ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1802/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1802/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele;

Prin cererea formulată la 13 iulie 2011, C.N.

a solicitat instanței - în contradictoriu cu SC A.H. SRL, N.L., S.I. și I.D. -

să oblige pârâții la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale

pentru atingerea adusă dreptului la onoare, reputație și imagine, precum și a

dreptului la viața privată și de familie, drepturi încălcate ca urmare a unei

campanii denigratoare și „batjocoritoare” desfășurată de către pârâți la adresa

sa.

Totodată reclamantul

a mai solicitat și obligarea pârâților de a publica, pe cheltuiala lor,

dispozitivul sentinței ce va fi pronunțată de instanță, în cazul admiterii

acțiunii, pe prima pagină a ziarului, cu aceleași caractere ca cele folosite

pentru articolele încriminate.

S-a mai solicitat și

înlăturarea tuturor articolelor și comentariilor conținute de site-ul w.w.w.

adevărul.ro sau de oricare alt site aparținând pârâtei, care aduc atingere

onoarei, demnității și imaginii celui în cauză.

În motivarea cererii,

reclamantul a învederat instanței că a exercitat funcția de prim-procuror în

cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, până la data de 22 aprilie 2010,

în prezent fiind suspendat. D.N.A. a pus în mișcare acțiunea penală

împotriva sa în data de 22 aprilie 2010 și a publicat pe site-ul său

comunicatul, în cuprinsul căruia se arată faptul că este cercetat pentru

săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și constituire a unui

grup infracțional organizat, precum și pentru trei infracțiuni

de favorizare a infractorului. În urma trimiterii în judecată și a

acordării dreptului de acces al presei la informațiile cuprinse în dosarul

de urmărire penală, precum și cel privind cercetarea judecătorească, reclamantul

a constituit subiectul a numeroase articolele de presă, în mod intenționat

inexacte și având un caracter acuzator și denigrator. Astfel,

reclamantul a menționat, cu titlu de exemplu, articole intitulate "V.

l-a compătimit pe un procuror spăgar, N.C., patronul Parchetului Buftea; „Caracatița

Carpen a ademenit și un judecător”; „Cum albea dosarele rutiere

prim-procurorul de la Buftea (Cum operează un procuror corupt)". În continuare,

reclamantul a precizat că în data de 14 august 2010 a fost publicat un articol

în care se menționa că, „în afara mânăriilor cu dosare penale, a fost

prins pe camerele video, instalate de anchetatori în biroul său, în timp ce

întreținea relații sexuale cu avocata C.G.”, faptă nereală.

Reclamantul a considerat că aceste articole nu pot fi catalogate drept

informații oferite opiniei publice, ci atingeri grave aduse onoarei

și reputației unui om, în plus magistrat, scopul fiind denigrarea

acestuia și expunerea sa oprobriului public din dorința de a se crea

subiecte senzaționale cu impact asupra cititorilor, având ca finalitate

vânzarea acestor ziare și creșterea popularității cotidianului.

Totodată, reclamantul

a arătat că aceste informații denigratoare au influențat nu numai

opinia publică, dar și instanțele de judecată la momentul

soluționării recursurilor formulate împotriva încheierilor prin care se

dispusese prelungirea măsurii arestării preventive.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ., art. 54 din

Decretul nr. 31/1954, art. 30-31 din Constituția României și art. 10

din C.E.D.O.

Învestit în primă

instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civil, a respins cererea ca

neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că urmare punerii în mișcare a

acțiunii penale împotriva reclamantului, D.N.A. din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis la data de 23 aprilie 2010, un

comunicat de presă în care se menționează că în sarcina acestuia s-au reținut

infracțiunile de luare de mită și de constituire a unui grup infracțional

organizat, precum și trei infracțiuni de favorizare a infractorului.

La data de 16 iulie

2010, cu ocazia dispunerii soluției de trimitere în judecată, D.N.A. a emis un

alt comunicat de presă în care se precizează reținerea în sarcina reclamantului

C.N. a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, a trei

infracțiuni de luare de mită, a două infracțiuni de trafic de influență, a

infracțiunii de primire de foloase necuvenite, a opt infracțiuni de favorizare

a infractorului a infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale și a

celei de instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată,

fiind detaliată și starea de fapt care a stat la baza acestor încadrări.

Prin sentința

penală pronunțată la data de 10 februarie 2012 de Curtea de Apel

Brașov, în baza art. 33 lit. a), 34 lit. b), 35 alin. (3) C. pen., au fost

contopite pedepsele aplicate reclamantului pentru unele din faptele

menționate anterior și s-a dispus aplicarea unei pedepse principale de 5

ani închisoare, ce a fost sporită la 6 ani închisoare, alături de care a fost

aplicată și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., respectiv dreptul

de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul

de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a

ocupa funcția de magistrat, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei

închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după

prescripția executării pedepsei. Împotriva acestei hotărâri judecătorești

s-a exercitat calea de atac a recursului, de competența Înaltei Curți

de Casație și Justiție, recursul nefiind soluționat până la

data pronunțării unei hotărâri, în prezentul litigiu.

În cotidienele A., A.S.

și A.ro, editate de pârâta SC A.H. SRL, pârâții N.L., S.I. și I.D.

au publicat o serie de articole intitulate astfel: "Procurorul

șpăgar, demascat de un violator" - semnat I.S., 26 aprilie 2010;

"Prim-procuror, șpagă-n bani, iepuri și fazani" - semnat L.N.,

I.S., 07 mai 2010; "Voicu l-a compătimit pe un procuror șpăgar" -

semnat I.S., 14 iulie 2010; "Caracatița Carpen a ademenit un

judecător" - semnat L.N. și I.S., 17 iulie 2010; "N.C., patronul

Parchetului Buftea" - semnat D.I., 17 iulie 2010; "Cum albea dosarele

rutiere prim-procurorul de la Buftea" - semnat L.N. și I.S., 02

august 2010; "Corupția din justiție trece și prin pat" -

semnat L.N., 14 august 2010, conținutul acestor articole fiind preluat

și de alte trusturi de presă.

În esență, în

cuprinsul articolelor sunt detaliate informații cu privire la faptele de

care este acuzat reclamantul, fiind redat și conținutul unor

interceptări audio.

Analizând cererile ce

au format obiectul demersului judiciar, tribunalul a reținut că, pentru

incidența răspunderii civile delictuale, este necesară întrunirea

cumulativă a condițiilor referitoare la săvârșirea unei fapte

ilicite, existența unui prejudiciu, stabilirea unei legături de

cauzalitate între faptă și prejudiciu și imputabilitatea faptei ilicite

persoanei cu discernământ valabil. În plus, pentru angajarea răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului său, se cer îndeplinite două condiții

speciale suplimentare și anume existența raportului de prepușenie și

săvârșirea faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus, în cadrul funcțiilor

încredințate de comitent.

Prima condiție pentru

angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie, dar și a comitentului

pentru fapta prepusului său, în condițiile textelor legale menționate,

presupune comiterea unei fapte ilicite, care constă în acțiunea ori inacțiunea

prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii

dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.

În cauza de față, se

arată, fapta ilicită imputată pârâților se referă la publicarea unor

articole în presă, cu conținut negativ la adresa bunei reputații

morale și profesionale a reclamantului și la probitatea sa de

magistrat.

Existența faptelor de

publicare a articolelor în forma menționată este indubitabilă, fiind

probată cu extrasele depuse la dosar și nefiind contestată de către părți.

Revine instanței

misiunea de a stabili dacă această faptă intră în sfera ilicitului civil

și anume dacă reprezintă un delict ce s-ar impune a fi sancționat.

Pentru determinarea

caracterului licit sau ilicit al acțiunii de publicare a articolelor respective

în contextul arătat, mai reține prima instanță, trebuie menționate dispozițiile

legale incidente și, totodată, efectuată o analiză amplă a jurisprudenței C.E.D.O.

aplicabilă în speța de față.

Astfel, art. 30 din

Constituția României prevede că: (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a

opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu

grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de

comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este

interzisă. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,

viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (8)

Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința

publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului

manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului

de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se

stabilesc prin lege.

Din interpretarea

dispoziției constituționale prezentate, tribunalul a reținut opțiunea

legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a

libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva

totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții

private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând

la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare

dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

Potrivit art. 20 alin.

(1) și (2) din Constituție, se arată, dispozițiile constituționale

privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate

în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și

celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

Tribunalul a reținut

că prin Legea nr. 30/1994, cu efecte juridice începând din data de 20 iunie

1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul

Consiliului Europei. Prin urmare, fapta pretins ilicită a pârâților

constând în depășirea limitelor libertății de exprimare trebuie

analizată prin prisma Convenției europene și a jurisprudenței

Curții.

Or, libertatea de

exprimare, proteguită de articolul 10 din Convenție, ocupă un loc aparte

printre drepturile garantate de acest act, stând chiar la baza noțiunii de

societate democratică ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită

Convenția.

Această importanță cu

totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului

Unit, ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare.

Cât privește

hotărârile pronunțate de C.E.D.O., tribunalul și-a însușit interpretarea

potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga

omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în

condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a

instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar

eficacitatea dreptului european nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor

pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor

contractante. Astfel, jurisprudența Curții constituie un instrument de

armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor

contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat

de prevederile Convenției.

Dreptul garantat de

articolul 10 nu este însă unul absolut, subliniază prima instanță.

Parag. 2 permite

restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de

exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în

mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse

libertății de exprimare sunt însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea

unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din

Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta.

Astfel, pentru a

statua asupra existenței unei nevoi sociale imperioase pentru impunerea

limitării dreptului la liberă exprimare al pârâților, trebuie pornit de la

rolul presei într-o societate democratică.

Având în vedere

faptul că cel mai adesea informațiile se transmit prin presă,

instanța europeană a subliniat mereu în jurisprudența sa că, din

moment ce libertatea de expresie constituie unul din fundamentele

esențiale ale unei societăți democratice, garanțiile acordate

presei au o importanță cu totul deosebită (cauza Goodwin contra Regatului

Unit). În cauza Lingens contra Austriei, Curtea a precizat rolul presei astfel:

"Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special

pentru protejarea reputației altuia, ei îi incumbă obligația de a

comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena

politică, precum și în cele care privesc alte sectoare de interes public.

La funcția sa care constă în a difuza se adaugă dreptul pentru public de a

primi aceste informații".

În acest context,

tribunalul a reținut că articolele incriminate conțin informații privind

faptele penale de care este acuzat reclamantul, săvârșite în perioada în

care acesta avea funcția de prim-procuror al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Buftea.

În mod incontestabil,

se concluzionează, articolele tratează un subiect de interes general pentru

comunitate, pe care pârâții aveau dreptul să-l aducă la cunoștință

publicului prin intermediul presei. Împrejurarea că faptele au fost mai întâi

aduse la cunoștința publicului de către D.N.A. prin comunicate de

presă nu face decât să confirme faptul că articolele incriminate se înscriu în

cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitate, care are dreptul să fie

informată.

Rolul ziariștilor de

investigații este tocmai acela de a informa și de a atrage atenția publicului

asupra unor asemenea împrejurări, de nedorit pentru societate, din momentul în

care aceștia intră în posesia informațiilor pertinente (cauza Cumpănă și Mazăre

împotriva României). Or, la data redactării articolelor, pârâților le erau

cunoscute comunicatele de presă emise de D.N.A., mijloacele prin care aceștia

au făcut rost de informații suplimentare fiind specifice libertății de

investigare inerente exercitării profesiei lor.

Tribunalul a mai reținut

că exercitarea libertății de exprimare implică obligații și responsabilități și

că garanțiile oferite jurnaliștilor de art. 10 sunt supuse condiției ca aceștia

să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și

credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (cauza Radio France ș.a.

împotriva Franței, cauza McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).

Astfel, hotărârile

Curții de la Strasbourg (cauza Dalban împotriva României, cauza Bladet Tromso

și Stensaas împotriva Norvegiei) indică clar principiul conform căruia adevărul

obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în

considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a

reputației sau demnității, elementul determinant trebuind să fie buna-credință

a autorului afirmațiilor. În consecință, atunci când persoana acuzată de

săvârșirea unui delict de presă nu poate dovedi integral exactitatea

afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în

raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului

jurnalistic, verificându-se dacă s-a urmărit informarea opiniei publice asupra

unor chestiuni de interes public.

În acest context,

Curtea a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o

posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile

de valoare pe care le formulează (cauza Bladet Tromse et Stensaas contra

Norvegiei), cu precizarea că nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată

formula judecăți de valoare critice numai cu condiția de a putea să

le demonstreze realitatea (cauza Dalban contra României). Curtea a decis însă

că, chiar și atunci când o declarație a unui ziarist constituie o

judecată de valoare, o asemenea judecată făcută fără nicio bază factuală poate

să apară ca excesivă și, deci, să se situeze în afara protecției

conferite de art. 10 (cauza Jerusalem contra Austriei).

În speță, raportat la

conținutul articolelor menționate anterior, tribunalul a apreciat că pârâții au

adus la cunoștința opiniei publice, prin intermediul articolelor încriminate, informații

ce se încadrează atât în noțiunea de “fapte”, cât și în aceea de “judecăți de

valoare” potrivit dihotomiei rezultate din jurisprudența C.E.D.O.

Tribunalul a constatat

că acuzațiile pârâților cu privire la persoana reclamantului se sprijină

pe comunicate de presă furnizate de D.N.A., având ca atare o bază factuală bine

fundamentată. Pârâții au reprodus informațiile culese, inserând

și judecăți de valoare, de regulă în titlul articolelor, constituind

concluziile acestora în calitate de jurnaliști asupra datelor furnizate,

pornind de la acestea și trecându-le prin filtrul propriei lor experiențe

profesionale.

În plus, informațiile

aduse la cunoștința opiniei publice de către pârâți se raportează la

dimensiunea profesională a activității reclamantului ca magistrat, cu

excepția episodului vizând relațiile intime pretins avute cu avocata

C.G., dar care prin faptul că ar fi avut loc în sediul parchetului, cu un

magistrat și că aceasta ar fi avut calitatea de intermediar în comiterea

unor fapte de natură penală, intră în sfera de interes a publicului.

Cât privește

buna-credință a autorilor articolelor incriminate, tribunalul a apreciat că

reclamantul nu a probat faptul că pârâții ar fi urmărit ca scop prin publicarea

articolelor, cunoscând absența unei minime baze factuale, exclusiv

discreditarea procurorului N.C., respectiv afectarea reputației acestuia și a

vieții sale private.

Judecățile de

valoare ale pârâților au fost apreciate de tribunal ca incluzându-se în

marja de exagerare și provocare admisibilă în cazul discursului jurnalistic

potrivit jurisprudenței C.E.D.O.

În consecință, tribunalul

a apreciat că balanța trebuie înclinată în favoarea libertății de

exprimare, limitele criticii admisibile fiind mai largi în privința unui

magistrat, vizat în această calitate, decât a unui individ obișnuit,

primul expunându-se în mod inevitabil și conștient unui control

strict al faptelor sale atât din partea ziariștilor, cât și a masei

cetățenilor.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, care, prin Decizia nr. 401/A din 12 noiembrie 2012, în

esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Recursul declarat în

cauză de reclamantul C.N. a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I-a civilă, care, prin Decizia nr. 2578 din 14 mai 2013 a casat hotărârea și a

trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța supremă a reținut că dacă în privința raportului dintre

dreptul la liberă exprimare al pârâților și dreptul reclamantului la

respectarea vieții private, la onoare, demnitate și reputație, instanțele au

analizat în mod detaliat și argumentat inexistența unei depășiri a limitelor

libertății de exprimare, raportat la baza minimă factuală reprezentată de

comunicatele D.N.A., se constată însă că instanța de apel nu a analizat

depășirea limitelor libertății de exprimare cuprinsă în articolul „Iubire în

sediul Parchetului Buftea” în care, pârâții jurnaliști au afirmat că

reclamantul „ a fost surprins pe camerele video, instalate în biroul său, în

timp ce întreținerea relații sexuale cu avocata X, trimisă în judecată alături

de magistrat”.

Or, se arată,

instanța de apel avea obligația să analizeze dacă sunt întrunite elementele

răspunderii civile delictuale cu privire la această faptă, care este distinctă

și respectiv să analizeze dacă publicarea acestei informații a respectat limitele

dreptului la liberă exprimare și dreptul la demnitate, onoare și viață privată

a reclamantului.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin Decizia nr. 335/A din 18 decembrie 2013, a admis apelul

reclamantului și schimbând în parte sentința apelată, a admis în parte acțiunea

și i-a obligat pe pârâții SC A.H. SRL și N.L. să-i plătească reclamantului suma

de 30.000 euro (echivalentul în lei, la data plății) cu titlu de daune morale.

I-a obligat totodată

pe pârâți să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul deciziei, pe prima pagină

a ziarului.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că publicarea

articolului încriminat a constituit „indiscutabil” o încălcare a dreptului la

respectarea vieții private și de familie, a demnității și imaginii

apelantului, prin aceea că pârâții l-au acuzat de întreținerea de relații

sexuale cu o avocată - coinculpată în dosarul penal - în sediul Parchetului

Buftea.

Presa, arată instanța

de trimitere, nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de

protecția reputației și drepturilor celuilalt. Totuși, îi revine sarcina de a

comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale,

informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor

subiecte de interes general (a se vedea De Haes și Gijsels împotruiva Belgiei).

În mod „incontestabil”

articolul în discuție purta asupra unei teme de interes general, corupția din

justiție, în contextul în care apelantul - reclamant, în calitate de procuror -

șef al Parchetului Buftea era cercetat pentru săvârșirea mai multor fapte

penale, în același dosar cu avocata cu care se pretinde că ar fi întreținut

relații intime, chiar în sediul parchetului.

Dacă în virtutea

rolului pe care îl are, presa avea obligația de a aduce la cunoștința

publicului existența unor fapte de corupție și chiar se poate accepta că

atitudinea și comportamentul apelantului poate constitui o preocupare majoră a

presei, ce trebuie adusă la cunoștința opiniei publice și supusă dezbaterii,

întrucât poate contribui la formarea unei imagini asupra justiției și a

moralității celor ce o înfăptuiesc, totuși aceasta implică în mod corelativ

pentru pârâți, obligația de a se sprijini pe o bază factuală suficientă.

Ori, chiar în

contextul dezbaterii publice, reputația unei persoane face parte din viața sa

privată iar articolul în discuție a depășit limitele acceptabile în condițiile

în care nu există niciun fel de indicii din care să rezulte realitatea celor relatate

și acuzațiile privind întreținerea unor relații intime între apelant și acea

avocată nu se sprijineau pe fapte reale, întrucât probatoriul administrat nu

confirmă existența niciunui indiciu cu privire la această împrejurare.

Astfel, dacă în ceea

ce privește celelalte articole, instanțele anterioare au avut în vedere

comunicatele D.N.A., acestea nu precizează nimic și nici măcar nu lasă să se

înțeleagă că apelantul ar fi întreținut relații intime în sediul Parchetului, nereferindu-se

la aceste aspecte. De remarcat faptul că, în articol se menționează că faptele

imputate apelantului ar fi fost surprinse de camerele video instalate de

anchetatori, deși niciun element existent la dosar nu confirmă cele afirmate.

Instanța de trimitere

a mai avut în vedere faptul că pârâții nu s-au prezentat niciodată în prezentul

litigiu în fața instanței, nu au depus întâmpinare și nu și-au exprimat niciun

punct de vedere cu privire la cele ce le sunt imputate, neaducând niciun

argument și nicio probă care să poată fi avută în vedere drept o bază factuală

minimă pentru afirmația lor din cuprinsul articolului în discuție.

Având în vedere

aceste considerente, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale, prin publicarea articolului în discuție care conținea

afirmații defăimătoare, lipsite de orice probă, a fost depășită limita

acceptabilă, apelantul - reclamant suferind un real prejudiciu.

Cât privește

întinderea prejudiciului, s-a observat că spre deosebire de despăgubirile

materiale, a căror stabilire este posibilă pe baza probelor administrate,

despăgubirile pentru daunele morale presupun o marjă de apreciere a instanței

de judecată.

Or, ținând seama de

aspectele de fapt de natura celor expuse și raportându-se, la repere

jurisprudențiale în aceeași materie, curtea de apel a apreciat că suma de

30.000 de euro reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral

suferit de reclamant.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat recurs, în termen legal pârâții SC A.H. SRL și N.L. care,

invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ. de la 1865, cu

modificările ulterioare, aplicabil cauzei de față, critică decizia dată în

rejudecarea apelului după cum urmează.

- În cauză, nu sunt

întrunite condițiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale,

respectiv faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăție.

Astfel, fapta nu

poate fi apreciată ca ilicită, în condițiile în care reprezintă exercițiul normal

al unui drept, respectiv dreptul subiectiv la liberă exprimare, corelativ

dreptului la informare, consacrat de art. 30 din Constituția României și art. 10

din C.E.D.O.

Or, libertatea de

informare sau de comunicare presupune libertatea de a difuza informații în mod

liber și din diverse surse, putându-se vorbi despre o veritabilă „libertate de

recepționare”.

Se face trimitere la

cauza Lingens contra Austriei, în care Curtea a arătat că funcției presei de a

difuza informații „îi corespunde dreptul, pentru public, de a primi aceste

informații”.

Instanțele, se arată,

trebuiau să țină seama de circumstanțele particulare ale cauzei, articolul

încriminat vizând un magistrat - procuror, acuzat de numeroase fapte de

corupție care, a întreținut relații sexuale în sediul Parchetului Buftea, cu o

avocată, coinculpată în același dosar.

În aceste

împrejurări, aspectele relatate nu vizau viața privată a reclamantului, așa cum

greșit a apreciat instanța de apel, ci viața sa publică, caz în care

transparența trebuie să fie maximă.

Tot astfel, nu se

pune problema vinovăției, în condițiile în care, demersul jurnalistic nu s-a

realizat cu intenția de a cauza prejudicii reclamantului ci de a aduce la

cunoștința publicului anumite fapte, care, în contextul arătat, se subsumează unui

interes general legitim.

- Nu s-a făcut nicio

dovadă asupra prejudiciului moral cauzat de articolul încriminat, instanța de

apel făcând abstracție de faptul că la data apariției articolului, reclamantul

era deja arestat preventiv și trimis în judecată, anterior - în piața media - fiind

scrise nenumărate articole referitoare la faptele acestuia și la „relația

amoroasă” avută cu coinculpata.

- Nu există legătură

de cauzalitate între faptă și pretinsul prejudiciu.

Mai mult, se arată,

instanța de apel nu a disociat prejudiciul cauzat de arestarea și trimiterea în

judecată a inculpatului de pretinsul prejudiciu adus acestuia, prin publicarea

articolului încriminat.

Recursul se privește

ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de netăgăduit

că, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din C.E.D.O., constituie unul

dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, ce sintetizează sistemul

de valori pe care este clădită Convenția.

Jurisprudența C.E.D.O.,

în domeniul libertății de exprimare, a condus la stabilirea unor principii,

care creează un echilibru între exercitarea acestui drept și limitele impuse

prin alin. (2) al art. 10 din Convenție (cauza Handyside împotriva Regatului

Unit).

Prin majoritatea

cauzelor soluționate, instanța europeană a stabilit că atunci când are de

protejat reputația altora, libertatea de exprimare trebuie să acopere idei și

informații dezbătute în arena politică sau în alte domenii apreciate ca fiind

de interes public, în asemenea situații, neexistând doar obligația de a se

comunica astfel de informații ci și dreptul publicului, de a le primi (cauza Sabou

și Pârcălab c. României, cauza Björk Eiosdóttis c. Islandei).

Potrivit instanței

europene libertatea de exprimare constituie unul dintre cele mai bune mijloace

prin care publicul are posibilitatea de a-și forma „o părere” cu privire la

atitudinile și ideile liderilor politici și persoanelor ce exercită funcții de

demnitate publică.

Pornind de la

circumstanțele particulare ale cauzei de față, se impune a se analiza,

pentru a răspunde motivelor de recurs invocate, în ce măsură libertatea de

exprimare a ziaristului și de informare a publicului - garantată de art. 10 din

C.E.D.O. - vine în contradicție cu art. 8 al Convenției, care reglementează

dreptul la respectarea vieții private și de familie.

Ca atare, trebuie

examinat dacă a existat un echilibru între dreptul la informare și libertatea

de expresie, pe de o parte, și dreptul la reputație, pe de altă parte, toate

garantate de C.E.D.O., pentru a putea stabili dacă, prin publicarea articolului

incriminat, ziaristul s-a situat în afara limitelor protecției oferite de art. 10

din Convenție.

Potrivit art. 10,

paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are

dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și

libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul

autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Parag. 2 al normei

convenționale, prevede că exercitarea acestor libertăți - ce comportă

îndatoriri și responsabilități - poate fi supusă unor formalități,

condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, constituie măsuri

necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea

teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea

infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a

drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale

sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Ca atare, dreptul

garantat de art. 10 din Convenția Europeană, nu este unul absolut, parag. 2 al

textului mai sus menționat, permițând restrângerea exercitării acestui drept,

doar în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată

împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim.

Dar, dacă libertatea

de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate - în

adevăr - să fie exercitată abuziv, limitarea acesteia în scopul protejării

„reputației și drepturilor altuia” trebuie făcută doar în cazuri concrete, în

condițiile unei atente circumstanțieri a afirmațiilor făcute, față de adevărul

obiectiv.

„Per a contrario”, ar

însemna că orice afirmație făcută prin presă ar putea fi calificată, ca

defăimătoare.

În raport de rolul

important, unanim recunoscut, al presei în societate („câine de pază al

democrației”) în considerarea îndatoririi sale de a comunica informații și idei

privitoare la toate problemele de interes general, practica instanțelor a decis

că aceasta poate recurge la o oarecare doză de exagerare și chiar de

„provocare”, în fiecare cauză impunându-se a se analiza dacă interesul

informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor și responsabilităților

de care sunt ținuți ziariștii.

Practica

instanței europene a relevat însă, în aprecierea asupra respectării

echilibrului dintre cele două drepturi - consfințite prin prevederile art. 10

parag. 1 și art. 8 din C.E.D.O. - importanța rolului sau funcției persoanei

vizate și natura activităților ce fac obiectul articolului.

S-a decis că, trebuie

făcută distincția între persoanele de drept privat și persoanele care

acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau

persoane publice. (a se vedea cauza Minelli împotriva Elveției, nr. 14991/02,

14 iunie 2005).

Astfel, un reportaj

care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate

democratică, ce privește personalități publice, în exercitarea funcțiilor oficiale

ale acestora, nu poate fi asimilat altuia care privește detalii din viața

privată a unei persoane care nu îndeplinește astfel de funcții.

Dacă, în primul caz,

rolul presei corespunde funcției sale de „câine de pază” care are sarcina, în

cadrul unei democrații, să comunice idei și informații privind probleme de

interes public, acest rol a fost privit ca mai puțin important în cel de-al

doilea caz, evidențiindu-se dreptul publicului de a fi informat chiar asupra

unor aspecte ce țin de viața privată a persoanelor publice. (cauza Von Hannover

împotriva Germaniei -2).

Într-o altă cauză,

C.E.D.O. a statuat că limitele criticii admisibile, sunt, ca și pentru oamenii

politici, mult mai largi în cazul funcționarilor care exercită funcții

oficiale, trebuind manifestată o mai mare prudență atunci când măsurile luate

sau eventualele sancțiuni de condamnare, sunt de natură a descuraja presa în a

participa la discutarea problemelor care acoperă un interes general legitim. (cauza

Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei).

Reamintind rolul

esențial al presei, într-o societate democratică, instanța europeană a mai

decis că, chiar și în cazul în care nu poate depăși anumite limite, mai ales

din domeniul protecției reputației și drepturilor terților, presa este obligată

totuși să comunice, respectând datoriile și responsabilitățile sale,

informații și idei privind toate chestiunile de interes general, mai ales cele

care, privesc funcționarea administrației și a puterii judecătorești.

Ceea ce trebuie

examinat, în aceste situații, este dacă ingerința în litigiu, corespunde unei

„necesități sociale imperioase” și - cu referire la marja de apreciere de care

se bucură statele contractante - dacă eventuala restricție adusă libertății de

exprimare este „proporțională cu scopul legitim urmărit” iar motivele invocate,

sunt relevante și suficiente. (cauzele Perna împotriva Italiei, nr. 48898/99 și

Cumpănă și Mazăre împotriva României - nr. 33348/pct. 89-90, 17 decembrie

2004).

În speță, articolul

încriminat (în contextul apariției și a unor alte publicații care au relatat

despre prezumata activitate infracțională a reclamantului) intră în sfera de

interes a publicului în condițiile în care viza, consumarea unor relații nepotrivite

între reclamant - magistrat, prim procuror al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Buftea - și avocata C.G. (coinculpată în același dosar aflat pe

rolul Curții de Apel Brașov) chiar în sediul parchetului, aceasta din urmă

fiind acuzată și pentru faptul că ar fi intermediat comiterea, de către

reclamant, a unor infracțiuni de corupție.

În relatarea

aspectelor ce au făcut obiectul articolului încriminat, pârâții s-au raportat

la o bază factuală de natură a conferi o oarecare verosimilitate

informațiilor expuse: înregistrările ambientale operate de către D.N.A și

chiar conținutul rechizitorului care, fără a menționa expres despre

întreținerea unor relații nepotrivite între cei doi coinculpați, chiar în

sediul Parchetului Buftea, face trimitere la „relațiile apropiate” existente

între aceștia și la anumite filmări și înregistrări ambientale.

Și în ceea ce

privește buna credință a autorilor articolului încriminat, se constată că

reclamantul nu a reușit să probeze că pârâții ar fi urmărit, prin publicarea

acestuia, exclusiv denigrarea magistratului și afectarea vieții sale private,

„judecățile de valoare” ale pârâților fiind corect apreciate de către prima

instanță ca înscriindu-se în „marja de exagerare și provocare” admisibilă în

cazul discursului jurnalistic, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., în condițiile

în care se putea realiza distincția între informațiile provenind de la

autorități și cele care constituiau concluziile personale ale autorilor.

Ca atare, scopul

evident al articolului încriminat a fost acela de a atrage atenția asupra

subiectului, apreciat ca fiind de interes public, aspect care se circumscrie

exercițiului libertății jurnalistice.

Cât privește limitele

criticii acceptabile, în practica sa constantă, instanța europeană a decis că

acestea sunt mai largi cu privire la politicieni și magistrați decât în raport

cu indivizii obișnuiți. Spre deosebire de cei din urmă, persoanele publice trebuie

să accepte în mod inevitabil și conștient, verificarea strictă a „fiecărui

cuvânt și faptă” atât din partea jurnaliștilor, cât și a marelui public, dând

dovadă de un grad mai mare de toleranță.

Din această

perspectivă, libertatea de exprimare - garantată de art. 10 parag. 1 din

Convenția Europeană - se constituie într-unul din fundamentele esențiale ale

unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului

societății, înscriindu-se în criteriile pluralismului, toleranței și

„spiritului deschis”, fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care

publicul află și își formează opinii despre ideile și atitudinile celor care

dețin funcții de demnitate publică (a se vedea cauza Lingens contra Austriei,

parag. 38-42).

Ca atare, atât în

dreptul intern (art. 30 alin. (1) și (2) din Constituția României) cât și la

nivel european - în raport de blocul de convenționalitate instituit prin

Convenție și Protocoalele adiționale - dreptul la liberă exprimare, cu

limitările impuse prin parag. 2 al art. 10 din C.E.D.O., este privit ca una din

valorile fundamentale ale statului de drept și ține de însăși esența

conceptului de societate democratică, concept ce domină Convenția, în întregul

său.

Or, exercițiul

dreptului la liberă exprimare presupune atât dreptul de a primi informații cât

și dreptul de a comunica altora informații, raportat la articolul incriminat, urmând

a se aprecia că pârâții beneficiază de protecția art. 10 din C.E.D.O. și nu pot

fi obligați la despăgubiri, către reclamant.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința modificării

deciziei atacate și a respingerii apelului declarat în cauză, de reclamantul C.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâții SC A.H. SRL prin administrator judiciar „Servicii Reorganizare și

Lichidare Ipurl” și N.L. împotriva Deciziei nr. 335/A din 18 decembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică decizia

atacată, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantul

C.N. împotriva sentinței nr. 1341 din 20 iunie 2012 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2014.