

Sub aspectul apărării

sale, în sprijinul afirmațiilor de mai sus, a arătat că poate face dovada, cu martori,

asupra caracterului de notorietate, la nivel local, a activităților reclamantului.

A apreciat că se poate

vorbi de acordarea de daune morale în ipoteza în care imaginea imaculată a unei

persoane a fost terfelită și batjocorită cu intenție de o altă persoană, provocându-i

suferințe morale și afectându-i imaginea publică.

Pe de altă parte, nu se

poate vorbi de o degradare a imaginii, despre un impact puternic al celor cuprinse

în interviu, atât timp cât, la alegerile locale ce au urmat la scurt timp după interviu,

reclamantul a fost votat de 1.748 de persoane, în condițiile în care la alegerile

parlamentare din 2008 fusese votat, în condițiile unei participări mult mai numeroase

la vot, de către 2640 de persoane.

Sub aspectul subiectiv,

al suferinței încercate și a degradării imaginii în fața persoanelor apropiate,

pârâtul a depus un extras dintr-un interviu acordat de către reclamant mass-mediei

locale, în care precizează că spusele pârâtului sunt „mizerii ordinare, iar oamenii

care mă cunosc, și nu sunt puțini la număr, le vor trata ca atare, adică le vor

băga la coșul de gunoi”. A considerat pârâtul că, din acest interviu, rezultă că

afirmațiile sale nu i-au zguduit reclamantului încrederea personală și, cu atât

mai mult, nici persoanele apropiate și anturajul extins nu i­-au dat de înțeles

că au dat crezare celor expuse. A apreciat, în concluzie, că interviul nu a conținut

altceva decât declarații politice și expunerea unor stări de fapt cu caracter de

notorietate.

Ceilalți intimați deși

legal citați nu s-au prezentat în instanță și nici nu au depus la dosar întâmpinare.

Instanța a încuviințat

tuturor părților proba cu martori și înscrisuri.

Prin sentința civilă

nr. 960 din 24 mai 2013, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea, a obligat

în solidar pârâții să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de daune

morale; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâților

la plata cheltuielilor de judecată .

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut următoarele:

La data de 5 iulie 2012,

în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale din anul 2012, în cotidianul

O.S., editat de pârâta SC X.M. SRL a fost publicat sub semnătura D.P. (aparținând

pârâtului P.D.).

În cuprinsul

articolului au fost redate, textual, afirmațiile pârâtului P.V. privind persoana

reclamantului I.C., în sensul că ar avea un „CV de cămătar, proxenet și coautor

la spargerile caselor și apartamentelor persoanelor cu avere”, că „acuzațiile sunt

fondate și pot fi probate”, că acesta nu este cinstit, sincer, drept, el „încercând

alianțe periculoase pentru oraș cu diverse clanuri și grupări interlope”. Prin același

articol, reclamantul a fost acuzat de intimidarea alegătorilor, de influență și

manipulare în atingerea scopurilor personale și deservirea intereselor unor acoliți,

cu referire directă la un clan de interlopi, fiind numit „interlop traseist politic”.

S-a apreciat, de către

instanța de fond, că temeiul acordării daunelor morale îl reprezintă prejudiciul

moral constând în consecințele negative, rezultatele dăunătoare ale lezării valorilor

cu conținut neeconomic, ce reprezintă tot atâtea atribute ale personalității umane.

Cât privește condițiile

oferite de cadrul legislativ național pentru valorificarea atingerilor aduse valorilor

nepatrimoniale, instanța a reținut că sunt aceleași ca în cazul prejudiciului material,

respectiv dispozițiile art. 998 C. civ. din 1864, dispozițiile noului C. civ., nefiind

aplicabile în cauză, față de data publicării articolului în ziar, respectiv 5

iunie 2012 și de dispozițiile art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 287/2009

privind noul C. civ. care consacră principiul „regit tempus actum” și cel al neretroactivității

legii civile .

Art. 30 alin. (6) și alin.

(8) din Constituția României stipulează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia

demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine,

iar răspunderea civilă pentru informația sau creația adusă la cunoștință publică

revine editorului sau autorului, iar art. 31 alin. (4) din Constituție dispune că

mijloacele de informare în masă publice și private sunt obligate să asigure informarea

corectă a opiniei publice.

De asemenea, potrivit

art. 69 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 3/1974, în vigoare la data publicării

art. (abrogat expres la data de 4 iulie 2012), libertatea presei nu poate fi folosită

în scopuri potrivnice intereselor persoanelor fizice și juridice, iar publicarea

și difuzarea prin presă a unor date sau fapte neadevărate, de natură a vătăma interesele

legitime și a știrbi demnitatea, onoarea sau reputația unei persoane, prestigiul

său social sau profesional, ori prin care se proferează insulte, calomnii la adresa

unei persoane, este interzisă.

Instanța de fond a considerat

de necontestat faptul că publicarea articolului încriminat, al cărui conținut se

referă explicit la persoana reclamantului, care ar avea un „CV de cămătar, proxenet,

coautor a unor spargeri din locuințe și legături cu grupări interlope”, acuzații

extrem de grave care, dacă ar fi adevărate, ar atrage răspunderea penală a reclamantului,

au provocat acestuia disconfort fizic și psihic, aducându-i o atingere gravă onoarei,

cinstei și demnității, i-au afectat prestigiul și personalitatea morală, încălcându-i

dreptul la propria imagine, toate acestea în contextul în care reclamantul se afla

în campanie electorală, candidând la funcția de primar al orașului Vatra Dornei

Articolul din ziar a fost multiplicat și depus în cutiile poștale ale locuitorilor

orașului Vatra Dornei, iar impactul negativ al publicării și răspândirii lui, a

fost devastator pentru persoana reclamantului, a soției și fiului acestuia, aspecte

dovedite cu depoziția martorilor D.D. și C.C.

Au fost înlăturate apărările

pârâtului P.V., formulate în întâmpinare, conform cărora, la nivelul orașului Vatra

Dornei, etichetele de „interlop”, „cămătar”, „proxenet” i-au fost aplicate reclamantului

de multă vreme de opinia publică și că însuși reclamantul și-a degradat imaginea

publică prin faptele și comportamentul său, aspect reflectat și prin numărul scăzut

de voturi obținut în alegeri, în condițiile în care instanța de fond a apreciat

că pârâtul nu a reușit să probeze realitatea acestor afirmații.

Astfel, instanța de fond

a înlăturat ca nesinceră depoziția martorului K.F. care a arătat, în esență, că

a vândut reclamantului mai multe bunuri ce proveneau din săvârșirea infracțiunii

de furt, că acesta practica cămătăria, că în barul proprietatea sa existau angajate

care practicau prostituția și că prietenul său i-a relatat că reclamantul i-a dat

în mai multe rânduri mașina pe care a folosit-o la comiterea mai multor sustrageri

de bunuri, întrucât a constatat că nu se coroborează cu niciuna din probele administrate

în cauză.

În plus, instanța a pus

sub semnul îndoielii credibilitatea declarațiilor martorului care, singur, a arătat

că a fost condamnat în mai multe rânduri la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea

mai multor infracțiuni de furt.

Nu a fost reținută nici

depoziția martorului C.P. care a relatat că, în vara anului 2002, fiica soției sale

în vârstă de 17 ani a lucrat timp de 2 luni în localul proprietatea reclamantului

(restaurantul „P.B.” situat în orașul Vatra Dornei), ocazie cu care a aflat că unele

fete erau trimise să se prostitueze, instanța de fond apreciind ca cert dovedit

în cauză cu înscrisurile depuse la dosar că, la data de 4 noiembrie 2000, restaurantul

„P.B.” a fost distrus într-un incendiu, astfel că în anul 2002 nu funcționa, procesul-verbal

de recepție finală a lucrării, după incendiu, fiind datat 3 august 2004.

S-a constatat că depoziția

martorului C.M. este irelevantă în cauză, întrucât a arătat că nu cunoaște nimic

despre faptul că în barul reclamantului s-ar fi desfășurat activități ilegale ori

imorale.

De asemenea, depoziția

martorei L.L., care a declarat că în anul 2002 reclamantul a răpit-o pe fiica sa

în vârstă de 22 ani în timp ce aceasta se afla în parc pe timp de zi, împreună cu

3-4 prietene, a fost înlăturată ca neverosimilă și ca nesinceră, deoarece, așa cum

s-a arătat deja, în anul 2002, restaurantul nu funcționa.

Instanța de fond a apreciat

că nu s-a făcut dovada că reclamantul ar fi fost cercetat ori condamnat penal pentru

vreo faptă de natură penală, iar din adresa din 20 martie 2013 eliberată de Poliția

Municipiului Vatra Dornei a rezultat că nu au fost înregistrate plângeri penale

împotriva reclamantului.

Din adeverința din 22

februarie 2013 eliberată de Primăria Municipiului Vatra Dornei a rezultat că reclamantul

a fost consilier local în cadrul Consiliului Local al Municipiului Vatra Dornei

în perioada 20 iunie 2000-22 iunie 2004 și 19 iunie 2008-28 august 2008, iar în

perioada mandatului iunie 2004-iunie 2008 a fost consilier județean la Consiliul

Județean Suceava. Prin hotărârea Comitetului Asociației Pensionarilor din Vatra

Dornei, toți pensionarii din Municipiul Vatra Dornei au hotărât să sprijine candidatura

reclamantului la funcția de primar al Municipiului Vatra Dornei.

S-a considerat că, în

ipoteza în care afirmațiile autorului articolului publicat în ziar relativ la persoana

reclamantului, la activitatea și conduita sa, ar fi fost reale, în mod cert reclamantul

nu ar fi fost ales consilier local de cetățeni în două legislaturi consecutive,

iar hotărârea din mai 2012 a Comitetului Asociației Pensionarilor care în unanimitate

au sprijinit candidatura reclamantului pentru funcția de Primar, nu ar fi fost adoptată.

Concluzia că afirmațiile

prim pârâtului, publicate în articolul încriminat, sunt lipsite de orice suport

real, a fost confirmată, în opinia primei instanțe, și de depozițiile martorilor

D.D. și C.C., care au arătat că reclamantul este o persoană cinstită, corectă și

onestă, implicat în viața politică locală încă din 1991, perioadă în care a ocupat

atât funcții eligibile (consilier local și consilier județean), cât și funcții de

execuție, în prezent fiind director SC A.C.E.T. SA.

Deși martorii au arătat

că articolul publicat i-au diminuat considerabil șansele reclamantului de a fi ales,

instanța de fond nu a putut reține o legătură directă de cauzalitate între cele

două fenomene, întrucât a apreciat că succesul în alegeri al unui candidat este

influențat de o multitudine de factori, împrejurări și circumstanțe de o complexitate

deosebită, a căror analiză nu poate fi realizată în litigiul de față.

S-a constatat că reclamantul

nu a probat nici existența unei legături de cauzalitate directă între publicarea

articolului în ziar și diminuarea activității economice a firmei sale, care să poată

fi cuantificată prin reținerea unui prejudiciu de ordin moral.

În mod similar, s-a reținut

că rezultatele economice ale unei firme se obiectivează într-un cadru mai larg,

determinat de factori ce țin de managementul firmei respective, condiții socio-economice,

piață concurențială, etc.

Instanța de fond a apreciat,

însă, că fapta ilicită a pârâților a fost clar dovedită prin publicarea în ziar

a articolului cu conținut denigrator privind persoana reclamantului, prin formularea

unor afirmații fără nici o bază factuală, fără a fi verificate și care nu au fost

în niciun fel dovedite, astfel că demersul jurnalistic al pârâților nu se circumscrie

activității licite de informare corectă a opiniei publice.

De asemenea a fost dovedit,

în cauză, că prin publicarea articolului în ziar, s-au adus grave atingeri imaginii

personale a reclamantului prin încălcarea dreptului său la demnitate, la respectarea

imaginii profesionale și a prestigiului moral, între fapta ilicită și prejudiciul

moral suferit de reclamant existând, așadar, o legătură de cauzalitate directă.

Pentru considerentele

de fapt și de drept expuse, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat, în

solidar, pârâții să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlul de daune

morale, apreciind că această sumă este îndestulătoare pentru repararea prejudiciului

moral încercat de reclamant.

S-a reținut că obligația

solidară a pârâților rezidă din prevederile art. 70, art. 76 din Legea nr. 3/1974

care dispun că răspunderea pentru respectarea dispozițiilor art. 69 din același

act normativ revine atât ziaristului, cât și consiliului de conducere, colegiului

de redacție sau redactorului șef al organului de presă.

De asemenea, practica

C.E.D.O. a stabilit în mod constant că editorului unei publicații îi revin, în mod

indirect, aceleași îndatoriri și responsabilități ca și autorului articolului. Afirmațiile

referitoare la fapte determinate, susceptibile de a fi probate, făcute în absența

unor dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenție,

ziariștilor revenindu-le obligația de a verifica orice declarație publicată și de

a se asigura că acesta are o bază suficient de precisă și proporțională cu natura

și forța afirmațiilor.

Cum reclamantul nu a făcut

în nici un fel dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, cererea

sa privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă

în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantul I.C. și pârâtul P.V., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Reclamantul I.C., prin

motivele de apel formulate, a arătat că instanța de fond a cuantificat greșit prejudiciul

moral cauzat prin fapta ilicită reținută în sarcina pârâților, fără a ține seama

de dimensiunea reală a acestui prejudiciu, de toate componentele sale și de gravitatea

atingerii aduse onoarei, demnității, carierei, vieții familiale și socio-profesionale.

Pârâtul P.V. a susținut

că prima instanță, în mod absolut nelegal și invocând motive care exced cadrului

juridic (străine de natura pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 vechiul C. proc.

civ.), a eliminat toate depozițiile martorilor audiați la propunerea pârâtului,

a refu­zat administrarea unor probe esențiale care puteau confirma depozițiile respective,

a negat evi­dența faptică rezultată din înscrisuri și a pronunțat pe final o sentință

nelegală care contrazice flagrant realitatea.

Apelantul a arătat că

nu avea cum să probeze faptul că pârâtul a declarat doar ceea ce era de notorietate

cu­noscut decât cu martori din pătura de mijloc, inclusiv foști parteneri de furturi,

martori de condi­ție medie, cu o exprimare neelevată, dar a căror sinceritate nu

putea fi pusă la îndoială.

A susținut apelantul că

acceptarea fie și numai a unui singur pasaj dintr-o singură depoziție a martori­lor,

ar fi însemnat confirmarea caracterului de notorietate al tuturor afirmațiilor pârâtului.

De asemenea a contestat înlăturarea, de către instanța de fond, a depozițiilor unor

martori cu motivarea greșită că vizează perioada în care localul reclamantului ar

fi fost închis în urma incendiului în perioada 2000-2004, deși nu s-a făcut proba

inactivității lui.

Prin decizia nr. 101 din

19 noiembrie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, au fost respinse ca

nefondate apelurile declarate de părți.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de apel a reținut următoarele:

Deși nu s-a contestat

prin apelurile declarate în cauză, în speță sunt aplicabile dispozițiile noului

C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, iar nu cele ale vechiului C. civ. din

1864, cum reține eronat prima instanță.

Astfel, potrivit art.

220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., acesta a intrat

în vigoare la data de 1 octombrie 2011, iar fapta ilicită, ce se impută pârâților,

a fost săvârșită la data de 5 iunie 2012, cu prilejul publicării unui articol ce

conținea afirmații pretins calomnioase la adresa reclamantului, deci după intrarea

în vigoare a noului C. civ., art. 6 din acest act normativ la care se referă prima

instanță neavând relevanță, nefiind vorba de un act sau un fapt juridic săvârșite

înainte de intrarea sa în vigoare. Potrivit art. 1357 alin. (1) noul C. civ., cel

care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție,

este obligat să îl repare. Rezultă că și noul cod reglementează aceleași patru condiții

pentru atragerea răspunderii civile delictuale ca și vechiul cod: existența unei

fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciu și a vinovăției.

Pârâtul P.V. a criticat

sentința primei instanțe cu referire la situația de fapt reținută, respectiv înlăturarea

declarațiilor martorilor pe care i-a propus sau respingerea unor probe.

A reținut instanța de

apel că, în speță, pârâtul, în calitate de Lider al Partidei Romilor, a făcut o

serie de afirmații la adresa reclamantului, candidat independent în acel moment

la funcția de Primar al municipiului Vatra Dornei, în cadrul unui articol de presă

publicat în ziarul O.S. din data de 5 iunie 2012 (alegerile locale având loc pe

data de 10 iunie 2012) prin care se imputa reclamantului comiterea unor fapte de

natură penală: cămătărie (incriminată prin Legea nr. 216/2011), proxenetism, furt

calificat și încheierea unor alianțe cu grupări interlope (deci grupări cu o activitate

ilegală, suspectă).

Pentru a-și dovedi susținerile,

pârâtul a propus și au fost audiați martorii K.F. , L.L., C.P. și C.M.

Ca și prima instanță,

Curtea de apel a apreciat că aceste declarații nu sunt credibile, fiind date pro

causa. Activitatea infracțională a martorului K.F., pe care el însuși o recunoaște,

este un element ce trebuie luat în considerare în aprecierea sincerității declarației,

în contextul în care declarația sa nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă,

nu s-a dovedit că ar fi existat măcar o sesizare sau o plângere penală cu privire

la pretinsa activitate infracțională extrem de bogată a reclamantului, ce s-ar fi

întins pe parcursul mai multor ani, astfel cum a susținut martorul. La dosarul cauzei

s-a depus un contract de vânzare-cumpărare autentificat încheiat între A.N.D. și

reclamant, prin care acesta i-a vândut apartamentul contra sumei de 44.000.000 RON,

achitați integral la data autentificării, conform mențiunilor din contract, fiind

contrazisă susținerea martorului că apartamentul a fost dobândit ca urmare a nerestituirii

unui împrumut cu camătă.

În ceea ce privește declarația

martorei L.L., Curtea de apel a apreciat că nici aceasta nu este credibilă, relatând

comiterea unei infracțiuni extrem de grave de către reclamant, lipsirea de libertate

în mod ilegal a 4 sau 5 persoane, care ar fi fost răpite dintr-un loc public și

obligate să se prostitueze într-un alt loc public, un club, pe o perioadă de 2 sau

3 luni, fără să existe nicio sesizare, cercetare a poliției în acest caz sau dovada

că poliția ar fi refuzat să acționeze.

Instanța de apel a constatat

că martorul C.P. nu relatează aspecte pe care le cunoaște personal cu privire la

pretinsa activitate infracțională a reclamantului. Cu privire la împrumutul unei

sume de bani de către vărul său de la reclamant, martorul nu a văzut personal contractul

de împrumut, nu a arătat care era dobânda stabilită de reclamant (care nu putea

să fie decât cea legală pentru a se putea executa silit un astfel de contract, în

caz contrar reclamantul nu ar fi putut să intre în posesia bunurilor altei persoane

și să le vândă). La fel declarația acestui martor nu se coroborează cu nicio altă

probă vizând faptele concrete descrise.

A mai apreciat instanța

de apel că declarația martorului C.M. este irelevantă atât timp cât martorul nu

a putut să relateze nimic concret cu privire la persoana reclamantului sau la pretinsa

activitate de prostituție ce s-ar fi desfășurat în localul acestuia.

S-a reținut că, în contraprobă,

au fost audiați martorii D.D. (comentator politic) C.C. (politician într-un alt

partid), N.I. și A.E.G., care au contrazis susținerile martorilor K.F. și C.P. cu

privire la percepția publică a persoanei reclamantului, susținând, în esență, că

acesta este cunoscut ca fiind un om corect, onest, nu au auzit ca oamenii să discute

negativ despre reclamant sau despre implicarea sa în activități de natură penală,

primii doi fiind persoane implicate în viața politică și care ar fi trebuit să aibă

cunoștință de pretinsa proastă reputație a reclamantului.

La dosar s-a depus o adresă

emisă de Primăria municipiului Vatra Dornei în care se precizează că, în anul 2002,

nu s-a emis autorizație de funcționare pentru restaurantul P.B., la care martorii

s-au referit ca aparținând reclamantului. Instanța de apel a apreciat, însă, că

această adresă nu poate constitui o dovadă a faptului că în anul 2002 restaurantul

nu ar fi funcționat, întrucât nu este suficient de precisă, autorizația de funcționare

emițându-se în momentul înființării restaurantului (ori acesta era deschis anterior

acestui an, astfel cum rezultă din probe) și trebuia vizată anual. Potrivit înscrisurilor

din dosar, la restaurantul menționat a avut loc, în data de 4 noiembrie 2000, un

incendiu care a distrus două magazii, spații de cazare și acoperișul restaurantului

pe o suprafață de 210 mp. S-a considerat că nici aceste înscrisuri nu dovedesc că

activitatea restaurantului a fost întreruptă în acel moment, în lipsa altor probe.

În acest sens nu au relevanță autorizația de construire emisă la 1 august 2001 și

procesul-verbal de recepție finală a lucrării din 3 august 2004 care atestă că s-au

efectuat lucrări de extindere a spațiului comercial existent cu restaurant și spațiu

de cazare, nu de reconstruire. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu este

corectă concluzia primei instanțe că în cursul anului 2002 restaurantul P.B. nu

a funcționat, critica apelantului pârât fiind întemeiată sub acest aspect, însă

declarațiile martorilor au fost corect înlăturate pentru celelalte motive, expuse

mai sus.

În plus, Curtea de apel

a reținut faptul că dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituția României și

ale art. 5

2

C. pen. instituie prezumția de nevinovăție, potrivit căreia

orice persoană este considerată nevinovată până la proba vinovăției sale printr-o

hotărâre penală definitivă. De asemenea, art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului garantează fiecărui acuzat prezumția de nevinovăție, dispunând

că orice persoană acuzată de comiterea unui infracțiuni este prezumată nevinovată,

până când vinovăția sa a fost legal stabilită.

Prin urmare, neexistând

o hotărâre penală de condamnare a reclamantului pentru vreuna din infracțiunile

pretins comise, nu se poate reține că în cauză s-a făcut proba verității celor afirmate

de pârât.

Pârâtul a criticat și

respingerea de către prima instanță a unor probe.

Cu privire la acest aspect,

s-a reținut, în apel, că la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2013 pârâtul

a propus proba testimonială cu 5 martori, instanța limitând numărul martorilor la

4, fără martorul C.I. aflat în Penitenciarul G., încuviințând și reclamantului același

număr de martori. Curtea de apel a constatat că prima instanță a făcut aplicarea

art. 187 C. proc. civ., limitând numărul martorilor propuși, audierea unui număr

de patru martori pentru fiecare parte fiind suficient.

În ședința din data de

26 februarie 2013 pârâtul, prin apărător, a cerut instanței să facă adresă la Poliția

municipiului Vatra Dornei în care să precizeze dacă există dosar de urmărire informativă

care să privească activitatea SC R.C. SRL, administrat în reclamant, în perioada

anilor 2002-2003. Cererea a fost încuviințată de instanță, cerându-se acestei instituții

și să precizeze dacă există plângeri penale la adresa reclamantului, dacă s-au făcut

cercetări și care este rezultatul acestora. S-a răspuns acestei solicitări că nu

există un astfel de dosar și nici plângeri penale care să îl vizeze pe reclamant

în această perioadă.

La termenul de judecată

din data de 17 mai 2013 pârâtul, prin apărător, a solicitat a se face adresă la

Poliția din Vatra Dornei, față de declarația martorei L.L. (din 26 februarie 2013)

pentru a se comunica dacă s-au aplicat în anul 2002 sancțiuni contravenționale unor

persoane de sex feminin care ar fi lucrat în restaurantul P.B., cerere corect respinsă

de prima instanță pentru că nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 138

C. proc. civ., având în vedere și opoziția reclamantului prin apărător.

Cererea a fost reiterată

în fața instanței de apel, fiind respinsă ca nefiind utilă soluționării cauzei,

întrucât ceea ce s-a imputat în fapt de către pârât reclamantului era comiterea

infracțiunii de proxenetism, activitate ce s-ar fi desfășurat în restaurantul P.B.,

iar dovada comiterii unei infracțiuni poate fi făcută cu o hotărâre penală de condamnare.

Față de situația de fapt

prezentată, Curtea de apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a apreciat

că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale menționate mai sus.

Cu referire la fapta ilicită,

instanța de apel a analizat-o și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în aplicarea

art. 10 din Convenție ce apără libertatea de exprimare.

Citând cauzele Handyside

c. Marii Britanii, Lingens c. Austriei și Castells c. Spaniei, Curtea de apel a

reținut că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, iar parag. 2 al

art. 10 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea

libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul

le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Tot astfel, Curtea a reținut

că, în jurisprudența Curții, s-a cristalizat principiul potrivit căruia „limitele

criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic, vizat în această

calitate, decât a unui individ obișnuit, spre deosebire de acesta din urmă, omul

politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor

și afirmațiilor sale (…) El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță”.

C.E.D.O. a stabilit o

foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de

valoare, distincția corespunzând, într-o anumită măsură, celei realizate în chiar

textul art. 10. Potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp

ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

În hotărârea din 14

octombrie 2008 în cauza Petrina contra României, C.E.D.O. a arătat că faptul de

a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă

și că, inclusiv o judecată de valoare, se poate dovedi excesivă, dacă este lipsită

total de o bază reală.

S-a apreciat, în speța

de față, că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt oameni politici iar alegațiile

pârâtului, ce au afectat reputația reclamantului, au fost făcute publice în cadrul

unui discurs politic în timpul campaniei electorale. În consecință, conform jurisprudenței

C.E.D.O., limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul omului obișnuit.

Omul politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și

al gesturilor sale. În cazul său dreptul la reputație trebuie pus mereu în balanță

cu interesul publicului de a fi informat (decizia de inadmisibilitate din 15 ianuarie

2013 în cauza Mugur Ciuvică contra României).

Curtea de apel a reținut

însă că afirmațiile pârâtului, care au determinat prezentul litigiu, nu sunt judecăți

de valoare, imputându-se reclamantului fapte determinate de natură penală, cămătărie,

proxenetism, furt calificat, înțelegeri cu grupări interlope, pârâtul susținând

că acuzațiile sunt fondate și pot fi probate însă, prin probele administrate în

cauză, nu s-a făcut proba verității. S-a constatat că aceste afirmații sunt lipsite

de orice fundament, atât timp cât nu s-a dovedit că ar fi existat cel puțin o sesizare

a organelor de urmărire penală cu privire la pretinsele fapte penale ale reclamantului

sau o cercetare penală, mai ales că s-a susținut că activitatea sa infracțională

era de notorietate și s-a desfășurat pe parcursul mai multor ani. Chiar dacă s-ar

aprecia că aceste afirmații sunt judecăți de valoare, instanța de apel le-a considerat

excesive, lipsite de o bază reală, fiind făcute nu pentru a informa publicul asupra

persoanei reclamantului, candidat la o funcție publică, ci în scopul afectării reputației

acestuia, pentru a scădea șansele sale de a fi ales în funcția de Primar.

Prin urmare, s-a apreciat

că pârâtul a săvârșit o faptă ilicită, prin afirmațiile denigratoare din cadrul

articolului de presă aducând atingere onoarei, reputației și demnității reclamantului

iar obligarea sa la plata de daune morale nu reprezintă o ingerință în dreptul său

la liberă exprimare.

S-a considerat că stabilirea

cuantumului daunelor morale rămâne la aprecierea subiectivă a judecătorului, în

funcție de circumstanțele cauzei, gradul de lezare a valorii sociale ocrotite (dreptul

la onoare și reputație), intensitatea și gravitatea adusă atingerii acesteia. S-a

constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine ca urmare a publicării

și distribuirii acestui articol de presă, fără a putea stabili cu certitudine că

acesta ar fi cauza diminuării șanselor sale de a câștiga cursa electorală sau a

activității economice a firmei sale, fiind consemnate simple aprecieri ale martorilor

în acest sens. În opinia instanței de apel, cu certitudine, în urma acestor acuzații,

reclamantul, cât și familia sa, au resimțit un sentiment de frustrare.

Curtea de apel a apreciat

că suma de 10.000 RON, stabilită de prima instanță, reprezintă o satisfacție echitabilă

acordată reclamantului, având în vedere și calitatea sa de om politic, ce se supune

conștient posibilității de a fi ținta unor critici și acuzații din partea adversarilor

politici, chiar dacă se dovedesc a fi neîntemeiate.

Față de cele reținute,

constatând că motivele de apel nu sunt întemeiate, Curtea a respins ambele apeluri

ca nefondate, precum și cererea reclamantului apelant de obligare a intimaților

la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul I.C., invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de respingere a apelului și nu răspunde,

în concret, criticilor formulate prin memoriul de apel, fapt ce atrage incidența

motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. anterior.

Susține că, prin memoriul

de apel a criticat cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond, arătând

că, la cuantificarea acestor daune, nu au fost avute în vedere toate elementele

și întreaga dimensiune a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâților, prejudiciu

care s-a concretizat în afectarea imaginii sale publice și a carierei politice,

în compromiterea șanselor de a fi ales în funcția publică, în atingerea adusă onoarei,

demnității și reputației, înjosirea sa în percepția publică, expunerea la batjocură

și la oprobriul public, afectarea relațiilor sociale ale tuturor membrilor familiei

și a activităților economice, toate aceste componente ale prejudiciului cauzându-i

suferințe psihice intense, pentru a căror reparare s-ar fi impus acordarea daunelor

morale într-un cuantum mai mare.

Răspunzând criticilor

sus menționate, instanța de apel a reținut că stabilirea daunelor morale rămâne

la aprecierea subiectivă a judecătorului și că, deși sunt incontestabile traumele

psihice și prejudiciul de imagine suferit, suma acordată de instanța de fond reprezintă

o satisfacție echitabilă, având în vedere calitatea sa de om politic și faptul că,

în această calitate, s-a expus în mod conștient riscului de a fi ținta unor critici

și acuzații din partea adversarilor politici.

Susține recurentul că

argumentele în considerarea cărora a fost respins apelul său nu răspund exigențelor

impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. anterior, potrivit cărora hotărârea trebuie

să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum

și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Obligația de motivare

a hotărârilor judecătorești își are izvorul în dreptul părților la un proces echitabil,

consacrat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care presupune posibilitatea

părții de a prezenta observațiile și argumentele sale în cadrul procedurilor judiciare,

precum și dreptul ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv,

motivarea clară, convingătoare și pertinentă a hotărârii constituind o garanție

în fața eventualului arbitrariu și totodată un punct de reper pentru exercitarea

controlului judiciar.

Este real că stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză

subiectivă de apreciere din partea judecătorului, însă la cuantificarea daunelor

morale instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii concrete consacrate

de doctrină și jurisprudență (cum ar fi consecințele negative suferite de cel în

cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care

au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială

a persoanei vătămate), să verifice incidența acestor criterii și să stabilească

motivat, în raport de toate datele concrete ale cauzei, elementele avute în vedere

la estimarea despăgubirilor.

cu aplicarea greșită a legii, fapt ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. anterior.

Susține recurentul că

temeiul legal al obligării pârâților la plata daunelor morale îl reprezintă dispozițiile

art. 1357 C. civ., normă ce reglementează răspunderea civilă delictuală, constând

în obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia printr-o faptă

ilicită.

Repararea integrală a

prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale.

În speță, elementele concrete

ale cauzei relevă că prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâților s-a concretizat

pe mai multe planuri, fiind de natură să aducă atingere nu doar onoarei, demnității

și reputației sale, ci și vieții sociale, politice, familiale și profesionale și

să confere traumelor psihice suferite o intensitate sporită, iar cerința reparării

integrale a prejudiciului, impusă de dispozițiile art. 1357 C. civ., impunea analiza

tuturor elementelor sale componente, în raport de care putea fi formulată, pe baze

obiective, o apreciere corectă a suferințelor psihice cauzate.

Din această perspectivă,

reiterează susținerile din apel în sensul că acuzațiile nefondate lansate de pârâți

la adresa sa în mod public i-au afectat în primul rând cariera politică și imaginea

publică în rândul comunității locale. Din probatoriul administrat în cauză a rezultat

că, la momentul publicării articolului incriminat, cariera sa politică era la apogeu.

Susține că acuzele mincinoase formulate și publicate la adresa sa i-au compromis

șansele de a câștiga cursa electorală și l-au eliminat practic din viața politică

deoarece aceste acuze au ajuns la cunoștința unui număr foarte mare de persoane

ca urmare a publicării lor în cotidianul O.S. și a modalității în care au fost aduse

la cunoștința publicului, prin distribuirea unor copii xerox ale articolului incriminat

în cutiile poștale ale alegătorilor și a comentariilor postate pe internet, amploarea

atingerii ce a fost adusă imaginii sale publice și carierei sale politice, fiind

dovedită de diferența dintre intențiile de vot anterioare publicării

articolului incriminat, astfel cum sunt ele redate în sondajele de opinie depuse

la dosar și rezultatele concrete obținute la scrutinul electoral.

De asemenea, dimensiunea

prejudiciului moral ce i-a fost cauzat este relevată și de caracterul deosebit de

grav al acuzațiilor formulate la adresa sa, lipsite de orice minimă bază factuală,

susținerile referitoare la pretinsa implicare în activități ilicite de cămătărie,

proxenetism, furt și la pretinsele relații cu lumea interlopă fiind de natură să

creeze îndoieli serioase în privința compatibilității sale cu funcția pentru care

candida și cu orice altă funcție publică, să îi afecteze în mod iremediabil onoarea,

demnitatea și reputația.

Separat de afectarea carierei

politice și a imaginii publice, susține recurentul că acuzațiile nereale formulate

la adresa sa i-au creat, lui și familiei, suferințe psihice intense, generate de

expunerea la batjocură, de oprobriul public pe care l-a atras calificarea sa ca

interlop, cămătar, proxenet, de faptul că nu doar el, ci și copiii au fost puși

în situația de a da explicații cu privire la nerealitatea acestor acuzații, toate

aceste elemente concrete care sunt confirmate de probele administrate în cauză reliefând

o dimensiune a prejudiciului moral suferit mult mai mare decât cea estimată de instanțele

de fond și apel.

Chiar în măsura în care

s-a reținut că nu este cert dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită

imputată pârâților, pe de o parte și pierderea cursei electorale, respectiv afectarea

activității sale economice, pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că afirmațiile

calomnioase publicate au avut aptitudinea de a-l plasa într-o postură de nedemnitate

și de lipsă de probitate morală, anturajul socio-profesional și comunitatea percepând

intens conținutul informațiilor difuzate, care au avut un impact substanțial asupra

mediului în care era angrenat.

În fine, motivarea instanței

potrivit căreia, în calitatea sa de om politic, s-ar fi expus în mod conștient riscului

de a fi supus unor critici din partea adversarilor politici, nu justifică nesocotirea

principiului reparării integrale a prejudiciului deoarece riscul la care face referire

instanța de apel vizează activitatea politică, iar nu viața privată, ori afirmațiile

calomnioase ale pârâților au vizat aspecte străine de viața politică, a căror veridicitate

nu a fost în nici un mod verificată și nici probată și care au fost mediatizate

exclusiv în scopul denigrării sale, limitele admisibile ale criticii, fiind depășite.

În raport de cele arătate,

consideră că principiul reparării integrale a pagubei, consacrat de art. 1357

C. civ., impunea acordarea daunelor morale într-un cuantum mai mare decât cel reținut

de instanțele de fond și de apel.

Analizând decizia recurată,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică a recurentului,

încadrată în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează

împrejurarea că instanța de apel nu ar fi motivat corespunzător exigențelor legale,

aspectul referitor la cuantificarea prejudiciului, în sensul că nu a verificat criteriile

invocate în apel apte a determina un cuantum mai mare și nu a precizat care au fost

elementele ce au determinat menținerea cuantumului stabilit în primă instanță.

Înalta Curte apreciază

că această critică nu este întemeiată în condițiile în care instanța de apel, în

considerentele deciziei recurate, a expus argumentele ce i-au format convingerea,

precum și pe acelea pentru care a respins apărările părților, iar motivarea susține

dispozitivul sentinței, cu care este în deplină concordanță.

Astfel, în apel au fost

analizate împrejurările în care s-a produs fapta ilicită, precum și îndeplinirea

celorlalte condiții cerute pentru declanșarea răspunderii civile delictuale a pârâților

și au fost evaluate consecințele pe care o astfel de faptă le-a produs asupra valorilor

nepatrimoniale ale victimei, pe care aceasta le-a menționat ca fiind grav afectate.

S-a apreciat însă că gravitatea

vătămării este atenuată de calitatea de politician a victimei, ce presupune un risc

asumat de expunere în vizorul opiniei publice. Incidența acestui risc a determinat

și aprecierea gradului de satisfacție echitabilă în determinarea cuantumului daunelor

morale, prin raportare, din această perspectivă, la jurisprudența relevantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, nu se poate

reține o lipsă a motivării opiniei instanței, în considerente existând expus, pe

larg, raționamentul pentru care a fost menținută soluția fondului atât în ceea ce

privește existența raportului juridic delictual, cât și a modalității de reparare

a prejudiciului moral odată constatat.

Față de împrejurarea,

necontestată de părți, că în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, acesta

rămâne la latitudinea judecătorului a fi stabilit după analiza valorilor morale

încălcate, se constată că instanța de apel a analizat împrejurările producerii faptei,

valorile încălcate, dar și calitatea și funcția persoanei criticate prin articolul

de presă și a apreciat în consecință asupra cuantumului prejudiciului.

Prin urmare, odată ce

instanța de apel a confirmat constatările instanței de fond referitoare la existența

unei fapte ilicite (afirmațiile defăimătoare prin presă), a prejudiciului (afectarea

onoarei, demnității, producerea de suferințe psihice) și a legăturii de cauzalitate

între prejudiciu și fapta pârâților săvârșită cu vinovăție, în mod legal a validat

cuantumul acestui prejudiciu, apreciat prin analiza echilibrului ce trebuie menținut

între libertatea de exprimare și necesitatea garantării drepturilor personal nepatrimoniale

ale individului vizat de fapta ilicită, cu indicarea argumentelor pentru care a

fost stabilit acest cuantum. În demersul analitic efectuat, instanța de apel a verificat

criteriile stabilite la judecata în fond, însă nu a identificat alte motive pe baza

cărora să procedeze la redimensionarea despăgubirilor, în sensul solicitat de reclamant.

Se constată că această

motivare este suficientă în raport de argumentele reclamantului, cărora li s-a răspuns

prin considerentele reținute, în analiza valorilor nepatrimoniale încălcate.

În cea de-a doua critică,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut

că dispozițiile art. 1357 C. civ. nu au fost corect aplicate în ceea ce privește

principiul reparării integrale a prejudiciului.

Înalta Curte reține că

principiul reparării integrale a prejudiciului este reglementat de art. 1385 C.

civ. și presupune repunerea efectivă a victimei în situația anterioară momentului

comiterii faptei ilicite, alin. (2)-alin. (4) din textul de lege menționat referindu-se

la tipuri de prejudicii a căror reparație se urmărește în aplicarea acestui principiu,

respectiv prejudiciul material și moral, prejudiciul actual și viitor, însă nu cel

ipotetic sau eventual, pierderea efectiv suferită și beneficiul nerealizat.

Înalta Curte apreciază

că, prin critica astfel formulată, recurentul tinde la a solicita reaprecierea cuantumului

daunelor morale stabilite în etapele devolutive ale procesului, neconstituind un

aspect de nelegalitate al hotărârii atacate ci de netemeinicie, de vreme ce vizează

modalitatea în care a fost apreciat probatoriul administrat referitor la gradul

în care valorile sale nepatrimoniale au fost afectate.

Modalitatea în care instanțele

de fond au interpretat probele referitoare la evaluarea vătămării nu poate forma

obiect de cenzură a judecății pe calea recursului.

În condițiile în care

recurentul nu invocă forme ale prejudiciului, din cele reglementate de lege, ce

nu ar fi fost acoperite, ci cuantumul redus al acestuia și cere instanței de recurs

să reanalizeze elemente de fapt care ar determina majorarea acestui prejudiciu,

toate aceste împrejurări țin de temeinicia și nu de nelegalitatea hotărârii și exced

cadrului procesual al unei căi extraordinare de atac.

În acest sens se constată

că reclamantul a susținut, în recurs, că nu au fost corect apreciate aspectele referitoare

la distrugerea carierei politice și a situației economice, însă aceste elemente

au fost înlăturate ca și criterii în stabilirea cuantumului prejudiciului, ambele

instanțe reținând că nu a fost dovedită o legătură de cauzalitate între acest eventual

prejudiciu și fapta ilicită.

În ceea ce privește suferința

familiei, aceasta a fost analizată și reținută ca element în stabilirea prejudiciului.

Împrejurarea că evaluarea nu a corespuns solicitărilor reclamantului nu reprezintă

un motiv de nelegalitate care să permită instanței de recurs să reaprecieze această

situație de fapt.

În consecință, față de

aceste considerente, Înalta Curte nu poate reține incidența motivelor de recurs

invocate, în cauză, de către recurent, motiv pentru care, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul I.C. împotriva deciziei nr. 101 din 19 noiembrie 2013 a

Curții de Apel Suceava, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 iunie 2014.